14 Martie 2021
Cuvântul S-a făcut carne și a locuit printre noi (și noi am privit gloria Lui, glorie ca a Singurului de la Tatăl), plin de har și de adevăr.
Ioan 1.14
Cât de binecuvântați am fi doar dacă am putea să-L urmărim pe Domnul, cu un gând plin de afecțiune, de-a lungul acestui drum până la tronul din glorie!
În fiecare stadiu al călătoriei Sale, Îl vedem cum produce o deplină și egală desfătare lui Dumnezeu; plăcere completă și identică la sfârșitul călătoriei, ca și la începutul ei; doar că, la sfârșit, va fi însoțită de un privilegiu slăvit, anume că El o va fi produs într-o diversitate sublimă și negrăită. Scriptura ne ajută să urmărim și acest gând binecuvântat. Nu este nevoie să vorbim – fiindcă nu putem – despre bucuria stârnită de El fiind în sânul Tatălui din veșnicie. Acel sân este „refugiul secret al dragostei”; iar bucuria care însoțea acea dragoste este la fel de inexprimabilă ca dragostea însăși.
Dar și când Preaiubitul Său a fost așezat ca centru al tuturor lucrărilor divine sau ca temelie a oricărui plan al lui Dumnezeu, El a rămas în continuare plăcerea Sa. Într-un asemenea loc și caracter Îl vedem înfățișat în Proverbe 8.22-31. În acest loc minunat din Scriptură, Înțelepciunea, adică Fiul, este prezentată ca fiind Proiectantul, Creatorul și Susținătorul tuturor lucrărilor și planurilor divine, așezată ca Sfătuitor înainte de a fi lumea; iar câteva locuri din Noul Testament ni-L arată la fel: Ioan 1.3; Efeseni 1.9,10; Coloseni 1.15-17. În toate acestea, El a putut spune despre Sine: „Atunci eu Îi eram meșter și zilnic eram desfătarea Sa, veselindu-mă întotdeauna înaintea Lui”.
Apoi, când a venit împlinirea timpului, Fiul lui Dumnezeu Și-a luat locul în pântecele fecioarei. Cine poate lămuri un asemenea mister? Dar așa a fost. Iar aceasta n-a constituit decât un alt moment, o nouă ocazie a bucuriei; și îngerii au venit s-o anunțe și să vorbească despre ea păstorilor de pe câmpurile Betleemului.
J. G. Bellett
Și, fiind în luptă grea, Se ruga și mai fierbinte. Și sudoarea I se făcuse ca niște picături mari de sânge, care cădeau pe pământ.
Luca 22.44
Lupta grea din Ghetsimani
Domnul a petrecut în grădina Ghetsimani cea mai mare parte a nopții în care a fost vândut. A doua zi urma să fie condamnat la moarte pe cruce. Acolo, în grădina Ghetsimani, Îl vedem îngenunchind înaintea lui Dumnezeu și Îl auzim rugându-Se Tatălui: „Tată, dacă voiești, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuși, facă-se nu voia Mea, ci a Ta!” (Luca 22.42).
La ce S-a referit vorbind de „paharul acesta”? – În Vechiul Testament găsim amintit „potirul mâniei Lui” (Isaia 51.17,22), iar paharul despre care vorbește Domnul în Ghetsimani înseamnă mânia lui Dumnezeu asupra păcatului.
Domnul Isus știa că înaintea Lui stătea crucea: acolo trebuia să Se împovăreze cu păcatele noastre, să fie făcut păcat și să simtă mânia dreaptă a lui Dumnezeu asupra păcatului. Tocmai pentru că El a fost sfânt și fără păcat, Omul Isus Hristos S-a îngrozit. El nu putea să-Și dorească moartea, care este plata păcatului nostru. Dar, dacă nu era posibil altfel, dorea să Se supună voii lui Dumnezeu.
Lupta Mântuitorului nostru în grădina Ghetsimani nu a însemnat, așadar, răzvrătire față de Dumnezeu. Când a văzut înaintea Sa moartea ca plată a păcatului, Mântuitorul a trecut prin cea mai grea încercare a ascultării Sale. De aceea S-a rugat mai intens; chiar și sudoarea Lui ne arată cât de puternic a simțit El grozăvia păcatului în ochii lui Dumnezeu.
El S-a ridicat de la rugăciune și a mers la cruce spunând „da” căilor lui Dumnezeu.
Citirea Bibliei: Deuteronom 6.1-15 · Matei 22.23-33
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI
coordonatori Bob & Debby Gass
NU TE LĂSA RĂPUS DE DISPERARE! – Fundația S.E.E.R. România
„Să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări” (Iacov 1:2)
Când în viața și în relațiile noastre apar necazuri (ceea ce se va întâmpla în mod inevitabil!), este foarte ușor să cădem pradă disperării. Mai întâi, suntem dezamăgiți de un eveniment sau de o relație. Apoi, pe măsură ce încercarea dureroasă persistă, cădem în descurajare și abandonăm ideea că lucrurile se vor schimba. În cele din urmă, pe măsură ce înțelegem că ne e imposibil să mișcăm lucrurile în direcția pe care o dorim noi, sucombăm sub greutatea disperării. Ne simțim neputincioși, neajutorați și nu știm cum să netezim cărarea vieții. În loc să alergăm în cursa vieții, avem impresia că înotăm într-un ocean de jeleu.
Deseori, când nu reușim să înțelegem circumstanțele vieții, ne limităm așteptările cu privire la cine este Dumnezeu și ce poate face El pentru noi. Noi credem că există un singur rezultat bun – cel pe care-l dorim noi! În schimb, noi trebuie să ne încredem în Tatăl nostru ceresc, deoarece El are întotdeauna un plan mai mare și mai bun pentru noi. Trebuie să încercăm să-L vedem la lucru în oricare din circumstanțele cu care ne confruntăm.
Să nu uităm: așteptările lui Dumnezeu sunt mai mari decât ale noastre, și numai Tatăl nostru ceresc și planul Său, indiferent cât de dureros poate părea acum, ne pot mulțumi cu adevărat sufletele.
Apostolul Iacov scrie: „Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi, întregi, şi să nu duceţi lipsă de nimic.” (Iacov 1:2-4).
Păstrează acest adevăr viu în mintea ta, și nu vei cădea pradă disperării niciodată!
de Jean Koechlin
Psalmul 27
În acest Psalm străluceşte încrederea totală a celui credincios în Cel care este Lumina, Mântuirea şi Tăria vieţii sale (v. 1; Psalmul 18.27,28,29). Epistola către Efeseni va confirma acest adevăr, că Domnul este în acelaşi timp şi Lumina şi Tăria puterii creştinului (Efeseni 5.14; 6.10). Dar cine Altul a arătat această încredere totală în Dumnezeu decât Domnul Isus?
Dacă Psalmul 22 ar putea fi numit <psalmul crucii>, atunci acestuia (Psalmului 27) va trebui să-i dăm titlul de <psalmul Ghetsimani-ului>. Întradevăr, v. 2 evocă într-un mod izbitor mulţimea înarmată cu săbii şi cu bâte care înaintează sub îndrumarea lui Iuda pentru aL prinde pe Domnul gloriei. Însă la singura Sa rostire, „Eu sunt”, ei dau înapoi şi cad la pământ (Ioan 18.6).
„Casa Domnului” acesta este locul în care îşi caută refugiul psalmistul (v. 35; comp. cu 2 Împăraţi 19.1,14): ce frumoasă imagine a comuniunii, a acestui „un lucru” (v. 4) pe care se cuvine să-l cerem şi să-l urmărim înainte de orice altceva. Iar această comuniune nu este numai pentru ceasul încercării, ci pentru „toate zilele vieţii mele”.
Comuniunea este şi „climatul” necesar pentru a distinge frumuseţea Domnului şi pentru a progresa în cunoaşterea acestei frumuseţi. Ultimul verset vine ca un răspuns de sus care opreşte toată alarmarea credinciosului: „Da, aşteaptă-L pe Domnul!”
Mana Zilnica 