Mana Zilnica

DOMNUL ESTE APROAPE

Nu cu sânge de țapi și de viței, ci cu propriul Său sânge, a intrat o dată pentru totdeauna în locurile sfinte, după ce a obținut o răscumpărare eternă.

Evrei 9.12

De trei ori ni se spune în Noul Testament că Domnul Isus Și‑a vărsat „propriul Său sânge“. Preoții din Vechiul Testament aduceau încontinuu sânge de animale în slujba de la cort și, mai târziu, în cea de la templu. Niciun preot nu și‑a adus vreodată propriul sânge înaintea lui Dumnezeu. Chiar și să fi fost posibil un asemenea lucru, sângele lui Aaron și al fiilor săi era pătat de păcat. În toate aceste imagini și simboluri din Vechiul Testament, Aaron trebuia să aducă jertfe atât pentru sine, cât și pentru restul poporului (Levitic 16.6).

Epistola către Evrei Îl prezintă pe Domnul Isus ca fiind răspunsul final la toate simbolurile și umbrele Vechiului Testament. Pentru că Domnul Isus a fost fără păcat (Evrei 4.15), sângele Său a fost deosebit de scump în ochii lui Dumnezeu (1 Petru 1.19).

Fiul lui Dumnezeu a devenit Om pentru a putea muri și pentru a‑Și putea vărsa propriul sânge. În versetul de astăzi ni se spune nu doar că El a murit, ci, de asemenea, că El a intrat în locurile sfinte, în chiar prezența lui Dumnezeu, în virtutea sângelui Său vărsat. El a intrat acolo o dată pentru totdeauna. Imaginea acestui lucru o avem prin intrarea lui Aaron în Locul Preasfânt în ziua Ispășirii (Levitic 16). Aaron intra acolo cu sânge de viței și de țapi, însă nu putea rămâne acolo, ci trebuia să iasă, pentru ca, în anul următor, să intre din nou, având cu el sângele altor jertfe. Domnul Isus însă a intrat acolo o dată pentru totdeauna. El nu va părăsi acel loc, fiindcă nu trebuie să‑Și verse sângele din nou. Jertfa Lui este irepetabilă și are rezultate eterne.

Lăudat fie Numele Său! Prin sângele Lui avem intrare liberă înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, în locurile sfinte! Ne putem apropia cu îndrăzneală, pentru a ne închina (Evrei 10.19). Hristos ne‑a deschis această cale!

K. Quartell

SĂMÂNȚA BUNĂ

Bogatul

Nebunule, în noaptea aceasta ți se va cere sufletul; și cele pe care le‑ai pregătit, ale cui vor fi?

Luca 12.20

Terenul bogatului din parabolă rodise mult și el se gândea în sine: „Ce voi face, pentru că nu mai am unde să‑mi adun roadele?“ (Luca 12.17). Țintind fie să ne umplem hambarele, fie să pescuim „peștele cel mare“, cu toții suntem în căutarea fericirii. A devenit chiar expresie consacrată aceasta, „peștele cel mare“, ilustrând aspirația după o situație bună, după o muncă bine plătită, după o căsătorie reușită, familie, copii, succes, onoare, bani. Dar pescuitul fericirii nu este nicidecum lucru simplu. Unii reușesc, alții nu. Aceasta se numește a avea șansă. Unii au șansă, alții nu. Îi plângem mai mult pe cei care o au, decât pe cei care nu o au. Căci cei care au șansă nu pot să‑și pună peștele lor mare în barcă: trebuie să‑l lase deoparte, ceea ce înseamnă că va sfârși întotdeauna prin a fi mâncat de rechini. Și, când ajung la mal, nu le rămâne altceva decât foame și sărăcie. Ajung la țărm goi. Unul trebuie să‑și lase hambarul plin și să plece de pe pământ. Altul are captura mâncată de rechini. Trebuie să părăsim totul în ceasul morții, iar cei care au avut șanse nu sunt mai câștigați față de cei care n‑au avut. Nu este vorba de mult sau de puțin, ci dacă putem lua în barcă și păstra agoniseala.

Care sunt deci bogățiile care rămân și despre care Domnul Isus spune că nici moliile, nici rugina nu le vor atinge? Trei lucruri rămân: credința, speranța și dragostea. Credința în Isus! Speranța că El va veni din nou! Dragostea turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt și care rămâne pentru eternitate! Pe acestea le putem lua cu noi în barca vieții! Ele ne vor fi păstrate când toate celelalte dispar.

Citirea Bibliei: Iov 11.1-20 · Fapte 8.26-40

SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI

de Jean Koechlin

Matei 16.1‑12

Încă o dată fariseii cer un semn (cap. 12.38…); încă o dată Isus le aminteşte de semnul lui Iona: moartea Sa pe care urma să o împlinească. Creştinii de azi, care sunt în ajunul revenirii Lui, nu mai trebuie să aştepte semne înainte de venirea Sa. Credinţa lor se odihneşte pe promisiunea Sa şi nu pe dovezi vizibile, pentru că altfel nu ar mai fi credinţă. Totuşi, câte indicii avem că aici, jos, se apropie sfârşitul istoriei Bisericii! Mândria omului creşte mai mult ca oricând; lumea creştinată manifestă caracteristicile din 2 Timotei 3.1‑5. În plus, sunt şi semne exterioare: poporul evreu se întoarce în ţara lui, naţiunile Europei încearcă să se unească în cadrul vechiului imperiu roman… Să deschidem ochii şi să ni‑i ridicăm spre cer: Isus revine.

Domnul îi lasă pe aceşti necredincioşi şi pleacă (v. 4). Acum însă chiar ucenicii Lui Îl întristează, atât prin lipsa lor de încredere, cât şi prin faptul că nu‑şi mai aduc aminte, după cum în cap. 15.16‑17 Îl mâhniseră prin lipsa lor de pricepere. Nu suntem şi noi uneori ca ei? Să reţinem îndemnul pe care Dumnezeu ni‑l dă prin chiar gura lui Petru, de a arunca asupra Lui toate îngrijorările noastre, căci El Însuşi Se îngrijeşte de noi (1 Petru 5.7).

NU VEI ATINGE NICIODATĂ PERFECȚIUNEA (2) | Fundația S.E.E.R. România

„Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi.” (Evrei 10:14)

Autoarea Dorothy Littell Greco, din care am citat și ieri, mai scria: „Pentru unii perfecționiști, teama de a greși duce la un fel de paralizie, făcându-ne să ne chinuim pentru fiecare decizie. Pentru a te ajuta să îți dai seama dacă perfecționismul s-a strecurat în viața ta, gândește-te la următoarele întrebări:

1) Te simți confortabil să ceri ajutor sau doar să-l oferi?

2) Ești capabil să primești critici constructive fără să te plasezi în defensivă?

3) Ai convingerea persistentă că nu te ridici la un standard iluzoriu?

4) Te critici aspru?

5) Ești capabil să simți bucurie? Absența bucuriei poate fi adesea unul dintre cele mai buni indicii ale perfecționismului. Acesta stoarce încet bucuria din viață, reducând creativitatea, accentuând greșelile și făcându-ne robi ai succesului. Adevărul este că, oricât de mult ne-am strădui, nu vom putea fi niciodată suficient de perfecți pentru a plăti datoria păcatului nostru. Și nici nu trebuie să fim! Biblia ne spune că: „El, dimpotrivă, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu… Căci printr-o singură jertfă, El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi!” (Evrei 10:12,14)

Să reținem: când Dumnezeu te face desăvârșit, va fi pentru totdeauna, și odată ce vei înțelege acest adevăr, viața ta se va schimba.” Gigi Graham Tchividjian, fiica cea mai mare a lui Billy Graham, spunea: „Nu trebuie să fim perfecți pentru a fi o binecuvântare. Ni se cere doar să fim autentici, să avem încredere în perfecțiunea Domnului care acoperă imperfecțiunea noastră, știind că într-o zi vom fi, în sfârșit, tot ceea ce Hristos vrea să fim și pentru care ne-a mântuit!” Acesta este și Cuvântul lui Dumnezeu pentru tine astăzi!

DOMNUL ESTE APROAPE

Mă voi ridica și voi merge la tatăl meu și‑i voi spune: Tată, am păcătuit împotriva cerului și înaintea ta; și nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău; fă‑mă ca pe unul din argații tăi.

Luca 15.18,19

Fiul risipitor ne prezintă un exemplu al păcătosului trezit. În timp ce era mistuit de foame, în țara îndepărtată, el „și‑a venit în fire“. Acest lucru arată adevărata natură a pocăinței, care înseamnă, în mod literal, o schimbare a minții. Ea înseamnă să‑mi judec păcatul în lumina harului. Pocăința este o schimbare interioară în atitudinea față de Dumnezeu. Fiul risipitor și‑a dat seama că în casa tatălui său era belșug de pâine, cu alte cuvinte, că în casa tatălui exista bunătate. Bunătatea lui Dumnezeu, nu judecata lui Dumnezeu, este cea care conduce la pocăință (Romani 2.4). În felul acesta, fiul, trezit în conștiință cu privire la starea în care ajunsese, este acum atras către casa tatălui său.

Dându‑și seama de starea sa lipsită de orice speranță și, totodată, de belșugul din casa tatălui, fiul s‑a ridicat și a pornit înapoi spre casă. Și‑a pregătit o mărturisire, care începea cu aceste cuvinte: „Am păcătuit“, lucru foarte adevărat. Cea de‑a doua parte a ei nu mai era însă conform cu adevărul, fiindcă cererea de a fi făcut ca unul dintre argați nu era potrivit cu măreția inimii tatălui său.

Pe măsură ce se apropia de casă, îngrijorarea lui creștea, cu siguranță. Exista o lucrare în inima lui, însă nu și o siguranță deplină. Cât de adevărat este acest lucru cu privire la mulți credincioși astăzi!

El n‑a primit un loc de argat, ci locul de fiu (Luca 15.22). Domnul să ne ajute ca și noi să cunoaștem pacea cu Dumnezeu și siguranța deplină a mântuirii noastre!

B. Reynolds

SĂMÂNȚA BUNĂ

Bătrânul și marea

Strânge pentru sine însuși și nu se îmbogățește față de Dumnezeu.

Luca 12.21

Scriitorul american Ernest Hemingway îl descrie pe bătrânul pescar care pleacă singur în barca lui, în căutarea unui pește mare: Pândește momentul fluxului și așteaptă.

Deodată ceva mușcă din momeală. „Trebuie să fie un pește foarte mare, pentru că trage de funie și duce barca în larg. Dar aceasta este bine legată și nu poate să scape. Cu un asemenea pește, m‑am făcut bogat“, își zicea el. Mai trebuie să‑l aducă la suprafață. Dar peștele scapă mereu în adâncul întunecos, având la celălalt capăt al firului barca și cu bătrânul în ea. Timp de două zile și trei nopți s‑a dat lupta între om și pește. Care dintre cei doi se va istovi mai întâi? Care dintre ei va triumfa?

Mâinile pescarului sunt sângerânde, umărul lui de asemenea, din cauza frecării coardei. Îi este foame, se hrănește cu scoici crude; îi este frig, se acoperă cu un sac; îi este sete, bea restul dintr‑o sticlă cu apă dulce… și peștele îl trage mereu mai departe de țărm. În cele din urmă, peștele obosește. Se ridică la suprafață; bătrânul îl vede. Este un pește sabie, uriaș. Bătrânul îl străpunge cu harponul; acum va putea să‑l aducă. Dar este prea mare ca să intre în barcă. Rânduiește încărcătura pe flancul ambarcațiunii și înalță pânza. Barca înaintează, trăgând greutatea. Bătrânul încearcă să evalueze un preț. Cât valorează oare în lire? I‑ar trebui un creion să facă socoteala, dar nu are.

Ce mai contează? Este mulțumit. Acum sosesc rechinii! Unul, doi, trei… Are loc o nouă luptă între bătrân și monștri. A omorât câțiva, dar sunt prea numeroși și… devorează peștele. Când bătrânul intră în port, mort de oboseală, din peștele său mai rămăseseră doar câteva resturi de schelet! Totul fusese mâncat. Și bătrânul ajunge la coliba lui mai sărac și mai necăjit decât fusese vreodată.

Citirea Bibliei: Iov 10.1-22 · Fapte 8.14-25

SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI

de Jean Koechlin

Matei 15.21‑39

Isus face o vizită în părţile Tirului şi ale Sidonului. Aceste cetăţi păgâne, după cum spusese El, erau mai puţin vinovate decât cele din Galileea, în care făcuse cele mai multe dintre minunile Sale (cap. 11.21,22); ele nu aveau parte de niciuna din binecuvântările „Fiului lui David“ (v. 22) şi erau străine de legămintele promisiunii (Efeseni 2.12). Acesta era şi cazul nostru, al oamenilor dintre naţiuni. Printr‑un cuvânt neobişnuit gurii Sale, Domnul începe să sublinieze acest fapt în faţa sărmanei cananite care‑L ruga pentru fiica ei. Şi această femeie îşi recunoaşte întreaga nevrednicie. Când ne însuşim poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu, harul poate străluci cu toată intensitatea. În adevăr, dacă ar fi vorba de cel mai mic drept sau de cel mai mic merit al omului, atunci nu ar mai fi har, ci lucru datorat (Romani 4.4). Pentru a preţui din ce în ce mai mult măreţia acestui har faţă de noi, nu trebuie să uităm niciodată nimicnicia şi nevrednicia noastră înaintea lui Dumnezeu.

După acestea, Domnul Se întoarce din nou spre poporul Său. Potrivit Psalmului 132.15, El îi binecuvântează din belşug hrana şi îi satură cu pâine pe săracii acestui popor. Şi în această a doua minune, ca şi în cea dinainte, El acţionează cu inima mişcată de milă pentru mulţimi (v. 32; cap. 14.14).

NU VEI ATINGE NICIODATĂ PERFECȚIUNEA (1) | Fundația S.E.E.R. România

„Prin har aţi fost mântuiţi… Nu prin fapte…” (Efeseni 2:8-9)

Un perfecționist caută să atingă întotdeauna, nimic mai puțin, decât perfecțiunea. Dorothy Littell Greco, autoare creștină și susținătoare înflăcărată a căsniciei, scria: „Am fost perfecționistă de când mă știu… Trebuia să iau note maxime, trebuia să câștig mereu și trebuia să mulțumesc pe toată lumea. Orice era perceput ca greșeală sau eșec declanșa un torent de auto-condamnare. Perfecționismul provine adesea din nesiguranță și dintr-o înțelegere greșită a harului. În primii ani, părinții ar trebui să comunice prin cuvinte și fapte copiilor că sunt demni de iubire, chiar dacă nu fac nimic pentru a merita această iubire. Dar nu toți am beneficiat de o astfel de educație parentală.

Multe dintre nevoile noastre erau întâmpinate cu frustrare sau chiar furie, așa că ne gândeam mai degrabă că „ceva nu e în neregulă cu mine!” Când se întâmplă frecvent asta, cu timpul se strecoară rușinea și ne distorsionează înțelegerea pe care o avem despre propria noastră valoare. Vocea perfecționismului a devenit mai puternică când am început să-L urmez pe Domnul Isus. Mi- era teamă să nu fiu judecată și exclusă, ceea ce m-a motivat să-mi dovedesc valoarea în fața colegilor mei creștini. Deși credeam, teoretic, că am fost mântuită prin har, trăiam ca și cum aș fi cumpărat mântuirea pe credit… și tot acumulam o datorie enormă! Trăiam ca și cum Isus ar fi rupt „contractul de mântuire” în momentul în care aș fi făcut o greșeală. Când am început să înțeleg că mândria și frica de oameni erau motorul perfecționismului meu, am mărturisit acest lucru ca păcat și strânsoarea a început să slăbească. La fel ca femeia samariteană de la fântână, aveam nevoie ca Isus să intervină și să mă reorienteze cu blândețe către apa Lui cea vie!”

Deci, nu trebuie să fii perfect pentru a fi o binecuvântare pentru ceilalți – trebuie doar să fii autentic! Reține acest Cuvânt din partea lui Dumnezeu – e pentru tine!

DOMNUL ESTE APROAPE

Dar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de acestea și urmărești dreptatea, evlavia, credința, dragostea, răbdarea, blândețea duhului. Luptă‑te lupta cea bună a credinței, apucă viața eternă la care ai fost chemat și pentru care ai mărturisit buna mărturisire înaintea multor martori.

1 Timotei 6.11,12

Trăim într‑un timp de sărăcie și de foamete spirituală mai mare decât în alte vremuri. Starea actuală a Bisericii ne duce cu gândul la valea oaselor uscate din cartea profetului Ezechiel. Suntem nevoiți să facem față nu doar relelor care au caracterizat epocile trecute, ci și corupției ajunse la coacere care este specifică acestui timp, în care vedem acoperite cu mantia mărturisirii creștine formele variate ale răului care se găseau în lumea păgână.

Iar când privim spre aceia care au cunoștința adevărului, și care chiar se mândresc cu acest lucru, poate că am fi încurajați și ne‑am aștepta să vedem o stare spirituală sănătoasă și viguroasă, dar, din nefericire, în multe cazuri cunoștința este doar o teorie rece și fără influență, o mărturisire superficială, care nu are putere asupra simțămintelor și afecțiunilor omului dinăuntru. În rândul persoanelor care formează această categorie vom descoperi că adevărul lui Dumnezeu produce puțin interes sau puțină atracție spirituală; ei cunosc atât de mult în teorie, încât nu le mai poate fi prezentat niciun adevăr cu care să nu fie deja obișnuiți; din aceasta decurge și nepăsarea cu care abordează orice principiu al adevărului creștin.

Într‑o asemenea stare de lucruri, care mai pot fi resursele celui credincios? La ce trebuie el să recurgă? La rugăciune, la răbdare, la stăruință în rugăciune și la părtășia tainică cu Dumnezeu! Doar prin astfel de exerciții reale și adânci făcute în prezența Lui putem ajunge la o estimare adevărată cu privire la noi înșine și la lucrurile din jurul nostru; și nu doar atât, ci acolo obținem și puterea spirituală de a lucra pentru Dumnezeu în mijlocul celor credincioși sau în mijlocul lumii de afară.

C. H. Mackintosh

SĂMÂNȚA BUNĂ

Prin merite, sau prin har?

Dar celui care nu lucrează, ci crede în Cel care‑l îndreptățește pe cel neevlavios, credința i se socotește ca dreptate.

Romani 4.5

Ne dorim mult să realizăm ceva în viață. Ne face plăcere când deținem controlul asupra vieții și când avem un fel de succes în urma noastră. În schimb, în ce privește relația cu Dumnezeu, această cale nu duce la țintă. Biblia ilustrează acest lucru printr‑o comparație.

„Celui care lucrează, plata nu i se socotește ca har, ci ca datorie” (Romani 4.4). Nu poate conta pe har o persoană care, supunându‑se principiului performanței, ia lucrurile în propriile mâini. Primește doar răsplata pe care o merită pentru munca sa. Dacă vrem să câștigăm favoarea lui Dumnezeu și să obținem un loc în cer prin propriile noastre eforturi, El ne dă ceea ce ni se cuvine: merităm judecata Lui, pentru că niciun om nu este neprihănit, ci toți au păcătuit.

„Dar celui care nu lucrează, ci crede în Cel care‑l îndreptățește pe cel neevlavios, credința i se socotește ca dreptate.” Cel care renunță la propriile eforturi zadarnice, depuse pentru a fi acceptat de Dumnezeu, poate conta pe har și primește un dar prețios. Dumnezeu este dispus să‑i achite pe oamenii păcătoși și neevlavioși, pentru că Fiul Său, Isus Hristos, a plătit cu viața Sa pentru vina lor. Dacă acceptăm personal aceasta prin credință, primim ceea ce ɴᴜ am meritat: iertarea păcatelor și viața veșnică. Aceasta este doar har!

Gloria e a Ta!

Citirea Bibliei: Iov 9.1-35 · Fapte 8.1-13

SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI

de Jean Koechlin

Matei 15.1‑20

Zelul religios al fariseilor se mărginea la respectarea cu stricteţe a unor forme exterioare şi a unor tradiţii. Sub această mască evlavioasă (care pe oameni îi poate induce în eroare, nu însă şi pe Dumnezeu), fariseii se lăsau conduşi de toate tendinţele inimii lor fireşti. Au ajuns să se sustragă, din zgârcenie, până şi de la cele mai elementare datorii, precum aceea de a se îngriji de nevoile părinţilor lor (v. 5; comp. cu Proverbe 28.24). Întrebarea Domnului din v. 3 răspunde punct cu punct celei puse de farisei în v. 2.

Prin tradiţiile lor, aceştia desfiinţau poruncile lui Dumnezeu. Atunci Isus, Cel pentru care aceste porunci erau o desfătare, îi pune pe aceşti ipocriți în faţa propriilor lor scripturi. Apoi, spre folosul ucenicilor care fuseseră şi ei încurcaţi de cuvintele Lui, Domnul dezvăluie răutatea inimii omeneşti şi falimentul ei total: mâinile pot fi spălate cu grijă, în timp ce inima rămâne murdară. Recunoaştem cât de real este acest inventar înspăimântător al conţinutului inimii omului, al propriilor noastre inimi (v. 19,20), chiar când îl mascăm cu o înfățişare respectabilă.

CE VOM FACE ÎN CER? | Fundația S.E.E.R. România

„…Te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!” (Matei 25:21)

Dacă ești o persoană motivată de scopuri, gândul de a petrece eternitatea făcând puține lucruri, sau nimic, nu te va atrage! Dar aproape sigur, nu așa va fi!

Nu cred că, atunci când vom ajunge în cer, Dumnezeu ne va spune: „Bine, rob bun și credincios; poți să-ți iei liber restul eternității!” Nu, ci mai degrabă: „Bine, rob bun şi credincios, ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri!” (Matei 25:21). Vor fi „multe lucruri” de făcut pentru noi. Știm deja că vom domni împreună cu Hristos peste acest pământ restaurat, în timpul domniei Sale de o mie de ani (vezi Apocalipsa 20:6). Iar Apocalipsa 22:3 ne spune că „Robii Lui Îi vor sluji.” Dumnezeu nu va avea doar un loc pentru fiecare dintre noi, ci și un plan. Motivul pentru care raiul nu va fi plictisitor este că Dumnezeu nu este plictisitor! Psalmistul a spus: „înaintea Feţei Tale sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice, în dreapta Ta.” (Psalmul 16:11)

Deoarece ne vom afla în prezența lui Dumnezeu, tot ceea ce vom face ne va aduce bucurie și satisfacție. Eclesiastul 3:11 spune că Dumnezeu a pus veșnicia în inimile noastre. Asta înseamnă că Dumnezeu a creat în noi un spațiu care nu poate fi umplut cu nimic altceva decât cu cerul. Nu vom putea înțelege niciodată, în această viață, tot ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru noi în casa noastră cerească. Și nu putem recrea raiul pe pământ. Dar când alegem să ne pregătim pentru casa noastră veșnică, care ne așteaptă, atenția noastră pământească va fi canalizată pe trăirea unei vieți care să Îl mulțumească și să Îl onoreze pe Dumnezeu și pe aducerea oamenilor la Hristos.

Așadar, să nu ne gândim ce vom face în cer, ci să facem tot ceea ce ne-a poruncit Dumnezeu, aici pe pământ, pentru a ajunge în cer – unde ce ne așteaptă nu poate fi nici descris, nici măcar închipuit!

DOMNUL ESTE APROAPE

Domnul Dumnezeu a plantat o grădină în Eden, spre răsărit, și acolo l‑a pus pe omul pe care‑l întocmise.

Geneza 2.8

Aceasta era o grădină făcută pentru om. Eden înseamnă „desfătare“. Grădina era spre răsărit, iar Dumnezeu a plantat în ea pomi plăcuți la vedere și cu rod bun de mâncat. Era udată de un râu, care curgea într‑o țară în care se aflau aur și pietre prețioase (Geneza 2.10,12). Omul avea încredințată o lucrare, anume să lucreze grădina și să o păzească. Dumnezeu i‑a dăruit omului o soție, un ajutor potrivit, pentru a se bucura de grădină împreună cu el. Dumnezeu Însuși venea în răcoarea zilei pentru a vorbi cu omul.

Ce s‑a întâmplat însă? Părinții noștri au dat dovadă de neascultare față de Dumnezeul care îi așezase în astfel de condiții minunate. La sugestia diavolului, ei au mâncat din rodul pomului cunoștinței binelui și răului, singurul din care Dumnezeu le interzisese să mănânce. Știau prea bine pedeapsa pentru acest lucru, însă au cedat minciunii. Apoi „moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, pentru că toți au păcătuit“ (Romani 5.12).

Ce mângâiere ca, după patru mii de ani, să‑L auzim pe Cel care a spus: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui care M‑a trimis și să sfârșesc lucrarea Lui“ (Ioan 4.34). Când diavolul L‑a ispitit ca să‑L depărteze de drumul ascultării, acest lucru n‑a avut loc într‑o grădină a desfătărilor, ci în pustie. La ispitele lui, Domnul a răspuns de fiecare dată: „Este scris“ (Matei 4.4,6,10). Cu puțin timp înainte de moarte, când un ucenic necălăuzit a încercat să‑L apere, El a spus: „Nu voi bea paharul pe care Tatăl Mi l‑a dat să‑l beau?“ (Ioan 18.11).

Omul dintâi a fost așezat în cel mai prielnic și mai minunat loc din creație, însă n‑a făcut decât să aducă moartea peste ea, în timp ce noua creație este întocmită potrivit celui de‑al doilea Om, care n‑a falimentat și nici nu poate falimenta vreodată. Ea va rămâne pură pentru totdeauna, datorită Lui – „cele vechi s‑au dus; iată, toate s‑au făcut noi“ (2 Corinteni 5.17).

S. Attwood

SĂMÂNȚA BUNĂ

Singurătatea

Întoarce‑Te spre mine și îndură‑Te de mine, pentru că sunt singur și întristat.

Psalmul 25.16

Din diverse motive, tot mai mulți oameni se simt singuri – din toate grupele de vârstă și din toate clasele sociale. În psalmi întâlnim oameni care s‑au simțit singuri și care au venit la Dumnezeu cu nevoia lor. Să le urmăm exemplul! Regele David, când s‑a simțit singur și nefericit, L‑a chemat pe Domnul. Ce mângâieri bogate are Biblia pentru cei singuri! Dumnezeu vrea să ne împiedice să ne umplem de amărăciune sau să ne lăsăm descurajați. Biblia este cu adevărat o sursă inepuizabilă de putere – mai ales pentru cei singuri!

În plus, singurătatea nu este cauzată doar de lipsa tovarășilor, deoarece ne simțim singuri și atunci când avem impresia că nimeni din jurul nostru nu ne înțelege. Tocmai această formă de singurătate a simțit‑o Domnul Isus cel mai profund, ca Om. Cu câtă înverșunare a fost respins de cei cărora le arăta iubire! În plus, ucenicii Săi se aflau în jurul Lui, însă fără să‑L înțeleagă cu adevărat. Domnul Isus poate simpatiza cu adevărat cu oamenii singuri, din propria Sa experiență.

A ști că Dumnezeu ne este alături, în orice situație a vieții, aceasta este o mare alinare. Astfel, oricine se simte singur și aparține Domnului Isus poate privi spre această asigurare: Domnul meu mă înțelege, mă iubește, mă păzește. El poate schimba împrejurările. El este cu mine în toate situațiile din viața mea. Îmi pot vărsa întotdeauna inima înaintea Lui.

„Eu, Domnul Dumnezeul tău, îți voi ține mâna dreaptă, spunându‑ți: Nu te teme, Eu te voi ajuta“ (Isaia 41.13).

Citirea Bibliei: Iov 8.1-22 · Fapte 7.51-60

SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI

de Jean Koechlin

Matei 14.22‑36

Această scenă a corabiei în mijlocul furtunii zugrăveşte poziţia actuală a răscumpăraţilor Domnului. În timp ce El este în ceruri, aparent absent, dar rugându‑Se şi mijlocind pentru ei, aceştia au de traversat într‑un mod supărător marea agitată a acestei lumi. Este noaptea morală: vrăjmaşul stârneşte împotrivirea oamenilor, acţionând precum vântul şi valurile care fac zadarnice eforturile celor care vâslesc. Dar nu vine Isus în întâmpinarea alor Săi? Vocea Lui cunoscută îi îmbărbătează pe sărmanii ucenici: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!“ (v. 27). Şi credinţa, sprijinindu‑se pe cuvântul Său (vino!), îl poartă pe Petru în întâmpinarea Celui care‑l iubeşte. Dintr‑o dată însă această credinţă dispare şi Petru se afundă. Ce se întâmplase? Petru şi‑a luat privirile de la Învăţătorul Său şi a privit la înălţimea valurilor şi la furia vântului, ca şi cum ar fi fost mai uşor de mers pe o apă liniştită decât pe o mare agitată! Dar a strigat la Domnul şi El i‑a venit imediat în ajutor.

Apoi Isus este primit în ţinutul Ghenezaretului, unde înainte nu făcuse multe minuni, din cauza necredinţei oamenilor (13.58). Aceasta este o imagine a momentului când poporul Lui, cel care L‑a respins, Îl va recunoaşte şi Îl va onora, fiind eliberat prin El.

TRANSMITE-O MAI DEPARTE! | Fundația S.E.E.R. România

„Iată începutul înţelepciunii: dobândeşte înţelepciunea şi, cu tot ce ai, dobândeşte priceperea.” (Proverbele 4:7)

Mentorul Graham era atât de absorbit de evaluarea temelor pe care le dăduse elevilor săi, încât nu l-a observat pe uriașul tânăr care a intrat într-o zi în sala lui de clasă din Illinois, după ore. După ce ochii lui s-au obișnuit cu lumina strălucitoare a soarelui de după-amiază, care făcea ca silueta robustă să se contureze în fața lui, și-a dat seama că era tânărul nou-venit în comunitate. Băiatul avea deja reputația că îi „bate măr” pe toți durii din zonă. Graham ar fi avut motive să se întrebe: „Oare ce vrea de a intrat aici? Sunt în pericol?” În schimb, el a privit de sus în jos la cei aproape doi metri de mușchi și neștiință din fața lui și s-a oferit să-l ajute pe tânăr cu cititul și studiile.

Când tânărul a părăsit sala de clasă o oră mai târziu, avea sub braț câteva cărți – împrumutate de la mentorul Graham, cu promisiunea că îi va mai da și altele în viitor. Probabil nu ai auzit niciodată de mentorul Graham, nu-i așa? Era un om liniștit, dispus pur și simplu să facă tot ce putea pentru orice elev care îi ieșea în cale. Acel elev al său, însă, a devenit mult mai faimos.

Numele lui? Abraham Lincoln! Graham a recunoscut în Lincoln o sete de cunoaștere și o dorință de a învăța, și a investit nu doar timp în el. Drept urmare, Lincoln a contribuit la schimbarea istoriei. Cea mai mare investiție pe care o poți face este în oameni. Înțeleptul Solomon a scris: „Iată începutul înţelepciunii: dobândeşte înţelepciunea şi, cu tot ce ai, dobândeşte priceperea.” Și când o dobândești, nu o păstra pentru tine – transmite-o mai departe!

DOMNUL ESTE APROAPE

Cuvântul lui Hristos să locuiască din belșug în voi, în toată înțelepciunea, învățându‑vă și îndemnându‑vă unii pe alții.

Coloseni 3.16

„Din belșug“ vrea să spună despre Cuvântul lui Hristos că trebuie să existe acolo în toată abundența învățăturilor sale divine, acționând asupra întregii vieți, aducând mângâiere și bucurie în inimă, în orice împrejurare, făcându‑ne să‑L cunoaștem tot mai mult și mai bine pe Hristos și, prin El, pe Dumnezeu, în toată dragostea Lui, în tot harul Lui, în mângâierile și în deplina Lui suficiență, în toate și pentru toate.

„În voi“ înseamnă, înainte de toate, în inimă. Cuvântul lui Hristos răspunde nevoilor noului om, îl formează și îl conduce potrivit voii lui Dumnezeu. Dar, în același timp, această expresie are și sensul „între voi“, după cum ne‑o arată continuarea versetului. În relațiile dintre creștini, acest Cuvânt trebuie să‑și ocupe în mod deplin locul care i se cuvine. În discuțiile frățești, în adunări, Cuvântul este cel care trebuie să domine și să reglementeze totul.

Când acest lucru este realizat, când Cuvântul lui Hristos locuiește în mod efectiv în noi, atunci suntem făcuți capabili să ne învățăm și să ne îndemnăm unii pe alții, în toată înțelepciunea. Această înțelepciune, total diferită de cea a lumii, deoarece „este întâi curată, apoi pașnică, blândă, ușor de înduplecat, plină de îndurare și de roade bune, nepărtinitoare și neprefăcută“ (Iacov 3.17), este înțelepciunea care vine de sus, care reglează și care conduce viața creștinului. Numai potrivit acestei înțelepciuni, creștinii se pot învăța și îndemna unii pe alții. Când există activitatea vieții divine în cel credincios, atunci el poate să‑l învețe pe fratele său. Învățătura nu trebuie neapărat să vină de la înălțimea unei catedre sau din gura unui învățător cu înaltă pregătire; creștinii hrăniți din Cuvânt, care își ocupă gândurile și își găsesc plăcerea în Cuvânt, trebuie să fie în stare să transmită și altora ceea ce au învățat din comuniunea cu Domnul.

H. Rossier

SĂMÂNȚA BUNĂ

I‑a atins haina

O femeie care de doisprezece ani avea o scurgere de sânge și care suferise mult de la mulți doctori și cheltuise tot ce avea și nu avusese niciun folos, ba încă ajunsese mai rău, auzind despre Isus, a venit prin mulțime pe dinapoi și I‑a atins haina.

Marcu 5.25‑27

Femeia aceasta era bolnavă și suferea de mult timp – o situație tristă și fără nicio licărire de speranță. Consultase mulți medici, dar suferise și mai mult printre ei. Sănătatea, mai exact boala ei, a costat‑o mult: întreaga avere. Nu îi mai rămăsese nimic, decât boala; „ba încă ajunsese mai rău“.

Acum ea aude despre Domnul Isus, Cel care iartă păcatele. Ea crede și vine la El cu chinul vieții ei. Îl atinge – doar din spate, dar bine și atât – fiind convinsă că, dacă I‑ar „atinge măcar hainele“, ar fi putut să fie vindecată. Și nu este dezamăgită, pentru că „îndată a secat izvorul sângelui și a simțit în trup că a fost vindecată de boală“. Înțelege ce se întâmplă cu ea și se prăbușește în fața Domnului, spunându‑I „tot adevărul“. Acum ea este sănătoasă, nu doar fizic, ci și în suflet și în duh. Căci Isus îi spune: „Du‑te în pace“! Iar pacea înseamnă mai mult decât un trup sănătos. „A auzit“, „a venit“, „a atins“, „a cunoscut“ – în acest fel a experimentat ea marea eliberare.

„Așa cum sunt, la Tine vin, / Putere n‑am, Tu‑mi fii sprijin, / Mă spală‑n sângele‑Ți divin: / O, Mielule, eu vin, eu vin!“ – sunt versurile pe care le‑a scris spre dimineață cântăreața Charlotte Elliott, printre lacrimi, după o noapte de zvârcoliri. Cu o seară înainte, predicatorul Cesar Malan, care o ascultase cântând, îi spusese că între ea și o femeie decăzută nu este nicio diferență, dar că se va ruga pentru ea, să își pună talentul în slujba lui Isus! Ea i‑a răspuns aspru, dar n‑a mai putut adormi.

Citirea Bibliei: Iov 7.1-21 · Fapte 7.35-50

SCRIPTURILE În FIECARE ZI

de Jean Koechlin

Matei 14.1‑21

Capitolul 11 ni l‑a prezentat pe Ioan Botezătorul în închisoare. Aici aflăm că fusese aruncat acolo de către Irod (fiul celui din cap. 2). Pentru ce motiv? Pentru că Ioan îndrăznise să‑l mustre că o luase pe soţia fratelui său. Acum martorul credincios plăteşte cu viaţa adevărul pe care a avut curajul să‑l spună direct regelui. Moartea sa în timpul serbărilor şi a distracţiilor de la curtea regală este plata cerută de cel rău în schimbul plăcerii (comp. cu Iacov 5.5,6). Poate că lui Irod i‑a părut rău o clipă, dar el nutrea de mult dorinţa tainică de a‑l omorî pe Ioan (v. 5), pentru că ura faţă de adevăr şi ura faţă de cei care îl rostesc merg întotdeauna împreună (Galateni 4.16). Din punct de vedere omenesc, sfârşitul lui Ioan este tragic şi oribil; în ochii lui Dumnezeu însă este sfârşitul triumfător al „alergării sale“ (Fapte 13.25).

Printre rânduri citim ceea ce a însemnat pentru Isus vestea morţii precursorului Său. Nu era acesta anunţul respingerii şi al răstignirii Sale? Pare că tristeţea L‑a făcut să simtă nevoia de a rămâne singur (v. 13), dar mulţimile veniseră deja după El, iar inima Sa, gândindu‑Se numai la alţii, a fost cuprinsă de milă şi El a făcut pentru ei minunea celei dintâi înmulţiri a pâinilor.

RUGĂCIUNI DE TIP SOS | Fundatia S.E.E.R. Romania | Fundația S.E.E.R. România

„Către Domnul strig în strâmtorarea mea, şi El m-ascultă.” (Psalmul 120:1)

Apelul internațional radiotelegrafic SOS („Save our souls” – Salvați sufletele noastre) transmis de o navă în pericol de scufundare are mari beneficii. La fel ca sistemul de urgență format din trei cifre. În majoritatea locurilor din Marea Britanie, trebuie doar să formezi aceste numere pentru a fi conectat urgent la un operator. Pe ecranul computerului, operatorul vede instantaneu numărul de telefon al apelantului, adresa (sau locația aproximativă, dacă apelează de pe un telefon mobil) și numele sub care este înregistrat numărul. Apelantul nu trebuie să spună nimic odată ce a efectuat apelul. Chiar și tusea răgușită sau strigătele isterice au adus un răspuns rapid. Operatorul știe de unde provine apelul și ajutorul este trimis imediat. Aproape la fel este și în domeniul spiritual. Uneori, situația noastră este atât de urgentă și de disperată încât nu o putem exprima în cuvinte, așa că trimitem rugăciunea de tip SOS: „Doamne, am nevoie de ajutorul Tău!” Și ajutorul este pe drum. Dumnezeu ne asigură (Isaia 65:24): „Înainte ca să Mă cheme, le voi răspunde; înainte ca să isprăvească vorba, îi voi asculta!”

Uneori simți efectele unui lucru, dar nu înțelegi cauza și nu poți explica. Atunci vine în ajutorul tău puterea Duhului lui Dumnezeu care locuiește în tine. Apostolul Pavel ne-a asigurat: „Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră, căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar Însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite. Şi Cel ce cercetează inimile ştie care este năzuinţa Duhului, pentru că El mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu. De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.” (Romani 8:26-28)

Acesta este Cuvântul lui Dumnezeu pentru tine astăzi!

DOMNUL ESTE APROAPE

Cuvântul lui Hristos să locuiască din belșug în voi, în toată înțelepciunea, învățându‑vă și îndemnându‑vă unii pe alții.

