Mana Zilnica

DOMNUL ESTE APROAPE

De aceea și Isus, ca să sfințească poporul prin propriul Său sânge, a suferit dincolo de poartă.

Evrei 13.12

Versetul acesta din Evrei 13 ne spune că Isus a sfințit poporul prin propriul Său sânge. Sfințirea este un subiect deseori înțeles greșit. A fi sfințit înseamnă a fi pus deoparte. Există o sfințire ca poziție, care are loc o dată pentru totdeauna, iar despre aceasta vorbește versetul citat mai sus, și există o sfințire de ordin practic, proces în care învățăm zi de zi tot mai mult din ceea ce Îi face plăcere Tatălui și Domnului Isus.

Înțelegem deci că am fost sfințiți „o dată pentru totdeauna“ prin propriul Său sânge. În Vechiul Testament, atât lucrurile, cât și oamenii aveau parte de sfințire prin sângele animalelor. Fiii lui Israel, în Egipt, au fost puși deoparte pentru Dumnezeu și separați de Egipt prin sângele mielului pascal. Ei au fost puși la adăpost de judecata care a căzut asupra Egiptului atunci când toți cei întâi‑născuți dintre egipteni au murit. Am fost puși deoparte pentru Dumnezeu, am fost separați de această lume și am fost puși la adăpost de judecata care va cădea asupra ei – toate acestea prin vărsarea sângelui Domnului Isus (Galateni 1.4)! Pentru ca noi să putem fi cu adevărat sfințiți pentru Dumnezeu, a fost nevoie de sângele Fiului lui Dumnezeu, al adevăratului Miel al lui Dumnezeu.

Am fost puși deoparte pentru Dumnezeu Însuși cu scopul ca El să ne folosească. Vasele din cort erau sfințite (Levitic 8.10), însă ele nu erau menite doar să stea pe un raft, ci trebuia să fie folosite. Tot așa, Dumnezeul și Tatăl nostru ne‑a pus deoparte pentru Sine, ca să ne folosească. El dorește să ne folosească în slujba Lui. Fiecare credincios are un dar și o lucrare de la Domnul. El nu dorește să stăm «pe un raft», unde să se așeze praful pe noi, ci dorește să ne folosească pentru gloria Lui și pentru binecuvântarea altora, fie în evanghelie, fie în învățătură, fie în păstorire, fie în ajutorare. Să ne ajute El ca la venirea Lui să fim găsiți „prisosind întotdeauna în lucrarea Domnului“!

K. Quartell

SĂMÂNȚA BUNĂ

Fetița israelită

Naaman, căpetenia oștirii împăratului Siriei, […] era un bărbat puternic și viteaz, un lepros.

2 Împărați 5.1

Sirienii ies în cete și iau ca prizonieră o fetiță din Israel. Ea slujește pentru soția lui Naaman. Ce contrast vedem aici! Căpetenia oștirii siriene, oglindirea a tot ceea ce este mai mare și mai de dorit în lume, este lepros. Mâna lui Dumnezeu apasă asupra lui în judecată. Cât despre fetiță, ea este smulsă din țara și din rudenia ei și adusă captivă printre sirieni. Dar fetița roabă aduce cu ea pe pământ străin comoara cunoașterii lui Dumnezeu. Căpitanul sirian nu poate să fugă de sub puterea malefică a bolii care îl degradează din zi în zi. Toate bogățiile lui nu aduc niciun strop de ușurare. Dar fetița captivă îl cunoaște pe profetul prin care Dumnezeu lucrase în mod glorios în Israel în timpul acela. Și îi spune stăpânei sale: „Oh, dacă domnul meu ar fi la profetul acela din Samaria, profetul l‑ar tămădui de lepra lui“. Ce simplitate mișcătoare! Fetița îl cunoaște pe profet și, cu siguranță, pe Dumnezeul profetului. Fără nicio ezitare, ea crede nu numai că are puterea, dar și voința de a‑l vindeca pe stăpânul ei. Cuvintele fetiței sunt ca un suspin spontan al inimii întristate de condiția disperată pentru care nu există niciun remediu. Ce credință și ce compasiune în cuvintele copilei când îl trimite la profetul din Samaria! Ce expresie a gândului curat, într‑o inimă credincioasă!

Păcatul și mizeria ne înconjoară din toate părțile, dar, vai, prea adesea nu ne dăm seama, căci suntem marcați de cea mai rece lipsă de sensibilitate! Avem noi conștiența faptului că în Domnul Isus găsim remediul pentru toate durerile? Biet păcătos, dacă cel puțin ai cunoaște…! Când Domnul Isus era pe pământ în umilință, vindeca bolile celor care veneau la El.

Citirea Bibliei: Iov 18.1-21 · Fapte 11.1-18

SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI

de Jean Koechlin

Matei 19.27‑30; 20.1‑16

Problema care‑i frământa atât de mult pe ucenici, aceea de a şti cine va fi cel dintâi şi cine cel din urmă în Împărăţia cerurilor, este ilustrată acum printr‑o nouă parabolă.

Probabil că şi noi am fi dispuşi să luăm partea lucrătorilor nemulţumiţi şi să considerăm nedrept modul de a răsplăti al acestui stăpân. Dar să privim povestirea mai îndeaproape: Lucrătorii care veniseră de dimineaţă se învoiseră cu proprietarul (v. 2,13): ei îşi estimaseră munca la un anumit preţ. Următorii însă se încrezuseră în gospodar, că le va fixa el „ce va fi drept“ (v. 4,7). Aceştia din urmă nu au ce să regrete. În Împărăţia cerurilor, răsplata nu este niciodată un drept. Toţi sunt „robi netrebnici“, potrivit cu Luca 17.10: nimeni nu merită nimic. Totul depinde de harul suveran al lui Dumnezeu şi fiecare primeşte ceea ce‑i este necesar pentru a trăi, indiferent de cât a lucrat.

Pe de altă parte, lucrătorii din ceasul al unsprezecelea, nu sunt ei, de fapt, cei mai defavorizaţi dintre toţi, din moment ce au pierdut ocazia şi bucuria de a‑i sluji acestui stăpân bun în cea mai mare parte a zilei?

În istoria căilor lui Dumnezeu, primii lucrători, cei care s‑au învoit cu stăpânul, îl reprezintă pe Israel sub legământ; cei din ceasul al unsprezecelea vorbesc despre „naţiuni“ ca subiect al harului lui Dumnezeu.

TREBUIE SĂ REVII PE CALEA CEA BUNĂ! | Fundația S.E.E.R. România

„Nu vă mai uitaţi la cele vechi! Iată, voi face ceva nou…” (Isaia 43:18-19)

Începând de astăzi, trebuie să te „conectezi” la persoana care te-a creat Dumnezeu să fii și la darurile pe care ți le-a dat El. Acest lucru poate însemna să te confrunți cu anumite lucruri care nu-ți plac la tine și la situația ta actuală. Începutul procesului este cea mai dificilă parte! O modalitate prin care poți face acest lucru este să încetezi să te vezi așa cum te vezi tu sau te văd ceilalți, și să încerci și să începi să te vezi așa cum te vede Dumnezeu! Viziunea pe care o ai despre tine este unul dintre primele lucruri care dispar când viața devine grea, când te afunzi în boală, datorii sau nefericire. Așadar, reia legătura cu acea viziune! Și acolo unde vezi o diferență între cine ești și modul în care trăiești în prezent, renunță la învinovățirea și la auto-acuzarea că ai deviat de la calea ta!

Odată ce vei face acest lucru, vei începe să observi că ceea ce este în interiorul tău este acum și în exterior, manifestându-se în viața ta. Cine ești în spatele ușilor închise se transformă în cine ești peste tot. Permite-ți să te vezi ca pe cineva proaspăt și nou, dispus s-o iei de la capăt! Începe să faci câte un pas. Când te vezi așa cum te vede Dumnezeu, te vezi ridicându-te și spunând: „Sunt aici și sunt gata să-mi folosesc darurile pentru a trăi viața pentru care am fost destinat!”

Asta te pune în acord cu Dumnezeu, care a spus prin prorocul Isaia (43:18-19): „Nu vă mai gândiţi la ce a fost mai înainte şi nu vă mai uitaţi la cele vechi! Iată, voi face ceva nou şi-i gata să se întâmple. Să nu-l cunoaşteţi voi oare? Voi face un drum prin pustie şi râuri în locuri secetoase.”

Acesta este Cuvântul lui Dumnezeu pentru tine astăzi!

DOMNUL ESTE APROAPE

M‑am rugat Dumnezeului cerurilor.

Neemia 2.4

Un predicator englez pe nume Thomas Watson, care a trăit în secolul al șaptesprezecelea, a fost ascultat, pe când predica, de către un cunoscut episcop din vremea lui. Acestuia i‑a plăcut atât de mult mesajul lui Watson, încât a mers acasă la el, ca să‑i mulțumească. Episcopul fusese mișcat în special de rugăciunea pe care Watson o făcuse la sfârșit, așa că i‑a cerut o copie a ei. Watson însă i‑a răspuns: «Îmi pare rău, dar nu vă pot da așa ceva. Rugăciunea mea n‑a fost studiată dinainte, ci m‑am rugat așa cum Dumnezeu mi‑a dat în acele momente, dintr‑o inimă plină de dragoste față de El».

Pare limpede că Neemia a avut o astfel de viață, de rugăciune. În cartea sa citim de multe dintre rugăciunile sale făcute Dumnezeului cerurilor. Când împăratul Persiei i‑a pus o întrebare, Neemia s‑a rugat înainte de a răspunde (Neemia 2.4). Când vrăjmașii iudeilor au complotat împotriva lor, Neemia și‑a condus poporul în rugăciune (capitolul 4.9). Când a fost batjocorit în mod public, el s‑a rugat în taină (capitolul 6.14). După ce i‑a mustrat aspru pe preoți și pe cei din popor care păcătuiseră, s‑a rugat cerând îndurarea lui Dumnezeu (capitolul 13.14,22,29,31). Neemia, la fel ca Thomas Watson, n‑a făcut rugăciuni studiate mai dinainte. Ele au venit din preaplinul inimii sale, spunându‑I cu simplitate Domnului tot ceea ce se întâmpla în momentele respective.

O astfel de trăire simplă în atmosfera rugăciunii trebuie prețuită. Rugăciunea trebuie să fie la fel de naturală pentru copiii lui Dumnezeu precum respirația. Cu siguranță că este bine să avem un timp de rugăciune personală, iar Neemia s‑a rugat în felul acesta (capitolul 1.4). Este de asemenea bine să fim împreună cu cei ai Domnului pentru rugăciunea colectivă, așa cum făceau cei dintâi creștini (Fapte 2.42). Iar dacă vom cultiva obiceiul de a vorbi frecvent cu Dumnezeu, de‑a lungul întregii zile, nu ne va veni greu să‑I adresăm rugăciuni în public.

S. Campbell

SĂMÂNȚA BUNĂ

Despre gândurile rele

Făcând orice gând rob ascultării de Hristos.

2 Corinteni 10.5

Ți se întâmplă desigur și ție, atunci când vrei să te preocupi cu adevărat cu Domnul Isus, să simți că în inimă se ivesc gânduri rele, nedorite, pe care le urăști. Și te oprești din preocuparea pe care o aveai și Îi mărturisești Domnului aceste gânduri. Ei bine, ocupația aceasta este o trudă fără sfârșit, căci nu faci altceva decât să provoci alte gânduri rele. N‑ai ajuns încă să te bucuri de o deplină eliberare de tine însuți, de firea ta, de „carne“, chiar dacă ești om credincios. Dacă sufletul tău ar fi eliberat, ai înțelege că nu‑ți este de folos să te oprești la nivelul acesta, să‑I tot mărturisești Domnului astfel de gânduri care nu fac altceva decât să‑i permită cărnii să triumfe, tot ocupându‑te cu ea. Lasă asemenea gânduri deoparte și tratează‑le prin atitudinea: „Nu sunt eu“. Dacă sufletul nu‑ți este eliberat, nu vei putea; dar, dacă te bucuri de libertate, vei putea, căci nu vei suferi. Atunci când vin gânduri rele în suflet, gânduri nedorite și de disprețuit, în loc să te ocupi cu mărturisirea lor, să nu încetezi să te ocupi cu Domnul Isus! Lasă gândurile să treacă, cum ai face cu o persoană nedorită, pe care o știi că nu se corectează și al cărei contact te pătează și‑ți aduce numai suferințe!

Îndepărtează‑le, nu te apropia de ele, lasă‑le acolo unde sunt! (Majoritatea celor credincioși pățesc la fel în ceea ce privește gândurile rele, nedorite, de disprețuit.) Deci nu te mai opri la ele! Continuă ca și cum n‑ai auzi sugestiile cărnii! Fii surd cu privire la ele! Dacă însă la rădăcina lor este voința ta nezdrobită, atunci va trebui să Îi mărturisești lui Dumnezeu astfel de gânduri, dar nu analizând de zor răul, ci, conștient de slăbiciune, privind în sus, cu ochii țintă spre Cel de la care vine toată puterea!

Citirea Bibliei: Iov 17.1-16 · Fapte 10.34-48

SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI

de Jean Koechlin

Matei 19.1‑26

La începutul acestui capitol, Isus, răspunzând la o întrebare a fariseilor, condamnă încă o dată divorţul (vezi 5.31,32).

După aceasta, El îi binecuvântează pe copilaşii care sunt aduşi la El şi îi mustră pe ucenicii care voiau să‑i oprească. Facem şi noi parte dintre aceia care aduc, prin rugăciune, suflete tinere la Domnul? sau, dimpotrivă, dintre aceia care îi împiedică să vină, poate printr‑un exemplu rău?

În v. 16 vedem un tânăr care se apropie de Isus cu o dorinţă binevenită, să obţină viaţă eternă, numai că întrebarea lui era pusă greşit, iar Domnul vrea să‑l facă pe vizitatorul Său să înţeleagă acest lucru. «Vrei să faci binele (sau: un lucru bun)? Ei bine, iată poruncile!» Răspunsul tânărului arată că el nu‑şi dădea seama că era incapabil să facă vreun bine, cât de mic. Atunci Domnul îi explică faptul că în inima lui locuieşte un idol: bunurile sale trecătoare (proprietăţile sale), un obstacol care împiedică pe atât de multe persoane să vină la Domnul Hristos şi să‑L urmeze! Nu, viaţa eternă nu se primeşte făcând binele. Şi nici cel mai bun temperament, însoţit de cele mai înalte aptitudini naturale, nu ne ajută la nimic ca să o merităm, … pentru că viaţa eternă nu se primeşte pe merit, ci în dar: este darul fără plată al lui Isus, făcut tuturor acelora care‑L urmează (Ioan 10.28).

ROSTEȘTE CUVINTE POZITIVE! (2) | Fundația S.E.E.R. România

„…Cel slab să zică: Sunt tare!” (Ioel 3:10)

Să observăm că în acest verset Biblia nu spune: „Cei slabi să-și cheme prietenii și să discute despre slăbiciunile lor”, nici: „Cei slabi să vorbească despre neajunsurile lor”, și nici: „Cei slabi să se plângă de slăbiciunile lor”… Nu, Scriptura ne spune aici, în esență: „Cei slabi să declare opusul a ceea ce simt!” Așadar, în loc să vorbești despre felul în care ești, vorbește despre felul în care dorești să fii. Vorbește despre ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu spune că poți fi, că poți avea și că poți experimenta.

Dacă te trezești în fiecare dimineață simțindu- te epuizat și înfrânt, în loc să te plângi, tu trebuie să declari: „Domnul îmi va da putere, mă încred în El. Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, mă voi bucura și mă voi veseli în ea!” (vezi Psalmul 118:24) Când faci asta, nu numai că îți vei schimba sentimentele, ci și atitudinea. Nu vei începe ziua cu o tristețe profundă și o atitudine deplorabilă, ci cu o mentalitate de învingător, cu un zâmbet pe buze, cu umerii drepți și cu pași vioi! Când Cuvântul lui Dumnezeu devine cuvântul tău, El îți va întări duhul și te va ajuta să te vezi pe tine însuți și situațiile tale într-un mod cu totul nou.

Domnul Isus a spus: „Dacă va zice cineva muntelui acestuia: ‘Ridică-te şi aruncă-te în mare’ şi dacă nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut.” (Marcu 11:23). Să reținem cuvintele „va avea lucrul cerut”. Așadar, în fiecare zi, când te trezești și te uiți în oglindă spune: „Bună dimineața, copil binecuvântat, puternic, sigur, încrezător și foarte iubit de Dumnezeu. Tu poți face astăzi, prin Hristos care te întărește, tot ce este în voia Lui să faci!” Amin?!

DOMNUL ESTE APROAPE

Petru, apostol al lui Isus Hristos, către locuitorii temporari din împrăștiere din Pont, Galatia, Capadocia, Asia și Bitinia.

1 Petru 1.1

Apostolul Petru le trimite această epistolă credincioșilor aflați într‑o lume care le este ostilă celor ce doresc să trăiască pentru Hristos.

Chiar dacă aceștia erau în împrăștiere, Petru dorește ca ei să‑și înțeleagă poziția în Hristos. El îi numește străini și călători, arătând prin aceasta că ei nu aparțineau acestei lumi, ci doar treceau prin ea. Apostolul dorea ca ei să fie conștienți că cetățenia lor era în ceruri (Filipeni 3.20). Poate că ei erau cetățeni ai Imperiului Roman, însă, în realitate, erau străini și călători, în căutarea „cetății care are temelii, al cărei Arhitect și Ziditor este Dumnezeu“ (Evrei 11.10). Aceasta arată că cetățenia lor de pe pământ era doar secundară și că se aflau, pentru un timp, într‑un teritoriu străin și ostil (1 Petru 2.11,12).

Petru nu le spune să se retragă din lume și să se izoleze în vreo mănăstire, ci dorința lui este ca ei să‑și însușească învățătura divină, care să‑i întărească pentru a‑i rezista diavolului (1 Petru 5.7) și pentru a fi gata să dea socoteală, cu blândețe și cu teamă, despre nădejdea care era în ei (1 Petru 3.15). Și astăzi, cei credincioși trebuie să înoate încontinuu împotriva curentului acestei lumi. Dacă pierdem din vedere poziția pe care o avem, vom fi descurajați. Trebuie să avem înaintea ochilor nădejdea noastră cerească și să mărturisim că suntem „străini și călători pe pământ“ (Evrei 11.13).

T. Hadley, Sr.

SĂMÂNȚA BUNĂ

Imprudența excursionistului

Pentru că Mă iubește, îl voi salva, îl voi pune pe înălțime, pentru că a cunoscut Numele meu. Mă va chema și îi voi răspunde; voi fi cu el în strâmtorare, îl voi salva și îl voi glorifica. Îl voi sătura cu zile îndelungate și‑i voi arăta mântuirea Mea.

Psalmul 91.14‑16

Un excursionist imprudent a căzut într‑o noapte într‑o prăpastie. În timpul căderii s‑a prins de o cracă de care a rămas agățat cu sufletul la gură, gâfâind, ore întregi. Apoi, epuizat, cu mâinile crispate, și‑a dat drumul. Spunând un adio disperat la viață, s‑a lăsat să cadă. Cincizeci de centimetri mai jos a atins pământul cu picioarele. Nu știa că era atât de aproape. Dacă renunța mai devreme la eforturile sale, ar fi fost scutit de multă încordare.

Noi ne recunoaștem în acest om. Ne agităm, ne zbatem, căutăm soluții la probleme. Am uitat oare să avem încredere în Dumnezeu?

Se spune că Luther se ducea seara la fereastră și spunea: „Doamne, este lumea aceasta a mea, sau a Ta? Este Biserica mea, sau a Ta? Dacă este Biserica Ta și lumea Ta, Te rog, veghează Tu asupra lor. Cât despre mine, eu mă dau la o parte, pentru că sunt obosit“.

Putem citi Psalmul 91 introducând, alături de cuvintele psalmistului, și temerile noastre personale: „El este Dumnezeul meu, mă voi încrede în El, nu mă voi teme nici de groaza din timpul nopții, nici de săgeata care zboară ziua“, nici de boală, nici de infirmitate, nici de cancer, nici de șomaj, nici de pensie, nici de război, nici de moarte.

Citirea Bibliei: Iov 16.1-22 · Fapte 10.17-33

SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI

de Jean Koechlin

Matei 18.15‑35

Domnul explică în ce fel trebuie rezolvate nedreptăţile între fraţi (v. 15‑17) şi putem lega de aceasta învăţătura Sa cu privire la iertare (v. 22; comp. cu Efeseni 4.32 şi cu Coloseni 3.13). El foloseşte această ocazie şi pentru a reveni asupra subiectului Adunării, dându‑ne o promisiune de importanţă capitală: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor“ (v. 20). Prin această prezenţă sunt satisfăcute toate nevoile celei mai slabe adunări de credincioşi strânşi în Numele lui Isus. Poate oare lipsi binecuvântarea când Cel care îi este izvorul Se află acolo, în mijlocul celor care se sprijină pe El? Această promisiune se raportează aici în special la autoritatea conferită Adunării (de a lega şi de a dezlega) şi la rugăciunea a doi sau trei căreia i se acordă tot ce ar cere. Din nefericire, unii creştini par să fi uitat importanţa adunărilor de rugăciune.

Parabola cu sclavul care datora zece mii de talanţi (o sumă fabuloasă) aminteşte de datoria incalculabilă pe care Dumnezeu a achitat‑o prin Hristos (Ezra 9.6). Ce sunt, faţă de aceasta, micile nedreptăţi pe care noi le suferim? Mila divină de care am avut parte ne cere să arătăm şi noi, la rândul nostru, milă.

ROSTEȘTE CUVINTE POZITIVE! (1) | Fundația S.E.E.R. România

„Moartea și viața sunt în puterea limbii…” (Proverbele 18:21)

Asigură-te că vorbele tale sunt în acord cu Cuvântul lui Dumnezeu, apoi rostește-le cu autoritatea Lui peste calea pe care vrei s-o urmeze viața ta; rostește-le peste viitorul tău, peste familia ta, peste finanțele tale și peste sănătatea ta! Dacă treci printr-o perioadă dificilă în acest moment, nu folosi cuvintele doar pentru a descrie situația ta, ci folosește-le pentru a o schimba! Când ceea ce spui este în concordanță cu ceea ce spune Dumnezeu, dai viață credinței tale!

Așadar, începe să spui: „Pot face toate lucrurile prin Hristos. Sunt binecuvântat. Sunt puternic. Sunt sănătos!” Când vorbești astfel, tocmai ți-ai binecuvântat viața. Nu este vorba despre o filosofie superficială, în care mintea prevalează asupra materiei, ci despre adevărul biblic! Începe să-ți îndrepți cuvintele în direcția în care vrei să meargă viața ta. Poate că ai fost dezamăgit. Relația s-a terminat. Nu ai obținut promovarea… În loc să te plângi și să spui: „Eh, oare ce-o fi fost în capul meu, la ce mă așteptam?! Eram sigur că nu câștig!”, declară cu încredere: „Eu știu că, atunci când Dumnezeu închide o ușă, El deschide alta. Și ceea ce era menit să-mi facă rău, Dumnezeu va folosi spre binele meu (vezi Geneza 50:20), iar eu voi ieși din această situație mai bun decât eram înainte (vezi Romani 8:28)!”

Ceea ce spui tu despre tine însuți este în astfel de cazuri mai important decât ceea ce spun alții! Cuvintele care ies din gura ta se întorc direct în urechile tale și, în cele din urmă, creează aceeași imagine în interiorul tău. Așadar, începe să rostești Cuvântul lui Dumnezeu peste viața ta, cu-atât mai mult peste situația în care te găsești astăzi!

DOMNUL ESTE APROAPE

Nu cu sânge de țapi și de viței, ci cu propriul Său sânge, a intrat o dată pentru totdeauna în locurile sfinte, după ce a obținut o răscumpărare eternă.

Evrei 9.12

De trei ori ni se spune în Noul Testament că Domnul Isus Și‑a vărsat „propriul Său sânge“. Preoții din Vechiul Testament aduceau încontinuu sânge de animale în slujba de la cort și, mai târziu, în cea de la templu. Niciun preot nu și‑a adus vreodată propriul sânge înaintea lui Dumnezeu. Chiar și să fi fost posibil un asemenea lucru, sângele lui Aaron și al fiilor săi era pătat de păcat. În toate aceste imagini și simboluri din Vechiul Testament, Aaron trebuia să aducă jertfe atât pentru sine, cât și pentru restul poporului (Levitic 16.6).

Epistola către Evrei Îl prezintă pe Domnul Isus ca fiind răspunsul final la toate simbolurile și umbrele Vechiului Testament. Pentru că Domnul Isus a fost fără păcat (Evrei 4.15), sângele Său a fost deosebit de scump în ochii lui Dumnezeu (1 Petru 1.19).

Fiul lui Dumnezeu a devenit Om pentru a putea muri și pentru a‑Și putea vărsa propriul sânge. În versetul de astăzi ni se spune nu doar că El a murit, ci, de asemenea, că El a intrat în locurile sfinte, în chiar prezența lui Dumnezeu, în virtutea sângelui Său vărsat. El a intrat acolo o dată pentru totdeauna. Imaginea acestui lucru o avem prin intrarea lui Aaron în Locul Preasfânt în ziua Ispășirii (Levitic 16). Aaron intra acolo cu sânge de viței și de țapi, însă nu putea rămâne acolo, ci trebuia să iasă, pentru ca, în anul următor, să intre din nou, având cu el sângele altor jertfe. Domnul Isus însă a intrat acolo o dată pentru totdeauna. El nu va părăsi acel loc, fiindcă nu trebuie să‑Și verse sângele din nou. Jertfa Lui este irepetabilă și are rezultate eterne.

Lăudat fie Numele Său! Prin sângele Lui avem intrare liberă înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, în locurile sfinte! Ne putem apropia cu îndrăzneală, pentru a ne închina (Evrei 10.19). Hristos ne‑a deschis această cale!

K. Quartell

SĂMÂNȚA BUNĂ

Bogatul

Nebunule, în noaptea aceasta ți se va cere sufletul; și cele pe care le‑ai pregătit, ale cui vor fi?

Luca 12.20

Terenul bogatului din parabolă rodise mult și el se gândea în sine: „Ce voi face, pentru că nu mai am unde să‑mi adun roadele?“ (Luca 12.17). Țintind fie să ne umplem hambarele, fie să pescuim „peștele cel mare“, cu toții suntem în căutarea fericirii. A devenit chiar expresie consacrată aceasta, „peștele cel mare“, ilustrând aspirația după o situație bună, după o muncă bine plătită, după o căsătorie reușită, familie, copii, succes, onoare, bani. Dar pescuitul fericirii nu este nicidecum lucru simplu. Unii reușesc, alții nu. Aceasta se numește a avea șansă. Unii au șansă, alții nu. Îi plângem mai mult pe cei care o au, decât pe cei care nu o au. Căci cei care au șansă nu pot să‑și pună peștele lor mare în barcă: trebuie să‑l lase deoparte, ceea ce înseamnă că va sfârși întotdeauna prin a fi mâncat de rechini. Și, când ajung la mal, nu le rămâne altceva decât foame și sărăcie. Ajung la țărm goi. Unul trebuie să‑și lase hambarul plin și să plece de pe pământ. Altul are captura mâncată de rechini. Trebuie să părăsim totul în ceasul morții, iar cei care au avut șanse nu sunt mai câștigați față de cei care n‑au avut. Nu este vorba de mult sau de puțin, ci dacă putem lua în barcă și păstra agoniseala.

Care sunt deci bogățiile care rămân și despre care Domnul Isus spune că nici moliile, nici rugina nu le vor atinge? Trei lucruri rămân: credința, speranța și dragostea. Credința în Isus! Speranța că El va veni din nou! Dragostea turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt și care rămâne pentru eternitate! Pe acestea le putem lua cu noi în barca vieții! Ele ne vor fi păstrate când toate celelalte dispar.

Citirea Bibliei: Iov 11.1-20 · Fapte 8.26-40

SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI

de Jean Koechlin

Matei 16.1‑12

Încă o dată fariseii cer un semn (cap. 12.38…); încă o dată Isus le aminteşte de semnul lui Iona: moartea Sa pe care urma să o împlinească. Creştinii de azi, care sunt în ajunul revenirii Lui, nu mai trebuie să aştepte semne înainte de venirea Sa. Credinţa lor se odihneşte pe promisiunea Sa şi nu pe dovezi vizibile, pentru că altfel nu ar mai fi credinţă. Totuşi, câte indicii avem că aici, jos, se apropie sfârşitul istoriei Bisericii! Mândria omului creşte mai mult ca oricând; lumea creştinată manifestă caracteristicile din 2 Timotei 3.1‑5. În plus, sunt şi semne exterioare: poporul evreu se întoarce în ţara lui, naţiunile Europei încearcă să se unească în cadrul vechiului imperiu roman… Să deschidem ochii şi să ni‑i ridicăm spre cer: Isus revine.

Domnul îi lasă pe aceşti necredincioşi şi pleacă (v. 4). Acum însă chiar ucenicii Lui Îl întristează, atât prin lipsa lor de încredere, cât şi prin faptul că nu‑şi mai aduc aminte, după cum în cap. 15.16‑17 Îl mâhniseră prin lipsa lor de pricepere. Nu suntem şi noi uneori ca ei? Să reţinem îndemnul pe care Dumnezeu ni‑l dă prin chiar gura lui Petru, de a arunca asupra Lui toate îngrijorările noastre, căci El Însuşi Se îngrijeşte de noi (1 Petru 5.7).

NU VEI ATINGE NICIODATĂ PERFECȚIUNEA (2) | Fundația S.E.E.R. România

„Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi.” (Evrei 10:14)

Autoarea Dorothy Littell Greco, din care am citat și ieri, mai scria: „Pentru unii perfecționiști, teama de a greși duce la un fel de paralizie, făcându-ne să ne chinuim pentru fiecare decizie. Pentru a te ajuta să îți dai seama dacă perfecționismul s-a strecurat în viața ta, gândește-te la următoarele întrebări:

1) Te simți confortabil să ceri ajutor sau doar să-l oferi?

2) Ești capabil să primești critici constructive fără să te plasezi în defensivă?

3) Ai convingerea persistentă că nu te ridici la un standard iluzoriu?

4) Te critici aspru?

5) Ești capabil să simți bucurie? Absența bucuriei poate fi adesea unul dintre cele mai buni indicii ale perfecționismului. Acesta stoarce încet bucuria din viață, reducând creativitatea, accentuând greșelile și făcându-ne robi ai succesului. Adevărul este că, oricât de mult ne-am strădui, nu vom putea fi niciodată suficient de perfecți pentru a plăti datoria păcatului nostru. Și nici nu trebuie să fim! Biblia ne spune că: „El, dimpotrivă, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu… Căci printr-o singură jertfă, El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi!” (Evrei 10:12,14)

Să reținem: când Dumnezeu te face desăvârșit, va fi pentru totdeauna, și odată ce vei înțelege acest adevăr, viața ta se va schimba.” Gigi Graham Tchividjian, fiica cea mai mare a lui Billy Graham, spunea: „Nu trebuie să fim perfecți pentru a fi o binecuvântare. Ni se cere doar să fim autentici, să avem încredere în perfecțiunea Domnului care acoperă imperfecțiunea noastră, știind că într-o zi vom fi, în sfârșit, tot ceea ce Hristos vrea să fim și pentru care ne-a mântuit!” Acesta este și Cuvântul lui Dumnezeu pentru tine astăzi!

DOMNUL ESTE APROAPE

Mă voi ridica și voi merge la tatăl meu și‑i voi spune: Tată, am păcătuit împotriva cerului și înaintea ta; și nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău; fă‑mă ca pe unul din argații tăi.

Luca 15.18,19

Fiul risipitor ne prezintă un exemplu al păcătosului trezit. În timp ce era mistuit de foame, în țara îndepărtată, el „și‑a venit în fire“. Acest lucru arată adevărata natură a pocăinței, care înseamnă, în mod literal, o schimbare a minții. Ea înseamnă să‑mi judec păcatul în lumina harului. Pocăința este o schimbare interioară în atitudinea față de Dumnezeu. Fiul risipitor și‑a dat seama că în casa tatălui său era belșug de pâine, cu alte cuvinte, că în casa tatălui exista bunătate. Bunătatea lui Dumnezeu, nu judecata lui Dumnezeu, este cea care conduce la pocăință (Romani 2.4). În felul acesta, fiul, trezit în conștiință cu privire la starea în care ajunsese, este acum atras către casa tatălui său.

Dându‑și seama de starea sa lipsită de orice speranță și, totodată, de belșugul din casa tatălui, fiul s‑a ridicat și a pornit înapoi spre casă. Și‑a pregătit o mărturisire, care începea cu aceste cuvinte: „Am păcătuit“, lucru foarte adevărat. Cea de‑a doua parte a ei nu mai era însă conform cu adevărul, fiindcă cererea de a fi făcut ca unul dintre argați nu era potrivit cu măreția inimii tatălui său.

Pe măsură ce se apropia de casă, îngrijorarea lui creștea, cu siguranță. Exista o lucrare în inima lui, însă nu și o siguranță deplină. Cât de adevărat este acest lucru cu privire la mulți credincioși astăzi!

El n‑a primit un loc de argat, ci locul de fiu (Luca 15.22). Domnul să ne ajute ca și noi să cunoaștem pacea cu Dumnezeu și siguranța deplină a mântuirii noastre!

B. Reynolds

SĂMÂNȚA BUNĂ

Bătrânul și marea

Strânge pentru sine însuși și nu se îmbogățește față de Dumnezeu.

Luca 12.21

Scriitorul american Ernest Hemingway îl descrie pe bătrânul pescar care pleacă singur în barca lui, în căutarea unui pește mare: Pândește momentul fluxului și așteaptă.

Deodată ceva mușcă din momeală. „Trebuie să fie un pește foarte mare, pentru că trage de funie și duce barca în larg. Dar aceasta este bine legată și nu poate să scape. Cu un asemenea pește, m‑am făcut bogat“, își zicea el. Mai trebuie să‑l aducă la suprafață. Dar peștele scapă mereu în adâncul întunecos, având la celălalt capăt al firului barca și cu bătrânul în ea. Timp de două zile și trei nopți s‑a dat lupta între om și pește. Care dintre cei doi se va istovi mai întâi? Care dintre ei va triumfa?

Mâinile pescarului sunt sângerânde, umărul lui de asemenea, din cauza frecării coardei. Îi este foame, se hrănește cu scoici crude; îi este frig, se acoperă cu un sac; îi este sete, bea restul dintr‑o sticlă cu apă dulce… și peștele îl trage mereu mai departe de țărm. În cele din urmă, peștele obosește. Se ridică la suprafață; bătrânul îl vede. Este un pește sabie, uriaș. Bătrânul îl străpunge cu harponul; acum va putea să‑l aducă. Dar este prea mare ca să intre în barcă. Rânduiește încărcătura pe flancul ambarcațiunii și înalță pânza. Barca înaintează, trăgând greutatea. Bătrânul încearcă să evalueze un preț. Cât valorează oare în lire? I‑ar trebui un creion să facă socoteala, dar nu are.

Ce mai contează? Este mulțumit. Acum sosesc rechinii! Unul, doi, trei… Are loc o nouă luptă între bătrân și monștri. A omorât câțiva, dar sunt prea numeroși și… devorează peștele. Când bătrânul intră în port, mort de oboseală, din peștele său mai rămăseseră doar câteva resturi de schelet! Totul fusese mâncat. Și bătrânul ajunge la coliba lui mai sărac și mai necăjit decât fusese vreodată.

Citirea Bibliei: Iov 10.1-22 · Fapte 8.14-25

SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI

de Jean Koechlin

Matei 15.21‑39

Isus face o vizită în părţile Tirului şi ale Sidonului. Aceste cetăţi păgâne, după cum spusese El, erau mai puţin vinovate decât cele din Galileea, în care făcuse cele mai multe dintre minunile Sale (cap. 11.21,22); ele nu aveau parte de niciuna din binecuvântările „Fiului lui David“ (v. 22) şi erau străine de legămintele promisiunii (Efeseni 2.12). Acesta era şi cazul nostru, al oamenilor dintre naţiuni. Printr‑un cuvânt neobişnuit gurii Sale, Domnul începe să sublinieze acest fapt în faţa sărmanei cananite care‑L ruga pentru fiica ei. Şi această femeie îşi recunoaşte întreaga nevrednicie. Când ne însuşim poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu, harul poate străluci cu toată intensitatea. În adevăr, dacă ar fi vorba de cel mai mic drept sau de cel mai mic merit al omului, atunci nu ar mai fi har, ci lucru datorat (Romani 4.4). Pentru a preţui din ce în ce mai mult măreţia acestui har faţă de noi, nu trebuie să uităm niciodată nimicnicia şi nevrednicia noastră înaintea lui Dumnezeu.

După acestea, Domnul Se întoarce din nou spre poporul Său. Potrivit Psalmului 132.15, El îi binecuvântează din belşug hrana şi îi satură cu pâine pe săracii acestui popor. Şi în această a doua minune, ca şi în cea dinainte, El acţionează cu inima mişcată de milă pentru mulţimi (v. 32; cap. 14.14).

NU VEI ATINGE NICIODATĂ PERFECȚIUNEA (1) | Fundația S.E.E.R. România

„Prin har aţi fost mântuiţi… Nu prin fapte…” (Efeseni 2:8-9)

Un perfecționist caută să atingă întotdeauna, nimic mai puțin, decât perfecțiunea. Dorothy Littell Greco, autoare creștină și susținătoare înflăcărată a căsniciei, scria: „Am fost perfecționistă de când mă știu… Trebuia să iau note maxime, trebuia să câștig mereu și trebuia să mulțumesc pe toată lumea. Orice era perceput ca greșeală sau eșec declanșa un torent de auto-condamnare. Perfecționismul provine adesea din nesiguranță și dintr-o înțelegere greșită a harului. În primii ani, părinții ar trebui să comunice prin cuvinte și fapte copiilor că sunt demni de iubire, chiar dacă nu fac nimic pentru a merita această iubire. Dar nu toți am beneficiat de o astfel de educație parentală.

Multe dintre nevoile noastre erau întâmpinate cu frustrare sau chiar furie, așa că ne gândeam mai degrabă că „ceva nu e în neregulă cu mine!” Când se întâmplă frecvent asta, cu timpul se strecoară rușinea și ne distorsionează înțelegerea pe care o avem despre propria noastră valoare. Vocea perfecționismului a devenit mai puternică când am început să-L urmez pe Domnul Isus. Mi- era teamă să nu fiu judecată și exclusă, ceea ce m-a motivat să-mi dovedesc valoarea în fața colegilor mei creștini. Deși credeam, teoretic, că am fost mântuită prin har, trăiam ca și cum aș fi cumpărat mântuirea pe credit… și tot acumulam o datorie enormă! Trăiam ca și cum Isus ar fi rupt „contractul de mântuire” în momentul în care aș fi făcut o greșeală. Când am început să înțeleg că mândria și frica de oameni erau motorul perfecționismului meu, am mărturisit acest lucru ca păcat și strânsoarea a început să slăbească. La fel ca femeia samariteană de la fântână, aveam nevoie ca Isus să intervină și să mă reorienteze cu blândețe către apa Lui cea vie!”

Deci, nu trebuie să fii perfect pentru a fi o binecuvântare pentru ceilalți – trebuie doar să fii autentic! Reține acest Cuvânt din partea lui Dumnezeu – e pentru tine!

DOMNUL ESTE APROAPE

Dar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de acestea și urmărești dreptatea, evlavia, credința, dragostea, răbdarea, blândețea duhului. Luptă‑te lupta cea bună a credinței, apucă viața eternă la care ai fost chemat și pentru care ai mărturisit buna mărturisire înaintea multor martori.

1 Timotei 6.11,12

Trăim într‑un timp de sărăcie și de foamete spirituală mai mare decât în alte vremuri. Starea actuală a Bisericii ne duce cu gândul la valea oaselor uscate din cartea profetului Ezechiel. Suntem nevoiți să facem față nu doar relelor care au caracterizat epocile trecute, ci și corupției ajunse la coacere care este specifică acestui timp, în care vedem acoperite cu mantia mărturisirii creștine formele variate ale răului care se găseau în lumea păgână.

Iar când privim spre aceia care au cunoștința adevărului, și care chiar se mândresc cu acest lucru, poate că am fi încurajați și ne‑am aștepta să vedem o stare spirituală sănătoasă și viguroasă, dar, din nefericire, în multe cazuri cunoștința este doar o teorie rece și fără influență, o mărturisire superficială, care nu are putere asupra simțămintelor și afecțiunilor omului dinăuntru. În rândul persoanelor care formează această categorie vom descoperi că adevărul lui Dumnezeu produce puțin interes sau puțină atracție spirituală; ei cunosc atât de mult în teorie, încât nu le mai poate fi prezentat niciun adevăr cu care să nu fie deja obișnuiți; din aceasta decurge și nepăsarea cu care abordează orice principiu al adevărului creștin.

Într‑o asemenea stare de lucruri, care mai pot fi resursele celui credincios? La ce trebuie el să recurgă? La rugăciune, la răbdare, la stăruință în rugăciune și la părtășia tainică cu Dumnezeu! Doar prin astfel de exerciții reale și adânci făcute în prezența Lui putem ajunge la o estimare adevărată cu privire la noi înșine și la lucrurile din jurul nostru; și nu doar atât, ci acolo obținem și puterea spirituală de a lucra pentru Dumnezeu în mijlocul celor credincioși sau în mijlocul lumii de afară.

C. H. Mackintosh

SĂMÂNȚA BUNĂ

Prin merite, sau prin har?

Dar celui care nu lucrează, ci crede în Cel care‑l îndreptățește pe cel neevlavios, credința i se socotește ca dreptate.

Romani 4.5

Ne dorim mult să realizăm ceva în viață. Ne face plăcere când deținem controlul asupra vieții și când avem un fel de succes în urma noastră. În schimb, în ce privește relația cu Dumnezeu, această cale nu duce la țintă. Biblia ilustrează acest lucru printr‑o comparație.

„Celui care lucrează, plata nu i se socotește ca har, ci ca datorie” (Romani 4.4). Nu poate conta pe har o persoană care, supunându‑se principiului performanței, ia lucrurile în propriile mâini. Primește doar răsplata pe care o merită pentru munca sa. Dacă vrem să câștigăm favoarea lui Dumnezeu și să obținem un loc în cer prin propriile noastre eforturi, El ne dă ceea ce ni se cuvine: merităm judecata Lui, pentru că niciun om nu este neprihănit, ci toți au păcătuit.

„Dar celui care nu lucrează, ci crede în Cel care‑l îndreptățește pe cel neevlavios, credința i se socotește ca dreptate.” Cel care renunță la propriile eforturi zadarnice, depuse pentru a fi acceptat de Dumnezeu, poate conta pe har și primește un dar prețios. Dumnezeu este dispus să‑i achite pe oamenii păcătoși și neevlavioși, pentru că Fiul Său, Isus Hristos, a plătit cu viața Sa pentru vina lor. Dacă acceptăm personal aceasta prin credință, primim ceea ce ɴᴜ am meritat: iertarea păcatelor și viața veșnică. Aceasta este doar har!

Gloria e a Ta!

Citirea Bibliei: Iov 9.1-35 · Fapte 8.1-13

SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI

de Jean Koechlin

Matei 15.1‑20

Zelul religios al fariseilor se mărginea la respectarea cu stricteţe a unor forme exterioare şi a unor tradiţii. Sub această mască evlavioasă (care pe oameni îi poate induce în eroare, nu însă şi pe Dumnezeu), fariseii se lăsau conduşi de toate tendinţele inimii lor fireşti. Au ajuns să se sustragă, din zgârcenie, până şi de la cele mai elementare datorii, precum aceea de a se îngriji de nevoile părinţilor lor (v. 5; comp. cu Proverbe 28.24). Întrebarea Domnului din v. 3 răspunde punct cu punct celei puse de farisei în v. 2.

Prin tradiţiile lor, aceştia desfiinţau poruncile lui Dumnezeu. Atunci Isus, Cel pentru care aceste porunci erau o desfătare, îi pune pe aceşti ipocriți în faţa propriilor lor scripturi. Apoi, spre folosul ucenicilor care fuseseră şi ei încurcaţi de cuvintele Lui, Domnul dezvăluie răutatea inimii omeneşti şi falimentul ei total: mâinile pot fi spălate cu grijă, în timp ce inima rămâne murdară. Recunoaştem cât de real este acest inventar înspăimântător al conţinutului inimii omului, al propriilor noastre inimi (v. 19,20), chiar când îl mascăm cu o înfățişare respectabilă.

CE VOM FACE ÎN CER? | Fundația S.E.E.R. România

„…Te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!” (Matei 25:21)

Dacă ești o persoană motivată de scopuri, gândul de a petrece eternitatea făcând puține lucruri, sau nimic, nu te va atrage! Dar aproape sigur, nu așa va fi!

Nu cred că, atunci când vom ajunge în cer, Dumnezeu ne va spune: „Bine, rob bun și credincios; poți să-ți iei liber restul eternității!” Nu, ci mai degrabă: „Bine, rob bun şi credincios, ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri!” (Matei 25:21). Vor fi „multe lucruri” de făcut pentru noi. Știm deja că vom domni împreună cu Hristos peste acest pământ restaurat, în timpul domniei Sale de o mie de ani (vezi Apocalipsa 20:6). Iar Apocalipsa 22:3 ne spune că „Robii Lui Îi vor sluji.” Dumnezeu nu va avea doar un loc pentru fiecare dintre noi, ci și un plan. Motivul pentru care raiul nu va fi plictisitor este că Dumnezeu nu este plictisitor! Psalmistul a spus: „înaintea Feţei Tale sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice, în dreapta Ta.” (Psalmul 16:11)

Deoarece ne vom afla în prezența lui Dumnezeu, tot ceea ce vom face ne va aduce bucurie și satisfacție. Eclesiastul 3:11 spune că Dumnezeu a pus veșnicia în inimile noastre. Asta înseamnă că Dumnezeu a creat în noi un spațiu care nu poate fi umplut cu nimic altceva decât cu cerul. Nu vom putea înțelege niciodată, în această viață, tot ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru noi în casa noastră cerească. Și nu putem recrea raiul pe pământ. Dar când alegem să ne pregătim pentru casa noastră veșnică, care ne așteaptă, atenția noastră pământească va fi canalizată pe trăirea unei vieți care să Îl mulțumească și să Îl onoreze pe Dumnezeu și pe aducerea oamenilor la Hristos.

Așadar, să nu ne gândim ce vom face în cer, ci să facem tot ceea ce ne-a poruncit Dumnezeu, aici pe pământ, pentru a ajunge în cer – unde ce ne așteaptă nu poate fi nici descris, nici măcar închipuit!