Mana Zilnica

DOMNUL ESTE APROAPE

Petru, apostol al lui Isus Hristos, către locuitorii temporari din împrăștiere din Pont, Galatia, Capadocia, Asia și Bitinia.

1 Petru 1.1

Apostolul Petru le trimite această epistolă credincioșilor aflați într‑o lume care le este ostilă celor ce doresc să trăiască pentru Hristos.

Chiar dacă aceștia erau în împrăștiere, Petru dorește ca ei să‑și înțeleagă poziția în Hristos. El îi numește străini și călători, arătând prin aceasta că ei nu aparțineau acestei lumi, ci doar treceau prin ea. Apostolul dorea ca ei să fie conștienți că cetățenia lor era în ceruri (Filipeni 3.20). Poate că ei erau cetățeni ai Imperiului Roman, însă, în realitate, erau străini și călători, în căutarea „cetății care are temelii, al cărei Arhitect și Ziditor este Dumnezeu“ (Evrei 11.10). Aceasta arată că cetățenia lor de pe pământ era doar secundară și că se aflau, pentru un timp, într‑un teritoriu străin și ostil (1 Petru 2.11,12).

Petru nu le spune să se retragă din lume și să se izoleze în vreo mănăstire, ci dorința lui este ca ei să‑și însușească învățătura divină, care să‑i întărească pentru a‑i rezista diavolului (1 Petru 5.7) și pentru a fi gata să dea socoteală, cu blândețe și cu teamă, despre nădejdea care era în ei (1 Petru 3.15). Și astăzi, cei credincioși trebuie să înoate încontinuu împotriva curentului acestei lumi. Dacă pierdem din vedere poziția pe care o avem, vom fi descurajați. Trebuie să avem înaintea ochilor nădejdea noastră cerească și să mărturisim că suntem „străini și călători pe pământ“ (Evrei 11.13).

T. Hadley, Sr.

SĂMÂNȚA BUNĂ

Imprudența excursionistului

Pentru că Mă iubește, îl voi salva, îl voi pune pe înălțime, pentru că a cunoscut Numele meu. Mă va chema și îi voi răspunde; voi fi cu el în strâmtorare, îl voi salva și îl voi glorifica. Îl voi sătura cu zile îndelungate și‑i voi arăta mântuirea Mea.

Psalmul 91.14‑16

Un excursionist imprudent a căzut într‑o noapte într‑o prăpastie. În timpul căderii s‑a prins de o cracă de care a rămas agățat cu sufletul la gură, gâfâind, ore întregi. Apoi, epuizat, cu mâinile crispate, și‑a dat drumul. Spunând un adio disperat la viață, s‑a lăsat să cadă. Cincizeci de centimetri mai jos a atins pământul cu picioarele. Nu știa că era atât de aproape. Dacă renunța mai devreme la eforturile sale, ar fi fost scutit de multă încordare.

Noi ne recunoaștem în acest om. Ne agităm, ne zbatem, căutăm soluții la probleme. Am uitat oare să avem încredere în Dumnezeu?

Se spune că Luther se ducea seara la fereastră și spunea: „Doamne, este lumea aceasta a mea, sau a Ta? Este Biserica mea, sau a Ta? Dacă este Biserica Ta și lumea Ta, Te rog, veghează Tu asupra lor. Cât despre mine, eu mă dau la o parte, pentru că sunt obosit“.

Putem citi Psalmul 91 introducând, alături de cuvintele psalmistului, și temerile noastre personale: „El este Dumnezeul meu, mă voi încrede în El, nu mă voi teme nici de groaza din timpul nopții, nici de săgeata care zboară ziua“, nici de boală, nici de infirmitate, nici de cancer, nici de șomaj, nici de pensie, nici de război, nici de moarte.

Citirea Bibliei: Iov 16.1-22 · Fapte 10.17-33

SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI

de Jean Koechlin

Matei 18.15‑35

Domnul explică în ce fel trebuie rezolvate nedreptăţile între fraţi (v. 15‑17) şi putem lega de aceasta învăţătura Sa cu privire la iertare (v. 22; comp. cu Efeseni 4.32 şi cu Coloseni 3.13). El foloseşte această ocazie şi pentru a reveni asupra subiectului Adunării, dându‑ne o promisiune de importanţă capitală: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor“ (v. 20). Prin această prezenţă sunt satisfăcute toate nevoile celei mai slabe adunări de credincioşi strânşi în Numele lui Isus. Poate oare lipsi binecuvântarea când Cel care îi este izvorul Se află acolo, în mijlocul celor care se sprijină pe El? Această promisiune se raportează aici în special la autoritatea conferită Adunării (de a lega şi de a dezlega) şi la rugăciunea a doi sau trei căreia i se acordă tot ce ar cere. Din nefericire, unii creştini par să fi uitat importanţa adunărilor de rugăciune.

Parabola cu sclavul care datora zece mii de talanţi (o sumă fabuloasă) aminteşte de datoria incalculabilă pe care Dumnezeu a achitat‑o prin Hristos (Ezra 9.6). Ce sunt, faţă de aceasta, micile nedreptăţi pe care noi le suferim? Mila divină de care am avut parte ne cere să arătăm şi noi, la rândul nostru, milă.

ROSTEȘTE CUVINTE POZITIVE! (1) | Fundația S.E.E.R. România

„Moartea și viața sunt în puterea limbii…” (Proverbele 18:21)

Asigură-te că vorbele tale sunt în acord cu Cuvântul lui Dumnezeu, apoi rostește-le cu autoritatea Lui peste calea pe care vrei s-o urmeze viața ta; rostește-le peste viitorul tău, peste familia ta, peste finanțele tale și peste sănătatea ta! Dacă treci printr-o perioadă dificilă în acest moment, nu folosi cuvintele doar pentru a descrie situația ta, ci folosește-le pentru a o schimba! Când ceea ce spui este în concordanță cu ceea ce spune Dumnezeu, dai viață credinței tale!

Așadar, începe să spui: „Pot face toate lucrurile prin Hristos. Sunt binecuvântat. Sunt puternic. Sunt sănătos!” Când vorbești astfel, tocmai ți-ai binecuvântat viața. Nu este vorba despre o filosofie superficială, în care mintea prevalează asupra materiei, ci despre adevărul biblic! Începe să-ți îndrepți cuvintele în direcția în care vrei să meargă viața ta. Poate că ai fost dezamăgit. Relația s-a terminat. Nu ai obținut promovarea… În loc să te plângi și să spui: „Eh, oare ce-o fi fost în capul meu, la ce mă așteptam?! Eram sigur că nu câștig!”, declară cu încredere: „Eu știu că, atunci când Dumnezeu închide o ușă, El deschide alta. Și ceea ce era menit să-mi facă rău, Dumnezeu va folosi spre binele meu (vezi Geneza 50:20), iar eu voi ieși din această situație mai bun decât eram înainte (vezi Romani 8:28)!”

Ceea ce spui tu despre tine însuți este în astfel de cazuri mai important decât ceea ce spun alții! Cuvintele care ies din gura ta se întorc direct în urechile tale și, în cele din urmă, creează aceeași imagine în interiorul tău. Așadar, începe să rostești Cuvântul lui Dumnezeu peste viața ta, cu-atât mai mult peste situația în care te găsești astăzi!

DOMNUL ESTE APROAPE

Nu cu sânge de țapi și de viței, ci cu propriul Său sânge, a intrat o dată pentru totdeauna în locurile sfinte, după ce a obținut o răscumpărare eternă.

Evrei 9.12

De trei ori ni se spune în Noul Testament că Domnul Isus Și‑a vărsat „propriul Său sânge“. Preoții din Vechiul Testament aduceau încontinuu sânge de animale în slujba de la cort și, mai târziu, în cea de la templu. Niciun preot nu și‑a adus vreodată propriul sânge înaintea lui Dumnezeu. Chiar și să fi fost posibil un asemenea lucru, sângele lui Aaron și al fiilor săi era pătat de păcat. În toate aceste imagini și simboluri din Vechiul Testament, Aaron trebuia să aducă jertfe atât pentru sine, cât și pentru restul poporului (Levitic 16.6).

Epistola către Evrei Îl prezintă pe Domnul Isus ca fiind răspunsul final la toate simbolurile și umbrele Vechiului Testament. Pentru că Domnul Isus a fost fără păcat (Evrei 4.15), sângele Său a fost deosebit de scump în ochii lui Dumnezeu (1 Petru 1.19).

Fiul lui Dumnezeu a devenit Om pentru a putea muri și pentru a‑Și putea vărsa propriul sânge. În versetul de astăzi ni se spune nu doar că El a murit, ci, de asemenea, că El a intrat în locurile sfinte, în chiar prezența lui Dumnezeu, în virtutea sângelui Său vărsat. El a intrat acolo o dată pentru totdeauna. Imaginea acestui lucru o avem prin intrarea lui Aaron în Locul Preasfânt în ziua Ispășirii (Levitic 16). Aaron intra acolo cu sânge de viței și de țapi, însă nu putea rămâne acolo, ci trebuia să iasă, pentru ca, în anul următor, să intre din nou, având cu el sângele altor jertfe. Domnul Isus însă a intrat acolo o dată pentru totdeauna. El nu va părăsi acel loc, fiindcă nu trebuie să‑Și verse sângele din nou. Jertfa Lui este irepetabilă și are rezultate eterne.

Lăudat fie Numele Său! Prin sângele Lui avem intrare liberă înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, în locurile sfinte! Ne putem apropia cu îndrăzneală, pentru a ne închina (Evrei 10.19). Hristos ne‑a deschis această cale!

K. Quartell

SĂMÂNȚA BUNĂ

Bogatul

Nebunule, în noaptea aceasta ți se va cere sufletul; și cele pe care le‑ai pregătit, ale cui vor fi?

Luca 12.20

Terenul bogatului din parabolă rodise mult și el se gândea în sine: „Ce voi face, pentru că nu mai am unde să‑mi adun roadele?“ (Luca 12.17). Țintind fie să ne umplem hambarele, fie să pescuim „peștele cel mare“, cu toții suntem în căutarea fericirii. A devenit chiar expresie consacrată aceasta, „peștele cel mare“, ilustrând aspirația după o situație bună, după o muncă bine plătită, după o căsătorie reușită, familie, copii, succes, onoare, bani. Dar pescuitul fericirii nu este nicidecum lucru simplu. Unii reușesc, alții nu. Aceasta se numește a avea șansă. Unii au șansă, alții nu. Îi plângem mai mult pe cei care o au, decât pe cei care nu o au. Căci cei care au șansă nu pot să‑și pună peștele lor mare în barcă: trebuie să‑l lase deoparte, ceea ce înseamnă că va sfârși întotdeauna prin a fi mâncat de rechini. Și, când ajung la mal, nu le rămâne altceva decât foame și sărăcie. Ajung la țărm goi. Unul trebuie să‑și lase hambarul plin și să plece de pe pământ. Altul are captura mâncată de rechini. Trebuie să părăsim totul în ceasul morții, iar cei care au avut șanse nu sunt mai câștigați față de cei care n‑au avut. Nu este vorba de mult sau de puțin, ci dacă putem lua în barcă și păstra agoniseala.

Care sunt deci bogățiile care rămân și despre care Domnul Isus spune că nici moliile, nici rugina nu le vor atinge? Trei lucruri rămân: credința, speranța și dragostea. Credința în Isus! Speranța că El va veni din nou! Dragostea turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt și care rămâne pentru eternitate! Pe acestea le putem lua cu noi în barca vieții! Ele ne vor fi păstrate când toate celelalte dispar.

Citirea Bibliei: Iov 11.1-20 · Fapte 8.26-40

SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI

de Jean Koechlin

Matei 16.1‑12

Încă o dată fariseii cer un semn (cap. 12.38…); încă o dată Isus le aminteşte de semnul lui Iona: moartea Sa pe care urma să o împlinească. Creştinii de azi, care sunt în ajunul revenirii Lui, nu mai trebuie să aştepte semne înainte de venirea Sa. Credinţa lor se odihneşte pe promisiunea Sa şi nu pe dovezi vizibile, pentru că altfel nu ar mai fi credinţă. Totuşi, câte indicii avem că aici, jos, se apropie sfârşitul istoriei Bisericii! Mândria omului creşte mai mult ca oricând; lumea creştinată manifestă caracteristicile din 2 Timotei 3.1‑5. În plus, sunt şi semne exterioare: poporul evreu se întoarce în ţara lui, naţiunile Europei încearcă să se unească în cadrul vechiului imperiu roman… Să deschidem ochii şi să ni‑i ridicăm spre cer: Isus revine.

Domnul îi lasă pe aceşti necredincioşi şi pleacă (v. 4). Acum însă chiar ucenicii Lui Îl întristează, atât prin lipsa lor de încredere, cât şi prin faptul că nu‑şi mai aduc aminte, după cum în cap. 15.16‑17 Îl mâhniseră prin lipsa lor de pricepere. Nu suntem şi noi uneori ca ei? Să reţinem îndemnul pe care Dumnezeu ni‑l dă prin chiar gura lui Petru, de a arunca asupra Lui toate îngrijorările noastre, căci El Însuşi Se îngrijeşte de noi (1 Petru 5.7).

NU VEI ATINGE NICIODATĂ PERFECȚIUNEA (2) | Fundația S.E.E.R. România

„Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi.” (Evrei 10:14)

Autoarea Dorothy Littell Greco, din care am citat și ieri, mai scria: „Pentru unii perfecționiști, teama de a greși duce la un fel de paralizie, făcându-ne să ne chinuim pentru fiecare decizie. Pentru a te ajuta să îți dai seama dacă perfecționismul s-a strecurat în viața ta, gândește-te la următoarele întrebări:

1) Te simți confortabil să ceri ajutor sau doar să-l oferi?

2) Ești capabil să primești critici constructive fără să te plasezi în defensivă?

3) Ai convingerea persistentă că nu te ridici la un standard iluzoriu?

4) Te critici aspru?

5) Ești capabil să simți bucurie? Absența bucuriei poate fi adesea unul dintre cele mai buni indicii ale perfecționismului. Acesta stoarce încet bucuria din viață, reducând creativitatea, accentuând greșelile și făcându-ne robi ai succesului. Adevărul este că, oricât de mult ne-am strădui, nu vom putea fi niciodată suficient de perfecți pentru a plăti datoria păcatului nostru. Și nici nu trebuie să fim! Biblia ne spune că: „El, dimpotrivă, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu… Căci printr-o singură jertfă, El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi!” (Evrei 10:12,14)

Să reținem: când Dumnezeu te face desăvârșit, va fi pentru totdeauna, și odată ce vei înțelege acest adevăr, viața ta se va schimba.” Gigi Graham Tchividjian, fiica cea mai mare a lui Billy Graham, spunea: „Nu trebuie să fim perfecți pentru a fi o binecuvântare. Ni se cere doar să fim autentici, să avem încredere în perfecțiunea Domnului care acoperă imperfecțiunea noastră, știind că într-o zi vom fi, în sfârșit, tot ceea ce Hristos vrea să fim și pentru care ne-a mântuit!” Acesta este și Cuvântul lui Dumnezeu pentru tine astăzi!

DOMNUL ESTE APROAPE

Mă voi ridica și voi merge la tatăl meu și‑i voi spune: Tată, am păcătuit împotriva cerului și înaintea ta; și nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău; fă‑mă ca pe unul din argații tăi.

Luca 15.18,19

Fiul risipitor ne prezintă un exemplu al păcătosului trezit. În timp ce era mistuit de foame, în țara îndepărtată, el „și‑a venit în fire“. Acest lucru arată adevărata natură a pocăinței, care înseamnă, în mod literal, o schimbare a minții. Ea înseamnă să‑mi judec păcatul în lumina harului. Pocăința este o schimbare interioară în atitudinea față de Dumnezeu. Fiul risipitor și‑a dat seama că în casa tatălui său era belșug de pâine, cu alte cuvinte, că în casa tatălui exista bunătate. Bunătatea lui Dumnezeu, nu judecata lui Dumnezeu, este cea care conduce la pocăință (Romani 2.4). În felul acesta, fiul, trezit în conștiință cu privire la starea în care ajunsese, este acum atras către casa tatălui său.

Dându‑și seama de starea sa lipsită de orice speranță și, totodată, de belșugul din casa tatălui, fiul s‑a ridicat și a pornit înapoi spre casă. Și‑a pregătit o mărturisire, care începea cu aceste cuvinte: „Am păcătuit“, lucru foarte adevărat. Cea de‑a doua parte a ei nu mai era însă conform cu adevărul, fiindcă cererea de a fi făcut ca unul dintre argați nu era potrivit cu măreția inimii tatălui său.

Pe măsură ce se apropia de casă, îngrijorarea lui creștea, cu siguranță. Exista o lucrare în inima lui, însă nu și o siguranță deplină. Cât de adevărat este acest lucru cu privire la mulți credincioși astăzi!

El n‑a primit un loc de argat, ci locul de fiu (Luca 15.22). Domnul să ne ajute ca și noi să cunoaștem pacea cu Dumnezeu și siguranța deplină a mântuirii noastre!

B. Reynolds

SĂMÂNȚA BUNĂ

Bătrânul și marea

Strânge pentru sine însuși și nu se îmbogățește față de Dumnezeu.

Luca 12.21

Scriitorul american Ernest Hemingway îl descrie pe bătrânul pescar care pleacă singur în barca lui, în căutarea unui pește mare: Pândește momentul fluxului și așteaptă.

Deodată ceva mușcă din momeală. „Trebuie să fie un pește foarte mare, pentru că trage de funie și duce barca în larg. Dar aceasta este bine legată și nu poate să scape. Cu un asemenea pește, m‑am făcut bogat“, își zicea el. Mai trebuie să‑l aducă la suprafață. Dar peștele scapă mereu în adâncul întunecos, având la celălalt capăt al firului barca și cu bătrânul în ea. Timp de două zile și trei nopți s‑a dat lupta între om și pește. Care dintre cei doi se va istovi mai întâi? Care dintre ei va triumfa?

Mâinile pescarului sunt sângerânde, umărul lui de asemenea, din cauza frecării coardei. Îi este foame, se hrănește cu scoici crude; îi este frig, se acoperă cu un sac; îi este sete, bea restul dintr‑o sticlă cu apă dulce… și peștele îl trage mereu mai departe de țărm. În cele din urmă, peștele obosește. Se ridică la suprafață; bătrânul îl vede. Este un pește sabie, uriaș. Bătrânul îl străpunge cu harponul; acum va putea să‑l aducă. Dar este prea mare ca să intre în barcă. Rânduiește încărcătura pe flancul ambarcațiunii și înalță pânza. Barca înaintează, trăgând greutatea. Bătrânul încearcă să evalueze un preț. Cât valorează oare în lire? I‑ar trebui un creion să facă socoteala, dar nu are.

Ce mai contează? Este mulțumit. Acum sosesc rechinii! Unul, doi, trei… Are loc o nouă luptă între bătrân și monștri. A omorât câțiva, dar sunt prea numeroși și… devorează peștele. Când bătrânul intră în port, mort de oboseală, din peștele său mai rămăseseră doar câteva resturi de schelet! Totul fusese mâncat. Și bătrânul ajunge la coliba lui mai sărac și mai necăjit decât fusese vreodată.

Citirea Bibliei: Iov 10.1-22 · Fapte 8.14-25

SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI

de Jean Koechlin

Matei 15.21‑39

Isus face o vizită în părţile Tirului şi ale Sidonului. Aceste cetăţi păgâne, după cum spusese El, erau mai puţin vinovate decât cele din Galileea, în care făcuse cele mai multe dintre minunile Sale (cap. 11.21,22); ele nu aveau parte de niciuna din binecuvântările „Fiului lui David“ (v. 22) şi erau străine de legămintele promisiunii (Efeseni 2.12). Acesta era şi cazul nostru, al oamenilor dintre naţiuni. Printr‑un cuvânt neobişnuit gurii Sale, Domnul începe să sublinieze acest fapt în faţa sărmanei cananite care‑L ruga pentru fiica ei. Şi această femeie îşi recunoaşte întreaga nevrednicie. Când ne însuşim poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu, harul poate străluci cu toată intensitatea. În adevăr, dacă ar fi vorba de cel mai mic drept sau de cel mai mic merit al omului, atunci nu ar mai fi har, ci lucru datorat (Romani 4.4). Pentru a preţui din ce în ce mai mult măreţia acestui har faţă de noi, nu trebuie să uităm niciodată nimicnicia şi nevrednicia noastră înaintea lui Dumnezeu.

După acestea, Domnul Se întoarce din nou spre poporul Său. Potrivit Psalmului 132.15, El îi binecuvântează din belşug hrana şi îi satură cu pâine pe săracii acestui popor. Şi în această a doua minune, ca şi în cea dinainte, El acţionează cu inima mişcată de milă pentru mulţimi (v. 32; cap. 14.14).

NU VEI ATINGE NICIODATĂ PERFECȚIUNEA (1) | Fundația S.E.E.R. România

„Prin har aţi fost mântuiţi… Nu prin fapte…” (Efeseni 2:8-9)

Un perfecționist caută să atingă întotdeauna, nimic mai puțin, decât perfecțiunea. Dorothy Littell Greco, autoare creștină și susținătoare înflăcărată a căsniciei, scria: „Am fost perfecționistă de când mă știu… Trebuia să iau note maxime, trebuia să câștig mereu și trebuia să mulțumesc pe toată lumea. Orice era perceput ca greșeală sau eșec declanșa un torent de auto-condamnare. Perfecționismul provine adesea din nesiguranță și dintr-o înțelegere greșită a harului. În primii ani, părinții ar trebui să comunice prin cuvinte și fapte copiilor că sunt demni de iubire, chiar dacă nu fac nimic pentru a merita această iubire. Dar nu toți am beneficiat de o astfel de educație parentală.

Multe dintre nevoile noastre erau întâmpinate cu frustrare sau chiar furie, așa că ne gândeam mai degrabă că „ceva nu e în neregulă cu mine!” Când se întâmplă frecvent asta, cu timpul se strecoară rușinea și ne distorsionează înțelegerea pe care o avem despre propria noastră valoare. Vocea perfecționismului a devenit mai puternică când am început să-L urmez pe Domnul Isus. Mi- era teamă să nu fiu judecată și exclusă, ceea ce m-a motivat să-mi dovedesc valoarea în fața colegilor mei creștini. Deși credeam, teoretic, că am fost mântuită prin har, trăiam ca și cum aș fi cumpărat mântuirea pe credit… și tot acumulam o datorie enormă! Trăiam ca și cum Isus ar fi rupt „contractul de mântuire” în momentul în care aș fi făcut o greșeală. Când am început să înțeleg că mândria și frica de oameni erau motorul perfecționismului meu, am mărturisit acest lucru ca păcat și strânsoarea a început să slăbească. La fel ca femeia samariteană de la fântână, aveam nevoie ca Isus să intervină și să mă reorienteze cu blândețe către apa Lui cea vie!”

Deci, nu trebuie să fii perfect pentru a fi o binecuvântare pentru ceilalți – trebuie doar să fii autentic! Reține acest Cuvânt din partea lui Dumnezeu – e pentru tine!

DOMNUL ESTE APROAPE

Dar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de acestea și urmărești dreptatea, evlavia, credința, dragostea, răbdarea, blândețea duhului. Luptă‑te lupta cea bună a credinței, apucă viața eternă la care ai fost chemat și pentru care ai mărturisit buna mărturisire înaintea multor martori.

1 Timotei 6.11,12

Trăim într‑un timp de sărăcie și de foamete spirituală mai mare decât în alte vremuri. Starea actuală a Bisericii ne duce cu gândul la valea oaselor uscate din cartea profetului Ezechiel. Suntem nevoiți să facem față nu doar relelor care au caracterizat epocile trecute, ci și corupției ajunse la coacere care este specifică acestui timp, în care vedem acoperite cu mantia mărturisirii creștine formele variate ale răului care se găseau în lumea păgână.

Iar când privim spre aceia care au cunoștința adevărului, și care chiar se mândresc cu acest lucru, poate că am fi încurajați și ne‑am aștepta să vedem o stare spirituală sănătoasă și viguroasă, dar, din nefericire, în multe cazuri cunoștința este doar o teorie rece și fără influență, o mărturisire superficială, care nu are putere asupra simțămintelor și afecțiunilor omului dinăuntru. În rândul persoanelor care formează această categorie vom descoperi că adevărul lui Dumnezeu produce puțin interes sau puțină atracție spirituală; ei cunosc atât de mult în teorie, încât nu le mai poate fi prezentat niciun adevăr cu care să nu fie deja obișnuiți; din aceasta decurge și nepăsarea cu care abordează orice principiu al adevărului creștin.

Într‑o asemenea stare de lucruri, care mai pot fi resursele celui credincios? La ce trebuie el să recurgă? La rugăciune, la răbdare, la stăruință în rugăciune și la părtășia tainică cu Dumnezeu! Doar prin astfel de exerciții reale și adânci făcute în prezența Lui putem ajunge la o estimare adevărată cu privire la noi înșine și la lucrurile din jurul nostru; și nu doar atât, ci acolo obținem și puterea spirituală de a lucra pentru Dumnezeu în mijlocul celor credincioși sau în mijlocul lumii de afară.

C. H. Mackintosh

SĂMÂNȚA BUNĂ

Prin merite, sau prin har?

Dar celui care nu lucrează, ci crede în Cel care‑l îndreptățește pe cel neevlavios, credința i se socotește ca dreptate.

Romani 4.5

Ne dorim mult să realizăm ceva în viață. Ne face plăcere când deținem controlul asupra vieții și când avem un fel de succes în urma noastră. În schimb, în ce privește relația cu Dumnezeu, această cale nu duce la țintă. Biblia ilustrează acest lucru printr‑o comparație.

„Celui care lucrează, plata nu i se socotește ca har, ci ca datorie” (Romani 4.4). Nu poate conta pe har o persoană care, supunându‑se principiului performanței, ia lucrurile în propriile mâini. Primește doar răsplata pe care o merită pentru munca sa. Dacă vrem să câștigăm favoarea lui Dumnezeu și să obținem un loc în cer prin propriile noastre eforturi, El ne dă ceea ce ni se cuvine: merităm judecata Lui, pentru că niciun om nu este neprihănit, ci toți au păcătuit.

„Dar celui care nu lucrează, ci crede în Cel care‑l îndreptățește pe cel neevlavios, credința i se socotește ca dreptate.” Cel care renunță la propriile eforturi zadarnice, depuse pentru a fi acceptat de Dumnezeu, poate conta pe har și primește un dar prețios. Dumnezeu este dispus să‑i achite pe oamenii păcătoși și neevlavioși, pentru că Fiul Său, Isus Hristos, a plătit cu viața Sa pentru vina lor. Dacă acceptăm personal aceasta prin credință, primim ceea ce ɴᴜ am meritat: iertarea păcatelor și viața veșnică. Aceasta este doar har!

Gloria e a Ta!

Citirea Bibliei: Iov 9.1-35 · Fapte 8.1-13

SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI

de Jean Koechlin

Matei 15.1‑20

Zelul religios al fariseilor se mărginea la respectarea cu stricteţe a unor forme exterioare şi a unor tradiţii. Sub această mască evlavioasă (care pe oameni îi poate induce în eroare, nu însă şi pe Dumnezeu), fariseii se lăsau conduşi de toate tendinţele inimii lor fireşti. Au ajuns să se sustragă, din zgârcenie, până şi de la cele mai elementare datorii, precum aceea de a se îngriji de nevoile părinţilor lor (v. 5; comp. cu Proverbe 28.24). Întrebarea Domnului din v. 3 răspunde punct cu punct celei puse de farisei în v. 2.

Prin tradiţiile lor, aceştia desfiinţau poruncile lui Dumnezeu. Atunci Isus, Cel pentru care aceste porunci erau o desfătare, îi pune pe aceşti ipocriți în faţa propriilor lor scripturi. Apoi, spre folosul ucenicilor care fuseseră şi ei încurcaţi de cuvintele Lui, Domnul dezvăluie răutatea inimii omeneşti şi falimentul ei total: mâinile pot fi spălate cu grijă, în timp ce inima rămâne murdară. Recunoaştem cât de real este acest inventar înspăimântător al conţinutului inimii omului, al propriilor noastre inimi (v. 19,20), chiar când îl mascăm cu o înfățişare respectabilă.

CE VOM FACE ÎN CER? | Fundația S.E.E.R. România

„…Te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!” (Matei 25:21)

Dacă ești o persoană motivată de scopuri, gândul de a petrece eternitatea făcând puține lucruri, sau nimic, nu te va atrage! Dar aproape sigur, nu așa va fi!

Nu cred că, atunci când vom ajunge în cer, Dumnezeu ne va spune: „Bine, rob bun și credincios; poți să-ți iei liber restul eternității!” Nu, ci mai degrabă: „Bine, rob bun şi credincios, ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri!” (Matei 25:21). Vor fi „multe lucruri” de făcut pentru noi. Știm deja că vom domni împreună cu Hristos peste acest pământ restaurat, în timpul domniei Sale de o mie de ani (vezi Apocalipsa 20:6). Iar Apocalipsa 22:3 ne spune că „Robii Lui Îi vor sluji.” Dumnezeu nu va avea doar un loc pentru fiecare dintre noi, ci și un plan. Motivul pentru care raiul nu va fi plictisitor este că Dumnezeu nu este plictisitor! Psalmistul a spus: „înaintea Feţei Tale sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice, în dreapta Ta.” (Psalmul 16:11)

Deoarece ne vom afla în prezența lui Dumnezeu, tot ceea ce vom face ne va aduce bucurie și satisfacție. Eclesiastul 3:11 spune că Dumnezeu a pus veșnicia în inimile noastre. Asta înseamnă că Dumnezeu a creat în noi un spațiu care nu poate fi umplut cu nimic altceva decât cu cerul. Nu vom putea înțelege niciodată, în această viață, tot ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru noi în casa noastră cerească. Și nu putem recrea raiul pe pământ. Dar când alegem să ne pregătim pentru casa noastră veșnică, care ne așteaptă, atenția noastră pământească va fi canalizată pe trăirea unei vieți care să Îl mulțumească și să Îl onoreze pe Dumnezeu și pe aducerea oamenilor la Hristos.

Așadar, să nu ne gândim ce vom face în cer, ci să facem tot ceea ce ne-a poruncit Dumnezeu, aici pe pământ, pentru a ajunge în cer – unde ce ne așteaptă nu poate fi nici descris, nici măcar închipuit!

DOMNUL ESTE APROAPE

Domnul Dumnezeu a plantat o grădină în Eden, spre răsărit, și acolo l‑a pus pe omul pe care‑l întocmise.

Geneza 2.8

Aceasta era o grădină făcută pentru om. Eden înseamnă „desfătare“. Grădina era spre răsărit, iar Dumnezeu a plantat în ea pomi plăcuți la vedere și cu rod bun de mâncat. Era udată de un râu, care curgea într‑o țară în care se aflau aur și pietre prețioase (Geneza 2.10,12). Omul avea încredințată o lucrare, anume să lucreze grădina și să o păzească. Dumnezeu i‑a dăruit omului o soție, un ajutor potrivit, pentru a se bucura de grădină împreună cu el. Dumnezeu Însuși venea în răcoarea zilei pentru a vorbi cu omul.

Ce s‑a întâmplat însă? Părinții noștri au dat dovadă de neascultare față de Dumnezeul care îi așezase în astfel de condiții minunate. La sugestia diavolului, ei au mâncat din rodul pomului cunoștinței binelui și răului, singurul din care Dumnezeu le interzisese să mănânce. Știau prea bine pedeapsa pentru acest lucru, însă au cedat minciunii. Apoi „moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, pentru că toți au păcătuit“ (Romani 5.12).

Ce mângâiere ca, după patru mii de ani, să‑L auzim pe Cel care a spus: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui care M‑a trimis și să sfârșesc lucrarea Lui“ (Ioan 4.34). Când diavolul L‑a ispitit ca să‑L depărteze de drumul ascultării, acest lucru n‑a avut loc într‑o grădină a desfătărilor, ci în pustie. La ispitele lui, Domnul a răspuns de fiecare dată: „Este scris“ (Matei 4.4,6,10). Cu puțin timp înainte de moarte, când un ucenic necălăuzit a încercat să‑L apere, El a spus: „Nu voi bea paharul pe care Tatăl Mi l‑a dat să‑l beau?“ (Ioan 18.11).

Omul dintâi a fost așezat în cel mai prielnic și mai minunat loc din creație, însă n‑a făcut decât să aducă moartea peste ea, în timp ce noua creație este întocmită potrivit celui de‑al doilea Om, care n‑a falimentat și nici nu poate falimenta vreodată. Ea va rămâne pură pentru totdeauna, datorită Lui – „cele vechi s‑au dus; iată, toate s‑au făcut noi“ (2 Corinteni 5.17).

S. Attwood

SĂMÂNȚA BUNĂ

Singurătatea

Întoarce‑Te spre mine și îndură‑Te de mine, pentru că sunt singur și întristat.

Psalmul 25.16

Din diverse motive, tot mai mulți oameni se simt singuri – din toate grupele de vârstă și din toate clasele sociale. În psalmi întâlnim oameni care s‑au simțit singuri și care au venit la Dumnezeu cu nevoia lor. Să le urmăm exemplul! Regele David, când s‑a simțit singur și nefericit, L‑a chemat pe Domnul. Ce mângâieri bogate are Biblia pentru cei singuri! Dumnezeu vrea să ne împiedice să ne umplem de amărăciune sau să ne lăsăm descurajați. Biblia este cu adevărat o sursă inepuizabilă de putere – mai ales pentru cei singuri!

În plus, singurătatea nu este cauzată doar de lipsa tovarășilor, deoarece ne simțim singuri și atunci când avem impresia că nimeni din jurul nostru nu ne înțelege. Tocmai această formă de singurătate a simțit‑o Domnul Isus cel mai profund, ca Om. Cu câtă înverșunare a fost respins de cei cărora le arăta iubire! În plus, ucenicii Săi se aflau în jurul Lui, însă fără să‑L înțeleagă cu adevărat. Domnul Isus poate simpatiza cu adevărat cu oamenii singuri, din propria Sa experiență.

A ști că Dumnezeu ne este alături, în orice situație a vieții, aceasta este o mare alinare. Astfel, oricine se simte singur și aparține Domnului Isus poate privi spre această asigurare: Domnul meu mă înțelege, mă iubește, mă păzește. El poate schimba împrejurările. El este cu mine în toate situațiile din viața mea. Îmi pot vărsa întotdeauna inima înaintea Lui.

„Eu, Domnul Dumnezeul tău, îți voi ține mâna dreaptă, spunându‑ți: Nu te teme, Eu te voi ajuta“ (Isaia 41.13).

Citirea Bibliei: Iov 8.1-22 · Fapte 7.51-60

SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI

de Jean Koechlin

Matei 14.22‑36

Această scenă a corabiei în mijlocul furtunii zugrăveşte poziţia actuală a răscumpăraţilor Domnului. În timp ce El este în ceruri, aparent absent, dar rugându‑Se şi mijlocind pentru ei, aceştia au de traversat într‑un mod supărător marea agitată a acestei lumi. Este noaptea morală: vrăjmaşul stârneşte împotrivirea oamenilor, acţionând precum vântul şi valurile care fac zadarnice eforturile celor care vâslesc. Dar nu vine Isus în întâmpinarea alor Săi? Vocea Lui cunoscută îi îmbărbătează pe sărmanii ucenici: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!“ (v. 27). Şi credinţa, sprijinindu‑se pe cuvântul Său (vino!), îl poartă pe Petru în întâmpinarea Celui care‑l iubeşte. Dintr‑o dată însă această credinţă dispare şi Petru se afundă. Ce se întâmplase? Petru şi‑a luat privirile de la Învăţătorul Său şi a privit la înălţimea valurilor şi la furia vântului, ca şi cum ar fi fost mai uşor de mers pe o apă liniştită decât pe o mare agitată! Dar a strigat la Domnul şi El i‑a venit imediat în ajutor.

Apoi Isus este primit în ţinutul Ghenezaretului, unde înainte nu făcuse multe minuni, din cauza necredinţei oamenilor (13.58). Aceasta este o imagine a momentului când poporul Lui, cel care L‑a respins, Îl va recunoaşte şi Îl va onora, fiind eliberat prin El.

TRANSMITE-O MAI DEPARTE! | Fundația S.E.E.R. România

„Iată începutul înţelepciunii: dobândeşte înţelepciunea şi, cu tot ce ai, dobândeşte priceperea.” (Proverbele 4:7)

Mentorul Graham era atât de absorbit de evaluarea temelor pe care le dăduse elevilor săi, încât nu l-a observat pe uriașul tânăr care a intrat într-o zi în sala lui de clasă din Illinois, după ore. După ce ochii lui s-au obișnuit cu lumina strălucitoare a soarelui de după-amiază, care făcea ca silueta robustă să se contureze în fața lui, și-a dat seama că era tânărul nou-venit în comunitate. Băiatul avea deja reputația că îi „bate măr” pe toți durii din zonă. Graham ar fi avut motive să se întrebe: „Oare ce vrea de a intrat aici? Sunt în pericol?” În schimb, el a privit de sus în jos la cei aproape doi metri de mușchi și neștiință din fața lui și s-a oferit să-l ajute pe tânăr cu cititul și studiile.

Când tânărul a părăsit sala de clasă o oră mai târziu, avea sub braț câteva cărți – împrumutate de la mentorul Graham, cu promisiunea că îi va mai da și altele în viitor. Probabil nu ai auzit niciodată de mentorul Graham, nu-i așa? Era un om liniștit, dispus pur și simplu să facă tot ce putea pentru orice elev care îi ieșea în cale. Acel elev al său, însă, a devenit mult mai faimos.

Numele lui? Abraham Lincoln! Graham a recunoscut în Lincoln o sete de cunoaștere și o dorință de a învăța, și a investit nu doar timp în el. Drept urmare, Lincoln a contribuit la schimbarea istoriei. Cea mai mare investiție pe care o poți face este în oameni. Înțeleptul Solomon a scris: „Iată începutul înţelepciunii: dobândeşte înţelepciunea şi, cu tot ce ai, dobândeşte priceperea.” Și când o dobândești, nu o păstra pentru tine – transmite-o mai departe!

DOMNUL ESTE APROAPE

Cuvântul lui Hristos să locuiască din belșug în voi, în toată înțelepciunea, învățându‑vă și îndemnându‑vă unii pe alții.

Coloseni 3.16

„Din belșug“ vrea să spună despre Cuvântul lui Hristos că trebuie să existe acolo în toată abundența învățăturilor sale divine, acționând asupra întregii vieți, aducând mângâiere și bucurie în inimă, în orice împrejurare, făcându‑ne să‑L cunoaștem tot mai mult și mai bine pe Hristos și, prin El, pe Dumnezeu, în toată dragostea Lui, în tot harul Lui, în mângâierile și în deplina Lui suficiență, în toate și pentru toate.

„În voi“ înseamnă, înainte de toate, în inimă. Cuvântul lui Hristos răspunde nevoilor noului om, îl formează și îl conduce potrivit voii lui Dumnezeu. Dar, în același timp, această expresie are și sensul „între voi“, după cum ne‑o arată continuarea versetului. În relațiile dintre creștini, acest Cuvânt trebuie să‑și ocupe în mod deplin locul care i se cuvine. În discuțiile frățești, în adunări, Cuvântul este cel care trebuie să domine și să reglementeze totul.

Când acest lucru este realizat, când Cuvântul lui Hristos locuiește în mod efectiv în noi, atunci suntem făcuți capabili să ne învățăm și să ne îndemnăm unii pe alții, în toată înțelepciunea. Această înțelepciune, total diferită de cea a lumii, deoarece „este întâi curată, apoi pașnică, blândă, ușor de înduplecat, plină de îndurare și de roade bune, nepărtinitoare și neprefăcută“ (Iacov 3.17), este înțelepciunea care vine de sus, care reglează și care conduce viața creștinului. Numai potrivit acestei înțelepciuni, creștinii se pot învăța și îndemna unii pe alții. Când există activitatea vieții divine în cel credincios, atunci el poate să‑l învețe pe fratele său. Învățătura nu trebuie neapărat să vină de la înălțimea unei catedre sau din gura unui învățător cu înaltă pregătire; creștinii hrăniți din Cuvânt, care își ocupă gândurile și își găsesc plăcerea în Cuvânt, trebuie să fie în stare să transmită și altora ceea ce au învățat din comuniunea cu Domnul.

H. Rossier

SĂMÂNȚA BUNĂ

I‑a atins haina

O femeie care de doisprezece ani avea o scurgere de sânge și care suferise mult de la mulți doctori și cheltuise tot ce avea și nu avusese niciun folos, ba încă ajunsese mai rău, auzind despre Isus, a venit prin mulțime pe dinapoi și I‑a atins haina.

Marcu 5.25‑27

Femeia aceasta era bolnavă și suferea de mult timp – o situație tristă și fără nicio licărire de speranță. Consultase mulți medici, dar suferise și mai mult printre ei. Sănătatea, mai exact boala ei, a costat‑o mult: întreaga avere. Nu îi mai rămăsese nimic, decât boala; „ba încă ajunsese mai rău“.

Acum ea aude despre Domnul Isus, Cel care iartă păcatele. Ea crede și vine la El cu chinul vieții ei. Îl atinge – doar din spate, dar bine și atât – fiind convinsă că, dacă I‑ar „atinge măcar hainele“, ar fi putut să fie vindecată. Și nu este dezamăgită, pentru că „îndată a secat izvorul sângelui și a simțit în trup că a fost vindecată de boală“. Înțelege ce se întâmplă cu ea și se prăbușește în fața Domnului, spunându‑I „tot adevărul“. Acum ea este sănătoasă, nu doar fizic, ci și în suflet și în duh. Căci Isus îi spune: „Du‑te în pace“! Iar pacea înseamnă mai mult decât un trup sănătos. „A auzit“, „a venit“, „a atins“, „a cunoscut“ – în acest fel a experimentat ea marea eliberare.

„Așa cum sunt, la Tine vin, / Putere n‑am, Tu‑mi fii sprijin, / Mă spală‑n sângele‑Ți divin: / O, Mielule, eu vin, eu vin!“ – sunt versurile pe care le‑a scris spre dimineață cântăreața Charlotte Elliott, printre lacrimi, după o noapte de zvârcoliri. Cu o seară înainte, predicatorul Cesar Malan, care o ascultase cântând, îi spusese că între ea și o femeie decăzută nu este nicio diferență, dar că se va ruga pentru ea, să își pună talentul în slujba lui Isus! Ea i‑a răspuns aspru, dar n‑a mai putut adormi.

Citirea Bibliei: Iov 7.1-21 · Fapte 7.35-50

SCRIPTURILE În FIECARE ZI

de Jean Koechlin

Matei 14.1‑21

Capitolul 11 ni l‑a prezentat pe Ioan Botezătorul în închisoare. Aici aflăm că fusese aruncat acolo de către Irod (fiul celui din cap. 2). Pentru ce motiv? Pentru că Ioan îndrăznise să‑l mustre că o luase pe soţia fratelui său. Acum martorul credincios plăteşte cu viaţa adevărul pe care a avut curajul să‑l spună direct regelui. Moartea sa în timpul serbărilor şi a distracţiilor de la curtea regală este plata cerută de cel rău în schimbul plăcerii (comp. cu Iacov 5.5,6). Poate că lui Irod i‑a părut rău o clipă, dar el nutrea de mult dorinţa tainică de a‑l omorî pe Ioan (v. 5), pentru că ura faţă de adevăr şi ura faţă de cei care îl rostesc merg întotdeauna împreună (Galateni 4.16). Din punct de vedere omenesc, sfârşitul lui Ioan este tragic şi oribil; în ochii lui Dumnezeu însă este sfârşitul triumfător al „alergării sale“ (Fapte 13.25).

Printre rânduri citim ceea ce a însemnat pentru Isus vestea morţii precursorului Său. Nu era acesta anunţul respingerii şi al răstignirii Sale? Pare că tristeţea L‑a făcut să simtă nevoia de a rămâne singur (v. 13), dar mulţimile veniseră deja după El, iar inima Sa, gândindu‑Se numai la alţii, a fost cuprinsă de milă şi El a făcut pentru ei minunea celei dintâi înmulţiri a pâinilor.

RUGĂCIUNI DE TIP SOS | Fundatia S.E.E.R. Romania | Fundația S.E.E.R. România

„Către Domnul strig în strâmtorarea mea, şi El m-ascultă.” (Psalmul 120:1)

Apelul internațional radiotelegrafic SOS („Save our souls” – Salvați sufletele noastre) transmis de o navă în pericol de scufundare are mari beneficii. La fel ca sistemul de urgență format din trei cifre. În majoritatea locurilor din Marea Britanie, trebuie doar să formezi aceste numere pentru a fi conectat urgent la un operator. Pe ecranul computerului, operatorul vede instantaneu numărul de telefon al apelantului, adresa (sau locația aproximativă, dacă apelează de pe un telefon mobil) și numele sub care este înregistrat numărul. Apelantul nu trebuie să spună nimic odată ce a efectuat apelul. Chiar și tusea răgușită sau strigătele isterice au adus un răspuns rapid. Operatorul știe de unde provine apelul și ajutorul este trimis imediat. Aproape la fel este și în domeniul spiritual. Uneori, situația noastră este atât de urgentă și de disperată încât nu o putem exprima în cuvinte, așa că trimitem rugăciunea de tip SOS: „Doamne, am nevoie de ajutorul Tău!” Și ajutorul este pe drum. Dumnezeu ne asigură (Isaia 65:24): „Înainte ca să Mă cheme, le voi răspunde; înainte ca să isprăvească vorba, îi voi asculta!”

Uneori simți efectele unui lucru, dar nu înțelegi cauza și nu poți explica. Atunci vine în ajutorul tău puterea Duhului lui Dumnezeu care locuiește în tine. Apostolul Pavel ne-a asigurat: „Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră, căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar Însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite. Şi Cel ce cercetează inimile ştie care este năzuinţa Duhului, pentru că El mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu. De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.” (Romani 8:26-28)

Acesta este Cuvântul lui Dumnezeu pentru tine astăzi!