Coloseni 3.16

De ce găsim în Epistola către Coloseni expresia „Cuvântul lui Hristos“? Deoarece, potrivit intenției Duhului, aici totul este raportat la Hristos. Prin urmare, Cuvântul lui Hristos este ceea ce, în revelație, se raportează în special la Hristos. Este ceea ce, în Scripturi, Îl exprimă pe Hristos în orice fel. Creștinul, noul om, posedă acum o astfel de înțelegere care să‑i permită să‑L găsească pe Hristos peste tot în Vechiul Testament, în mod simbolic sau în mod profetic, pe când cei drepți din acele timpuri nu vedeau acolo decât istoria anumitor personaje sau prescripții și ritualuri religioase. Cu atât mai mult, creștinul Îl găsește pe Hristos în Evanghelii și în celelalte scrieri ale Noului Testament. Nu se poate spune că Biblia și Cuvântul lui Hristos se identifică, deși Cuvântul lui Hristos este centrul a tot ceea ce ne este prezentat în Sfintele Scripturi. Cuvântul lui Hristos este, în esență, tot ceea ce ni‑L descoperă pe Hristos și, prin El, gândurile, planurile și căile lui Dumnezeu.

Prin urmare, suntem îndemnați să urmărim ca acest Cuvânt „să locuiască din belșug“ în noi, pentru ca inima să‑și însușească tot ce este în Scripturi cu privire la Hristos: hrana și bucuria sufletului, ceea ce ne face să creștem și ceea ce ne întărește pentru a acționa potrivit vieții din Dumnezeu! Păzirea Cuvântului atrage aprobarea Domnului, așa cum spune El în legătură cu Filadelfia: „Ai păzit Cuvântul Meu“. Aici îndemnul se referă nu numai la „a păzi“ sau „a respecta“, ci la „a locui“, adică „a rămâne în voi“. Există în această expresie ceva deosebit de profund. Cuvântul ascuns în inimă (Psalmul 119.11) locuiește acolo; este ca un locuitor sfânt și binecuvântat a cărui influență se face simțită peste tot înăuntrul sufletului și în viață. «Să locuiască deci în voi nu ca un oaspete, care trece pe acolo pentru o zi sau două, ci ca un locuitor al casei, care își are acolo domiciliul pentru totdeauna.»

H. Rossier

SĂMÂNȚA BUNĂ

Sub drapel

Dacă vă urăște lumea, știți că pe Mine M‑a urât mai înainte de a vă urî pe voi. Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, fiindcă nu sunteți din lume, căci Eu v‑am ales din lume, de aceea vă urăște lumea.

Ioan 15.18,19

Recruții au intrat sub drapel. Între aceștia se afla și un soldat credincios. În prima seară, după ce goarna a sunat culcarea, acesta a îngenuncheat lângă pat și s‑a rugat. Ceilalți ostași au tăcut o clipă, apoi au izbucnit în râs, au aruncat cu boneta în el, iar alții au început să fluiere. Toate acestea nu l‑au abătut pe recrut de la rugăciune. În a doua seară, zgomotul s‑a înzecit, dar soldatul își făcea mai departe rugăciunea. În a treia seară a făcut la fel, dar parcă zgomotul a mai încetat. În a patra și a cincea seară, zgomotul a devenit mai mic. În a șasea seară, un ostaș, arătând cu degetul spre recrutul care se ruga, a strigat: „Acesta este om adevărat! Acesta va putea rezista în fața dușmanului“. De atunci, toți ceilalți ostași l‑au respectat.

Credința este puțin respectată, pentru că sunt prea puțini creștini adevărați care să rămână tari și neatinși de batjocurile celor din jur. Când va veni Comandantul Suprem, El va ști cine a fost creștin adevărat, stând ca o stâncă în fața inamicului. Nu purtarea necorespunzătoare a celor credincioși provoacă adevărata dușmănie a lumii, ci asemănarea lor cu Domnul. Ucenicii lui Isus sunt străini în această lume; ei nu îi aparțin, iar acest lucru stârnește ura lumii. Dar Domnul vrea ca ei să știe că lumea nu îi urăște mai mult decât L‑a urât deja pe El. Iar aceasta le aduce mângâiere.

Domnul Isus a acționat întotdeauna numai din iubire, făcând doar bine oamenilor, dar El a fost urât.

Citirea Bibliei: Iov 6.1-30 · Fapte 7.17-34

SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI

de Jean Koechlin

Matei 13.44‑58

Scurtele parabole ale comorii şi ale mărgăritarului subliniază două adevăruri minunate: preţul nespus de mare cu care Domnul Hristos estimează Adunarea Sa şi pe care l‑a plătit pentru a o dobândi: El a vândut tot ce avea, Şi‑a dat chiar viaţa, iar în al doilea rând, ilustrează bucuria pe care o găseşte în ea.

În v. 47, năvodul evangheliei este aruncat în marea popoarelor. Domnul le spusese ucenicilor Săi că îi va face pescari de oameni. Acum iată‑i pe slujitori la lucru. Nu toţi peştii însă sunt dintre cei buni, … după cum nu toţi creştinii cu numele sunt şi credincioşi autentici. Cuvântul este cel care ne permite să‑i deosebim: Peştele bun se recunoaşte după solzi şi după înotătoare (Levitic 11.9‑11), iar adevăratul creştin, după armura sa morală, după capacitatea de a rezista la infiltrarea şi la antrenarea în curentul acestei lumi.

În afară de comoara pe care Domnul a găsit‑o în ai Săi (v. 44), v. 52 ne arată ce are ucenicul în Cuvântul Său. Este el pentru fiecare dintre noi „vistieria“ din care ştim să scoatem „lucruri noi şi lucruri vechi“?

Într‑un mod lamentabil, acest capitol se încheie, ca şi cel precedent, cu necredinţa mulţimilor: acestea nu vedeau în Isus decât pe „fiul tâmplarului“, motiv pentru care harul Său nu se poate exercita asupra lor.

REZULTATELE CREDINȚEI (4) | Fundația S.E.E.R. România

„Credinţa lucra împreună cu faptele lui…” (Iacov 2:22)

Dacă ai crede cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la situația ta, în ce fel ai acționa diferit? A-ți afirma/declara credința este doar începutul; a-ți activa credința înseamnă a te pregăti pentru primirea răspunsului. Întreabă-te: „Dacă aș aștepta cu adevărat un răspuns la rugăciunile mele, cum m-aș pregăti pentru sosirea lui?” Citim în Sfânta Scriptură că Domnul Isus le-a spus ucenicilor Săi această pildă: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un grăunte de muştar, pe care l-a luat un om şi l-a semănat în ţarina sa… după ce a crescut, este mai mare decât zarzavaturile și se face un copac…” (Matei 13:31-32) Fermierul crede sincer că poate produce un copac de muștar… dar nu se întâmplă nimic până când nu alege locul, până nu pregătește solul, până nu plantează sămânța, și până nu o udă continuu… Odată ce face toate aceste lucruri, poate aștepta cu nerăbdare apariția copacului. Deci, de unde ar trebui tu să începi?

1) Roagă-te pentru înțelepciune, ca să iei deciziile corecte (vezi Iacov 1:5-7);

2) Planifică-ți munca și pune-ți planul în aplicare. Așteptarea pasivă și fără scop, sperând ca lucrurile să se materializeze, fără o implicare activă și gândită, se va dovedi dezamăgitoare și fără rezultat. Dumnezeu te folosește ca partener al Său; de unde știm asta? Din Biblie. Pavel spune că: „Noi suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu.” (1 Corinteni 3:9)

3) Împarte-ți planul în pași mici, realizabili;

4) Nu aștepta ca frica să dispară sau credința să crească. Fii pregătit să-ți asumi riscuri calculate și productive. Simte frica și treci la fapte orice-ar fi!

5) Începe să ÎI mulțumești lui Dumnezeu chiar înainte de a vedea răspunsul. Ia-l exemplu pe Avraam! Credinţa lui Avraam lucra împreună cu faptele lui. Și aceasta este în continuare formula biblică pentru succes!

DOMNUL ESTE APROAPE

Apoi noi, cei vii, care rămânem, vom fi răpiți în nori împreună cu ei, pentru a‑L întâmpina pe Domnul în văzduh: și astfel vom fi întotdeauna împreună cu Domnul.

1 Tesaloniceni 4.17

Aici ni se spune că vom fi cu toții răpiți împreună, pentru a‑L întâmpina pe Domnul. Am fi putut crede că cei tari în credință și în fapte bune vor fi răpiți primii, însă, în Hristos, orice distincție dispare – așa că toți vom ajunge acolo împreună. Când mă uit în urmă și văd devotamentul lui Pavel, mă gândesc la cât de mare este dragostea lui Hristos care ne va lua pe toți împreună, ca să fim cu El pentru totdeauna, astfel încât să nu fie nicio diferență și ca toți să fim făcuți asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu.

Dragostea lui Hristos se manifestă în mod perfect față de Adunare, fiindcă El nu‑Și poate urî propriul Trup. Cea mai adâncă iubire a lui Hristos este partea comună a tuturor celor ai Săi. Vom fi luați pentru a fi cu Domnul; nu doar pentru a apărea împreună cu El, lucru foarte binecuvântat, ci pentru a fi cu El. Este o binecuvântare specială să fim cu Hristos, mai înaltă decât cea de a apărea împreună cu El, ca părtași ai gloriei Sale. Este un privilegiu minunat să fim onorați împreună cu El, însă este un privilegiu și mai minunat să fim împreună cu El; de aceea, apostolul spune: „Și astfel vom fi întotdeauna împreună cu Domnul”. Acest lucru satisfăcea inima lui Pavel.

În Coloseni citim: „Când Se va arăta Hristos, care este viața noastră, atunci veți fi arătați și voi, împreună cu El, în glorie”, iar Pavel leagă imediat aceasta de responsabilitatea noastră: „Omorâți deci mădularele voastre, cele de pe pământ” (Coloseni 3.4,5). Dar, când vorbește despre a fi împreună cu Domnul, el nu leagă aceasta de creșterea spirituală, nici de progres, ci de temeiul comun al dragostei lui Hristos pentru cei ai Săi. Putem deci să‑i privim pe toți cei credincioși și să spunem: „Vom fi cu toții pentru totdeauna împreună cu Domnul”.

J. N. Darby

SĂMÂNȚA BUNĂ

Fila de CEC

Căci a nesocotit Cuvântul Domnului […] își va lua astfel pedeapsa pentru nelegiuirea lui.

Numeri 15.31

Într‑un oraș înfloritor din America exista obiceiul ca părinții să le ofere copiilor lor, în ziua când aceștia terminau liceul, o mașină. A sosit ziua când băiatul celui mai bogat om din acest oraș avea să‑și dea ultimul examen. Totul s‑a încheiat cu bine. Băiatul trăia cu emoție crescândă momentul când avea să primească din partea tatălui cheile de la autoturism. Ochii tuturor așteptau și ei nerăbdători să vadă noul model de mașină. Dar clipa mult așteptată a adus cu sine multă dezamăgire. Proaspătul absolvent a primit cadou o Carte. Brațele tatălui, om credincios, purtau, într‑adevăr, o Biblie mare, oferită cu drag fiului său. Băiatul însă, când a văzut Cartea, a fost ca străpuns. A deschis‑o și a citit: „Pe cel care Mă respinge pe Mine și nu primește cuvintele Mele are cine să‑l judece: Cuvântul” (Ioan 12.48). Ah, ce săgeată! Ființa îi clocotea de mânie. Cu ură a aruncat Biblia, care s‑a oprit sub pat. Nu după mult timp, tatăl a murit. Când succesiunea a fost încheiată, băiatul s‑a hotărât să vândă casa părintească. Unul câte unul, bunurile din casă erau împachetate pentru mutare. Atunci a găsit sub pat, aruncată de el, Biblia oferită de tatăl său. Când să o ridice, din carte a căzut o filă de CEC cu care fusese achitat cel mai nou model de Jaguar. Acum totul se sfârșise. Pentru că tatăl murise, semnătura lui nu mai avea valoare… În Biblie găsim cu mult mai mult decât cheia unui autoturism modern care să ne plimbe pe bulevardele acestui pământ. Aici descoperim Persoana care ne iubește.

„Tinerii aceștia se făceau vinovați înaintea Domnului de un foarte mare păcat, pentru că nesocoteau darurile Domnului” (1 Samuel 2.17).

Citirea Bibliei: Iov 5.1-27 · Fapte 7.1-16

SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI

de Jean Koechlin

Matei 13.31‑43

În cele şase „parabole ale Împărăţiei“ care urmează după cea a semănătorului, Domnul prezintă rezultatul semănăturilor Sale în această lume.

Parabola bobului de muştar devenit un copac mare descrie forma exterioară pe care a luat‑o Împărăţia cerurilor după respingerea Împăratului, în timp ce a aluatului pus în făină pune accentul pe lucrarea tainică care alterează caracterul ei. Este vremea Bisericii responsabile. După un început foarte timid (câţiva ucenici), creştinismul a cunoscut marea dezvoltare, cea pe care o cunoaştem noi. Succesul şi răspândirea lui în lume nu dovedesc însă câtuşi de puţin binecuvântarea şi aprobarea lui Dumnezeu şi nici vorbă să o pună la adăpost de atacurile lui Satan: chiar de la început, ea a fost invadată de rău (păsările – conform v. 4 şi 19 – şi aluatul).

Amestecul care caracterizează creştinătatea de nume este ilustrat şi într‑un alt mod: prin parabola neghinei din ogor, pe care Domnul o explică aici. Ştim că numele de creştin este purtat astăzi de toţi cei care sunt botezaţi, fie că sunt, fie că nu sunt copii autentici ai lui Dumnezeu. Domnul mai suportă această stare de lucruri până în ziua secerişului (Apocalipsa 14.15,16). El va arăta atunci, prin trierea finală a unora faţă de alţii, ce reprezenta fiecare dintre ei.

REZULTATELE CREDINȚEI (3) | Fundația S.E.E.R. România

„Credinţa, dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi.” (Iacov 2:17)

Apostolul Iacov întreba retoric: „Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte?… Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana de toate zilele şi unul dintre voi le zice: „Duceţi-vă în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă!” fără să le dea cele trebuincioase trupului, la ce i-ar folosi? Tot aşa şi credinţa, dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi. Dar va zice cineva: „Tu ai credinţa, şi eu am faptele.” Arată-mi credinţa ta fără fapte, şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele.” (Iacov 2:14-18) Poți să ai un ocean de credință, dar fără faptele adecvate care să-L onoreze pe Dumnezeu nu este nimic altceva decât un ocean de credință moartă și inutilă! Pe de altă parte, o fărâmă de credință pusă în practică poate produce un ocean de rezultate (vezi Matei 13:31-32). Faptele dau viață și putere credinței tale. Rețeta biblică pentru credință este simplă, dar puternică:

1) Tu decizi să crezi în promisiunea lui Dumnezeu și în puterea Lui de a o împlini – lăsând „cum și când” în seama Lui!

2) Alege să acționezi în conformitate cu ceea ce crezi, înainte de a vedea vreo dovadă a rezultatelor!

3) Dumnezeu răspunde credinței tale, iar promisiunea Lui este de neclintit; iată cum o redă Biblia: „Ce a spus, oare nu va face? Ce a făgăduit, oare nu va împlini?” (Numeri 23:19) Când Dumnezeu promite, El Se apucă de lucru, exercitându-Și autoritatea de a-Și împlini Cuvântul! Domnul Isus a spus: „Orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit, şi-l veţi avea!” (Marcu 11:24) Așadar, acum – depinde de tine să ceri și să acționezi în baza promisiunii Sale!

DOMNUL ESTE APROAPE

Să aduceți Domnului o ardere‑de‑tot de mireasmă plăcută: un vițel tânăr din cireadă, un berbec și șapte miei de un an fără cusur; și darul lor de mâncare din floarea făinii frământate cu untdelemn.

Numeri 29.2,3

Arderea‑de‑tot este partea cea mai înaltă a lucrării Domnului Isus pe cruce; este ceea ce constituie lucrarea pentru Dumnezeu. Preoții nu aveau dreptul să mănânce din ea, căci era în totalitate numai pentru Dumnezeu și nimic pentru om. Dumnezeu vrea într‑adevăr s‑o primească din mâinile noastre, însă ea este numai pentru El – este de un miros plăcut.

Dumnezeu spune că trebuia să mai fie ceva lângă ea: o jertfă de mâncare dintr‑o zecime de efă din floarea făinii, frământată cu un sfert de hin de untdelemn! Jertfa de mâncare vorbește despre viața Domnului Isus ca Om aici pe pământ, ca rod al pământului. Aceasta înseamnă că este vorba – și o spun cu toată venerația – despre caracterul moral al Domnului Isus, deci nu așa de mult de ceea ce a făcut El, ci de ceea ce este El, iar ceea ce este s‑a arătat prin comportamentul Său, faptele Sale, cuvintele și gândurile Sale. Deci Jertfa de mâncare vorbește nu despre lucrarea Sa, ci despre ceea ce este El în mod intrinsec. El a putut fi Ardere‑de‑tot numai pentru că a fost Jertfă de mâncare.

Numai El a putut face această lucrare minunată, pentru că este o Persoană minunată; Tatăl a putut spune despre El: „În El Mi‑am găsit plăcerea“. Și Tatăl dorește ca inimile noastre să se ocupe în așa fel cu El, încât să nu rămânem numai la lucrarea Sa de pe cruce, oricât de minunată este, nici chiar numai la caracterul arderii‑de‑tot, cel mai înalt care poate fi, ci inimile să meargă mai departe la slava Persoanei care a înfăptuit lucrarea. Iar dacă pătrundem cu adevărat în măreția arderii‑de‑tot, adică în ceea ce înseamnă lucrarea Domnului Isus pentru Dumnezeu și în felul cum El L‑a slăvit pe Dumnezeu în aceasta, atunci nu poate fi altfel decât ca inimile noastre să vadă ceva din slava acestei Persoane; căci numai o Persoană minunată poate să facă o lucrare așa de măreață.

H. L. Heijkoop

SĂMÂNȚA BUNĂ

Ispășire; substituire; reconciliere

Hristos a suferit o singură dată pentru păcate, Cel drept pentru cei nedrepți, ca să ne aducă la Dumnezeu.

1 Petru 3.18

Când cineva este condamnat la moarte, iar la locul de execuție se plătește cu viața, aceasta înseamnă ispășire. Când este executată o altă persoană, care s‑a oferit de bunăvoie în locul celei condamnate, aceasta înseamnă substituire. Când omul lăsat în viață este înfiat chiar de judecător, aceasta înseamnă reconciliere.

În versetul de astăzi putem recunoaște trei rezultate ale lucrării de la cruce. Dumnezeu, în sfințenia Sa, cerea pedeapsă dreaptă pentru fiecare infracțiune. Domnul Isus a restabilit pe deplin slava lui Dumnezeu care fusese pângărită de păcatele creaturilor Sale, iar sacrificiul Său nu trebuie repetat niciodată. Lucrarea Sa de răscumpărare rămâne completă pentru totdeauna. Sângele a fost vărsat, au fost îndeplinite în totalitate cerințele sfințeniei lui Dumnezeu: aceasta este ɪsᴘᴀ̆șɪʀᴇᴀ.

Cel Neprihănit a suferit pentru cei nedrepți. El a luat locul nostru pe cruce ca păcătos vinovat în fața lui Dumnezeu. A îndurat acolo pedeapsa dreaptă pe care o meritam noi. A luat păcatele noastre asupra Sa, pentru a fi judecat de Dumnezeu pentru ele: aceasta este sᴜʙsᴛɪᴛᴜɪʀᴇᴀ.

Mântuitorul a trebuit să sufere și să moară pentru a ne da acces la Dumnezeu. Prin credința în El și prin lucrarea Sa de pe cruce, noi am ajuns într‑o poziție de apropiere de Dumnezeu. Îl putem numi acum Tatăl nostru, pentru că avem o nouă relație, de fii ai Săi: aceasta este ʀᴇᴄᴏɴᴄɪʟɪᴇʀᴇᴀ.

Citirea Bibliei: Iov 4.1-21 · Fapte 6.1-15

SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI

de Jean Koechlin

Matei 13.18‑30

Între cei care aud Cuvântul, Domnul, Cel care cunoaşte perfect inima omenească, distinge patru categorii de persoane.

Prima este comparată cu pământul bătătorit al drumului, devenit tare pentru că este călcat de toată lumea. Nu cumva inima noastră seamănă cu acest drum pe care lumea tot trece, din moment ce Cuvântul nu poate pătrunde în ea?

Alţii, asemeni acestor „locuri stâncoase“, sunt cei cu duhuri superficiale, în a căror conştiinţă nu s‑a imprimat profund convingerea stării de păcat. În felul acesta, emoţia trecătoare simţită la auzirea evangheliei este doar o credinţă aparentă.

Dacă credinţa autentică are în mod necesar rădăcini (nevăzute), cel care o face cunoscut este însărodul (şi acesta este văzut). Credinţa fără fapte este moartă, sufocată, precum sămânţa căzută „între spini“ (Iacov 2.17).

Sămânţa cade însă şi în„pământ bun“, în care spicul, la vremea lui, va putea rodi (se va putea maturiza).

Parabola neghinei ne învaţă că vrăjmaşul nu s‑a mărginit numai să fure sămânţa bună, de fiecare dată când a putut (v. 19), ci a şi semănat sămânţă rea, „pe când dormeau oamenii“. Pentru că somnul spiritual ne lasă în voia influenţelor rele, suntem îndemnaţi cu stăruinţă să fim vigilenţi (Marcu 13.37; 1 Petru 5.8 etc.).

REZULTATELE CREDINȚEI (2) | Fundația S.E.E.R. România

„…potrivit cu măsura de credinţă pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia.” (Romani 12:3)

Îi mulțumim lui Dumnezeu că credința nu le este rezervată doar persoanelor profund spirituale. Dacă ar fi așa, am fi cu toții în încurcătură! Adevărul este că oameni obișnuiți, din toate categoriile sociale, pot fi plini de credință.

Dar noi suntem înclinați să credem că credința este apanajul aproape exclusiv al unor oameni precum Avraam, Moise, Ilie, Samuel, David, Daniel, Petru, Pavel… Fără îndoială, ei au fost cu toții eroi ai credinței, dar credința nu le aparține doar lor. Biblia ne spune că Dumnezeu a dat fiecăruia o măsură de credință! Nimeni nu va pierde raiul din cauză că nu i s-a dat suficientă credință pentru „a crede în Domnul Isus Hristos și a fi mântuit” (vezi Faptele Apostolilor 16:31)! Dorința și planul lui Dumnezeu nu au fost numai să avem credință, ci să și trăim prin credință!

Deopotrivă Vechiul și Noul Testament repetă de câteva ori că „cel neprihănit va trăi prin credință”! Poate că întrebi: „Da, dar acei eroi din Biblie aveau o credință mare; credința mea este atât de mică!” Știai că și ucenicii simțeau la fel? Ei i-au spus Domnului Isus: „Mărește-ne credința!” (Luca 17:5) Și ce le-a răspuns El? „Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice dudului acestuia: ‘Dezrădăcinează-te şi sădeşte-te în mare’, şi v-ar asculta.” (Luca 17:6) La fel ca mulți dintre noi, apostolii credeau că au nevoie de mai multă credință. Dar Domnul Isus a corectat această percepție greșită, care îi împiedica spiritual, spunându-le că nu au nevoie de o credință uriașă pentru a vedea rezultate uimitoare. „O credință mică cât un grăunte de muștar” poate aduce rezultate uimitoare.

Când pui în practică credința care ți-a fost deja dată, Isus a spus că aceasta va da rezultate! Și acesta este Cuvântul lui Dumnezeu pentru astăzi: „Crede și nu te îndoi!”

DOMNUL ESTE APROAPE

Și, iată, niște bărbați aduceau pe pat un om care era paralizat; și căutau să‑l ducă înăuntru și să‑l pună înaintea Lui.

Luca 5.18

În această casă Îl găsim pe Domnul și, de asemenea, găsim cuvântul și puterea Sa. Ce atracție, atât pentru cei sănătoși, cât și pentru cei bolnavi! O mare mulțime Îl înconjoară. Unii speră să primească ajutor din partea Lui, în timp ce alții caută doar senzație. Multe dintre lucrările făcute de Domnul Isus pe pământ cuprind vindecarea bolnavilor, conducând uneori până la învierea dintre cei morți. Aceste minuni erau în primul rând semne pentru poporul Israel și confirmau faptul că Dumnezeu Se întorsese la poporul Său prin Hristos.

Vindecarea paraliticului și iertarea păcatelor sale fac trimitere la faptul că Dumnezeu era gata să‑l ierte pe poporul Său Israel și să pună capăt măsurilor corective pe care le impusese prin boli și prin suferințe trupești. Prin urmare, găsim aici o împlinire, în parte, a Psalmului 103.3 și a textului din Isaia 40.1,2. În acest fel administrativ de a acționa, iertarea și mântuirea merg mână‑n mână: mântuirea pretinde o cerere de iertare și, la rândul ei, este o dovadă că Dumnezeu a iertat.

Vedem mai departe în această relatare că Dumnezeu îl iartă pe acela care își mărturisește păcatul înaintea Lui (1 Ioan 1.9). Această iertare a păcatului valabilă pentru eternitate îi deschide credinciosului calea spre cer. Vindecarea de suferințe trupești sau de boli nu o însoțește decât, probabil, în cazuri foarte rare. Dacă nu este luată în considerare această diferență, se nasc speranțe false sau atitudini de credință cu totul greșite!

În imaginea paraliticului îl vedem pe orice om care, în starea sa pierdută, este incapabil să ducă o viață care să fie pe placul lui Dumnezeu. Prin păcat a luat naștere o vină care – dacă nu este iertată – îl va duce la judecată și la osândă veșnică. De aceea, acest om are nevoie de o întâlnire personală cu Mântuitorul celor păcătoși.

M. Billeter

SĂMÂNȚA BUNĂ

Cuvintele gurii

Fie cuvintele gurii mele și cugetarea inimii mele plăcute înaintea Ta, Doamne, Stânca mea și Răscumpărătorul meu!

Psalmul 19.14

Conversațiile noastre constau adesea doar în pălăvrăgeală. Facem schimb de superficialități. Vorbim despre vreme sau punem în discuție ultimele știri. Uneori ne destăinuim despre semenii noștri. Îi vorbim de rău în fața altora, iar pentru a fi totul mai picant, presărăm și câteva cuvinte dure sau sarcastice. Avertizările Bibliei sunt clare cu privire la flecăreli și la vorbe inutile sau dăunătoare: „Niciun cuvânt stricat să nu vă iasă din gură, ci dacă este vreunul bun, pentru zidire“ (Efeseni 4.29).

Cartea Proverbe abundă în avertismente cu privire la pericolul de a vorbi prea mult, arătând însă avantajul de a tăcea: „În mulțimea cuvintelor nu lipsește păcatul; dar cel care își stăpânește buzele este înțelept“ (10.19). „Cine are cunoștință își controlează cuvintele și un om priceput este cu duh calm“ (17.27). „Cine își ține gura și limba își păzește sufletul de necazuri“ (21.23).

Nimic nu ne trădează mai ușor ceea ce suntem ca vorbirea noastră! În spatele unor fapte putem sta mai mult timp ascunși decât în spatele unui cuvânt. Pentru că suntem nevoiți să‑l întrebuințăm, el dă pe față interiorul nostru. Cuvintele sunt fie săgeți, sulițe sau săbii care rănesc, fie mângâieri care încurajează. Să vorbim cuvinte bune și înălțătoare, la momentul potrivit, despre Domnul Isus. „Un om are bucurie prin răspunsul gurii lui și ce bun este un cuvânt la timpul lui!“ (Proverbe 15.23). A‑l asculta pe celălalt dovedește respect, însă puțini oameni se străduiesc să îi asculte și să îi înțeleagă pe ceilalți. „Ca niște mere de aur în coșulețe de argint este un cuvânt spus la timp“ (Proverbe 25.11).

Citirea Bibliei: Iov 3.1-26 · Fapte 5.33-42

SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI

de Jean Koechlin

Matei 13.1‑17

Inima poporului se împietrise şi, de bunăvoie, îşi închiseseră ochii şi îşi astupaseră urechile (v. 15). De acum, Isus le va vorbi prin parabole, într‑un mod ascuns, rezervând învăţăturile Sale numai pentru ucenici. Versetele 18, 36 şi 37 arată că Domnul este întotdeauna gata să le explice alor Săi ceea ce ei doresc să înţeleagă. Biblia cuprinde multe lucruri greu de înţeles şi neclare pentru inteligenţa noastră naturală limitată (Deuteronom 29.29), dar explicaţia o vom primi, la momentul potrivit, dacă o dorim cu adevărat (vezi Proverbe 28.5 sf.). Să nu ne lăsăm deci descurajaţi de pasajele sau de expresiile pe care nu le înţelegem imediat. Să‑I cerem Domnului să ne explice Cuvântul Său.

Respingerea lui Mesia de către Israel a avut şi o altă consecinţă: negăsind să strângă roade în mijlocul poporului Său, Domnul va începe de acum să semene în lume Cuvântul Evangheliei. Acesta este numit în alt loc „Cuvântul sădit“, care are putere să salveze sufletele (Iacov 1.21). Cu toate că nu este decât un singur soi de sămânţă, nici vorbă ca toţi să primească în acelaşi fel Cuvântul. Întrebarea este: voi cum l‑aţi primit?

REZULTATELE CREDINȚEI (1) | Fundația S.E.E.R. România

„Credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite…” (Evrei 11:1)

Credința are puțin de-a face cu religia sau cu biserica la care mergi. Cuvântul original grecesc tradus „credință” este pistis – care înseamnă o convingere fermă, o convingere bazată pe auzire și învățare. Alte noțiuni care ajută la definirea credinței sunt încredere, siguranță și nădejde.

Pentru a completa toate acestea, iată câteva descrieri biblice ale credinței: „Credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.” (Evrei 11:1), și: „Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută.” (Evrei 11:6)

De asemenea, apostolul Pavel a scris: „Credința vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.” (Romani 10:17) Iar apostolul Iacov afirma: „credinţa, dacă n-are fapte, este moartă.” (Iacov 2:17)

Credința, deși poate fi simțită, nu este deloc un sentiment. Adevărul este că poți avea credință și să nu simți nimic, și poți să nu simți nimic și totuși să ai credință. Credința nu are legătură cu cunoștințele tale intelectuale sau teologice. IQ-ul și nivelul tău de educație nu au nimic de-a face cu capacitatea ta de a exercita credința.

Credința eficientă necesită un act al voinței. Este o alegere pe care o faci pentru a îmbrățișa pe deplin ceea ce spune Dumnezeu în Cuvântul Său. Când se întâmplă acest lucru, se creează o stare sufletească prin care ești motivat să acționezi în conformitate cu ceea ce alegi să crezi. Și aceasta este credința care duce la mântuire.

Conform Efeseni 2:8-9, credința este darul harului lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor! Ia acum pentru tine acest Cuvânt de la Dumnezeu!

DOMNUL ESTE APROAPE

David i‑a zis lui Natan: „Am păcătuit împotriva Domnului“.

2 Samuel 12.13

David este un exemplu de ceea ce am putea numi păcătosul zdrobit. Privind la personajele din Biblie care au rostit „am păcătuit“ – Faraon, Balaam, Acan, Saul și Iuda – cât de încurajator este să ne întoarcem acum privirile la unul care a fost sincer și care a făcut o mărturisire reală! David a fost un om după inima lui Dumnezeu (1 Samuel 13.14; Fapte 13.22). Inima lui sensibilă a fost îndreptată către Dumnezeu încontinuu, toată viața lui. Ceea ce l‑a deosebit pe David de alții, în ciuda greșelilor sale personale, a fost felul în care a detestat idolatria (Psalmul 16.4). Pentru el, Dumnezeu singur era Împăratul.

Totuși, David este și un exemplu de credincios care devine neveghetor; el s‑a relaxat atunci când ar fi trebuit să iasă la război (2 Samuel 11.1) și a comis un păcat care s‑a încheiat cu o crimă. Păcatul este înșelător: promite, dar niciodată nu‑și împlinește promisiunea.

Când profetul Natan i‑a dat pe față păcatul, David a mărturisit imediat: „Am păcătuit“. A fost o mărturisire reală, iar Natan a spus: „Domnul a îndepărtat păcatul tău; nu vei muri“. David a fost iertat. Cât de minunat este harul lui Dumnezeu! Cunoașterea și recunoașterea harului lui Dumnezeu activ în viața noastră lucrează închinare și ascultare. Natan însă a spus că pruncul rezultat din păcatul comis avea să moară și că sabia n‑avea să se depărteze de casa lui David (2 Samuel 12.10,14). Acesta este un exemplu cu privire la guvernarea lui Dumnezeu. David avea să meargă în cer, însă totodată avea să culeagă roadele guvernării divine pentru păcatul comis. Acesta este un principiu divin nespus de solemn.

În rugăciunea sa de pocăință, David mărturisește că lui Dumnezeu Îi place „adevărul în omul dinăuntru“ (Psalmul 51.6); cu alte cuvinte, că cel care a păcătuit trebuie să‑și judece cu adevărat păcatul. De asemenea, el spune: „Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit. Dumnezeule, Tu nu disprețuiești o inimă zdrobită și smerită!“ (Psalmul 51.17).

B. Reynolds

SĂMÂNȚA BUNĂ

Adormit în barcă

Deșteaptă‑te tu, care dormi!

Efeseni 5.14

Impunătoarea cascadă Niagara, capodoperă a creației, este situată între marile lacuri nord‑americane Erie și Ontario, la granița dintre Statele Unite și Canada. A fost numită de băștinașii amerindieni Apele Tunătoare. Este vizitată de circa 14 milioane de turiști în fiecare an. Într‑o zi, un tânăr ghid, neavând ceva special de făcut, a acostat o barcă cu mult mai sus de cascadă și s‑a întins în ea să se odihnească. Legănat de mișcarea apei, a adormit. Balansându‑se din cauza curentului, nu după mult timp barca s‑a desprins de punte și a început să plutească spre vale. Spectatorii de pe mal, văzând marele pericol în care se afla, au strigat la el, ca să‑l trezească, dar tânărul nu a auzit. Încă dormea, când barca a fost atrasă rapid spre cascadă. Ca prin minune, la un moment dat barca s‑a proptit într‑o stâncă ce‑și scosese vârful din apă în mijlocul fluviului. Turiștii care stăteau pe mal, dorind să‑l ajute, i‑au strigat din nou cât au putut de tare: „Pe stâncă! Urcă‑te pe stâncă!“. Colțul stâncos i‑ar fi fost salvarea, dar el n‑a putut fi trezit din somnul său adânc. În curând, barca a alunecat și a fost acaparată de vârtej și dusă spre cascadă. În cele din urmă, tunetul asurzitor al cascadei a reușit să‑l trezească pe tânăr, dar, în secunda următoare, s‑a prăbușit în apele învolburate, spre pieirea lui. Ce groaznic! Adormit în barcă! Liniștit și inconștient, dus în ghearele morții…

Cât de mulți oameni fac astăzi același lucru! Nepăsători față de cursul fatal al vieții lor, amăgiți de plăcerile trecătoare, indiferenți față de destinul lor etern, mângâiați cu o viață acceptabilă în ce privește religiozitatea, ei sunt adormiți de păcat în barca vieții, fără țintă și fără Dumnezeu în lume.

Citirea Bibliei: Iov 2.1-13 · Fapte 5.25-32

SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI

de Jean Koechlin

Matei 11.1‑19

Domnul nu S‑a mulţumit numai să trimită ucenici: El Şi‑a continuat şi propria Sa lucrare, în timp ce Ioan Botezătorul, încă din cap. 4.12, şi‑o sfârşise pe a sa, în închisoarea lui Irod. Întrebarea pe care ucenicii lui Ioan vin să I‑o pună Domnului Isus din partea acestuia trădează descurajarea şi nedumerirea lui Ioan: «…Acela Căruia Îi fusese marele premergător nu Îşi lua împărăţia şi nu făcea nimic pentru a‑l elibera… Nu era El Mesia cel promis?» Domnul îi trimite lui Ioan un răspuns prin care îi pune, cu blândeţe, degetul pe rană (v. 6), însă înaintea mulţimilor dă o mărturie despre Ioan incomparabil mai măreaţă decât despre oricare alt profet (v. 7‑15).

Când este vorba de intrarea în împărăţie, violenţa (năvala) devine o calitate, şi chiar o calitate indispensabilă (v. 12). Dumnezeu ne deschide toate comorile Lui, dar se cere din partea noastră să dorim fierbinte să avem tot ceea ce El ne oferă, zelul sfânt al credinţei care‑şi însuşeşte cu curaj toate promisiunile divine. Vai, câţi tineri şi tinere au rămas la uşă din lipsă de hotărâre şi de forţă, de teama luptelor şi a renunţărilor. Să nu uităm că fricoşii vor fi alături de cei necredincioşi, de ucigaşi şi de toţi ceilalţi păcătoşi care nu s‑au pocăit (Apocalipsa 21.8).

BIBLIA ȘI INVESTIȚIILE TALE (3) | Fundația S.E.E.R. România

„În casa celui neprihănit este mare belşug…” (Proverbele 15:6)

Pentru a depăși teama de a investi, trebuie să faci aceste trei lucruri:

1) Fii informat! Înainte de a începe să investești, trebuie să înveți limbajul și nuanțele pieței bursiere, pieței imobiliare, fondurilor mutuale și ale altor tipuri de tranzacții. Pe internet există o mulțime de informații disponibile. Da, conturile de economii, certificatele de depozit și conturile de piață monetară sunt modalități excelente de a-ți proteja banii, câștigând în același timp un minimum de dobândă. Dar, dacă vrei să obții un randament mai mare, trebuie să-ți asumi un anumit risc. Și cu cât riscul este mai mare, cu atât randamentul este mai mare.

2) Cere sfaturi! Înțeleptul Solomon spune că: „Planurile nu izbutesc când lipseşte o adunare care să chibzuiască, dar izbutesc când sunt mulţi sfetnici.” (Proverbele 15:22) Un bun consultant financiar te va ajuta să planifici în funcție de vârsta ta, toleranța la risc și obiectivele tale de investiții. Discută cu prietenii și rudele care au făcut investiții; învață din experiențele lor. Și asigură-te că vei căuta îndrumarea Duhului Sfânt. El este numit „sfătuitor” pentru că te poate îndruma în toate domeniile vieții tale (vezi Ioan 14:26).

3) Treci la fapte! Timpul înseamnă bani. Poți ajunge la faliment încercând să economisești pentru lucruri importante (cum ar fi educația universitară a copiilor, sau pensia ta) dacă nu profiți de randamentele ridicate oferite de piața de valori și de alte investiții pe o perioadă îndelungată. Și asigură-te că te bazezi întotdeauna pe Cuvântul lui Dumnezeu și că ai încredere în El. Biblia spune să-ți aduci „aminte de Domnul Dumnezeul tău, căci El îţi va da putere să le câştigi” (Deuteronomul 8:18). Atâta timp cât motivația ta este să faci voia lui Dumnezeu și să-i binecuvântezi pe alții, tu poți să te rogi ca Dumnezeu să te binecuvânteze cu succes, și El o va face!