Mana Zilnica

Mana Zilnica

Archive for the day “mai 30, 2020”

30 Mai 2020

DOMNUL ESTE APROAPE

Iar noi toți, privind ca într-o oglindă, cu fața descoperită, gloria Domnului, suntem transformați în același chip, din glorie spre glorie, întocmai ca de la Duhul Domnului.

2 Corinteni 3.18



Întreaga viață a Domnului Isus a fost o manifestare a harului. El a renunțat mereu la Sine pentru alții și S-a dat pe El Însuși tuturor celor care au venit la El. Citim că uneori nu avea timp nici să mănânce, aflat în mijlocul unei lumi pline de nelegiuire, unde El a fost întotdeauna perfecta manifestare a bunătății lui Dumnezeu. Și aceasta nu a fost totul. El a murit pentru păcat, S-a așezat de bunăvoie sub mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului, a fost pus într-un mormânt, S-a înălțat la cer, a trimis Duhul Sfânt ca martor al gloriei Sale și ca dăruitor al dreptății. Prin urmare, Dumnezeu astăzi dăruiește, nu cere.

Dacă privesc la Isus, pot spune: «El a purtat păcatele mele; eu le-am comis, dar El le-a purtat. S-a adus pe Sine jertfă pentru păcatele mele, a luat asupra Lui întreaga lor povară». Îmi pot vedea păcatele până la cruce, iar de acolo s-a terminat cu ele. Toate au fost îndepărtate.

Unde văd deci gloria? Pe muntele Sinai, sau pe fața lui Isus Hristos, care a îndepărtat toate acele păcate care au fost revelate și condamnate la Sinai? El a intrat în cer tocmai fiindcă ele au fost îndepărtate. În Filipeni 2 Îl vedem pe Hristos în cer nu numai în virtutea gloriei Persoanei Sale, ci și datorită lucrării pe care a împlinit-o – „De aceea, Dumnezeu L-a și înălțat nespus de mult”.

Putem astfel nu numai să privim cu fața descoperită gloria lui Dumnezeu, ci și să ne bucurăm în ea. Sufletele noastre se odihnesc în ea și nu cerem să fie acoperită cu un văl, ci, dimpotrivă, dorim să vedem fiecare rază a ei. Inimile noastre pot fi astfel pe deplin satisfăcute, fiindcă avem mărturia cu privire la dragostea lui Dumnezeu și la perfecta îndepărtare a păcatului.

J. N. Darby

SĂMÂNȚA BUNĂ

Îmbrăcați-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe.

Coloseni 3.12



Modestia lui George Everest

Cel mai înalt vârf al munților Himalaya poartă nu mai puțin de trei nume: Everest, Chomolungma și Sagarmatha. Dacă denumirile Chomolungma (în limba tibetană: mama universului) și Sagarmatha (în nepaleză: mama oceanului) se datorează grandorii munților, numele Everest a fost dat în onoarea militarului și geodezului britanic Sir George Everest (1790-1866), în ciuda refuzului acestuia. Britanicul s-a specializat în geodezie și, la doar 28 de ani, a devenit asistentul colonelului William Lambton. Acesta avea misiunea de a calcula suprafețele teritoriilor britanice din India, dar și de a măsura altitudinea celor mai înalte vârfuri din zonă. După moartea colonelului, George Everest a fost nevoit să se descurce singur. Și a întreprins o activitate foarte bună, deoarece multe dintre măsurătorile efectuate atunci se bucură de o mare credibilitate până în ziua de azi, fiind luate ca puncte de reper. Datorită meritelor și a muncii prestate în India, în anul 1861 George Everest a fost ridicat la rangul de Sir. Un an mai târziu a ajuns vicepreședintele Societății Regale de Geografie. A murit la Londra, nemulțumit de faptul că numele său a fost dat celui mai înalt vârf din lume.

Și cine nu ar vrea ca numele lui să fie dat celui mai înalt vârf de munte? Răspuns: cel care a învățat lecția smereniei! Acela care crede că se poate lipsi de toată lumea se înșală mult; dar cel care crede că lumea nu se poate lipsi de el se înșală și mai mult.

CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI

coordonatori Bob & Debby Gass

CE ESTE EVLAVIA? – Fundația SEER

„Sufletul meu însetează după Dumnezeu” (Psalmul 42:2)

 Ce îți vine în minte când te gândești la cuvântul „evlavie”? Legi și porunci religioase? Creștini care arată cu degetul și spun: „Să nu faci aia sau asta!”? Atunci nici nu-i de mirare că mulți oameni ne evită! Mai este evlavia posibilă, într-o epocă a mașinilor fără șofer și a cumpărăturilor via internet? Sau trebuie oare să ne întoarcem la vremuri mai lente și mai simple, pentru a fi evlavioși?!

În realitate, evlavia nu este o cultură, ci o atitudine a inimii. Are prea puțin de-a face cu felul în care arată cineva (deși pentru unii dintre noi e greu să vedem dincolo de înfățișare) sau cu mașina pe care o conduc sau pe care o au. Nu are nimic de-a face cu preferințele personale sau cu standardele pe care unii dintre noi ar vrea să le impună altora. Biblia spune: „omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul se uită la inimă” (1 Samuel 16:7).

Evlavia este o lucrare lăuntrică. Și cu cât te gândești mai mult la evlavie, cu atât ești mai convins că o persoană cu adevărat evlavioasă este o persoană a cărei inimă este sensibilă la Dumnezeu, Îl ia în serios pe Dumnezeu și Cuvântul Său, și dorește să-L cunoască mai mult. David a strigat: „Sufletul meu însetează după Dumnezeu.” Atât, și nimic mai puțin! Poți fi bogat sau sărac, tânăr sau bătrân, orășean sau țăran, subaltern sau șef, energic sau liniștit, căsătorit sau singur, democrat sau liberal – nimic din toate acestea nu contează.

Ceea ce contează cu adevărat este să tânjești să-L cunoști pe Dumnezeu mai îndeaproape, să-L asculți și să umbli cu El. Așa că întreabă-te: „Vreau eu să fiu evlavios?” Și dacă nu-ți place răspunsul, îngenunchează și roagă-L pe Dumnezeu să-ți schimbe atitudinea și inima!


SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI

de Jean Koechlin

1 Imparati 8:31-40


La începutul rugăciunii lui, Solomon a preamărit credincioşia Domnului, îndurarea Sa (v. 23), măreţia Sa (v. 27). Acum el recunoaşte faptele de care este capabil poporul şi care reprezintă consecinţele păcatelor lor. Gândurile noastre se întorc de la Solomon spre Hristos, grandiosul Mare Preot. El cunoaşte deplin slăbiciunea inimilor alor Săi şi Se adresează lui Dumnezeu înainte ca Satan să-i cearnă, rugându-Se pentru credinţa lor, să nu se piardă. El a făcut aşa pentru Petru, înainte ca acesta să se lepede (Luca 22.32) … şi încă de câte ori pentru fiecare dintre noi, în chiar ceasul ispitei, fără ştirea noastră. În adevăr, Dumnezeu cunoaşte inima omului (v. 39; vezi Ieremia 17.9, 10).

Şi unde anume şi-a descoperit măsura deplină a caracterului ei înşelător această inimă „nespus de înşelătoare şi fără nici o speranţă de vindecare”? În ce împrejurări i-a cunoscut Hristos decăderea extremă? Oare nu la cruce, unde ostilitatea omului a fost total exprimată contra Lui (Psalmul 22.16)? Dar crima aceasta „cel mai mare dintre toate păcatele lui Israel” va fi chiar şi ea iertată când naţiunea pocăită îşi va întoarce privirile cu „duhul îndurării şi al cererilor”, nu spre „această casă”, ci spre „Acela pe care L-au străpuns” (Zaharia 12.10).

Post Navigation

%d blogeri au apreciat: