18 Martie 2021
Prin credință, Abel I-a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain.
Evrei 11.4
Abel nu avea Cuvântul scris al lui Dumnezeu, așa cum îl avem noi astăzi. El a trăit chiar la începutul istoriei omului. Totuși este scris că el și-a adus jertfa prin credință. Probabil că acest gând, de a aduce o jertfă, s-a iscat prima dată în mintea lui Cain, însă Cain a adus o jertfă diferită de cea a lui Abel. „Și Domnul a privit la Abel și la darul său. Iar la Cain și la darul său n-a privit.” Mulți au spus că nu a fost drept ca Dumnezeu să acționeze așa.
După standardele omenești, darul lui Cain pare să fi fost cu mult mai valoros decât cel al lui Abel. Cain adusese din roadele câmpului, după ce se trudise cultivându-l și culegându-l. El a dorit să-I dea Domnului o parte din aceste roade, fără îndoială cea mai bună parte. În contrast cu el, Abel a adus ca jertfă doar câteva animale. Probabil că se ostenise cu ele la fel de mult cât se ostenise Cain cu lucratul câmpului. Prin urmare, nu era nedrept ca Dumnezeu să accepte jertfa lui Abel și să o respingă pe cea a lui Cain?
O astfel de întrebare pune în lumină eroarea conform căreia nu are importanță felul cum ne apropiem de Dumnezeu, atâta vreme cât suntem sinceri. Nu! Dumnezeu este Cel care hotărăște cum trebuie să ne apropiem de El. Omul nu are niciun drept să acționeze după propriile păreri în această privință. Dumnezeu este Cel care a fost jignit de către om; onoarea Lui a fost cea afectată. Omul, făptura Sa, are obligația să asculte de El și să-I slujească. Însă, în loc să facă așa, omul s-a răzvrătit împotriva Lui și Îi pune la îndoială bunătatea, dreptatea și adevărul. În astfel de împrejurări, doar Dumnezeu poate hotărî cum trebuie omul să se apropie de El. Mai târziu, Dumnezeu a trebuit să dea instrucțiuni speciale despre cum omul se putea apropia de El, într-un fel care să satisfacă deopotrivă dragostea și sfințenia Sa. Natura Lui sfântă ar fi nedreaptă dacă ar accepta omul fără o jertfă. Încă de pe vremea lui Abel vedem că Dumnezeu nu putea acționa altfel.
H. L. Heijkoop
Domnul să vă îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu!
2 Tesaloniceni 3.5
„Am tot soarele pentru mine”
A venit primăvara și oamenii ies din casele lor pentru a se bucura de primele raze calde ale soarelui. O femeie în vârstă s-a așezat în fața casei ei, a închis ochii și a spus mulțumită: „Am tot soarele numai pentru mine!”.
Un drumeț, care tocmai trecea pe acolo, a auzit-o și a dat din cap dezaprobator. Dar apoi s-a gândit: „De fapt, aș putea spune și eu exact același lucru ca această femeie. Nu este minunat că ea are tot așa de mult soare ca și mine?”.
În calitate de creștini, putem spune că tot așa este și cu dragostea Domnului nostru. Dumnezeu îi iubește pe toți copiii Săi! Acest lucru este așa de simplu, încât oricine îl poate înțelege. Dar, dacă mai cugetăm puțin, descoperim un adevăr de o valoare inestimabilă.
Indiferent de cât de mulți oameni acceptă mântuirea în Domnul Isus, toți sunt binecuvântați „cu orice binecuvântare duhovnicească în locurile cerești, în Hristos” (Efeseni 1.3). Fiecare poate să primească aceste binecuvântări pentru el personal și să se bucure de ele, fără ca binecuvântările altuia să fie prejudiciate. Toți se pot bucura de întreaga bogăție – și tu, și eu!
Uneori ne îngrijim intens de treburile vieții. Nu este un lucru greșit. Dar Domnul nostru lucrează în noi, ca „să ne așezăm iarăși la soare”, să ne îndreptăm privirea spre dragostea lui Dumnezeu. El știe din proprie experiență cât de binefăcător este să cunoaștem această dragoste, când treburile vieții ne copleșesc.
Ce dragoste minunată ne arată Dumnezeu!
Citirea Bibliei: Deuteronom 9.1-17 · Matei 23.23-39
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI
coordonatori Bob & Debby Gass
DESCOPERINDU-ȚI DESTINUL (2) – Fundația S.E.E.R. România
„S-au găsit însă și oameni răi… care l-au disprețuit…” (1 Samuel 10:27)
Când Dumnezeu te cheamă la un destin special, nu toată lumea se va bucura: „S-au găsit însă şi oameni răi, care ziceau: „Ce ne poate ajuta acesta?” Şi l-au dispreţuit, şi nu i-au adus niciun dar. Dar Saul s-a făcut că nu-i aude.” Absolut remarcabilă reacția lui Saul față de criticii săi: „s-a făcut că nu-i aude.” Concluzie: nu este responsabilitatea ta să-i convingi pe alții de chemarea ta; responsabilitatea ta este să o deosebești. Biblia spune: „Darurile unui om îi fac loc” (Proverbele 18:16). Darurile pe care le ai – și roadele pe care le produc – sunt cele care îți validează chemarea. „Opreşte-te acum” a zis iarăşi Samuel „şi-ţi voi face cunoscut cuvântul lui Dumnezeu”. (1 Samuel 9:27). Când știi că ai auzit glasul lui Dumnezeu, critica celorlalți te va afecta prea puțin. Prezența Sa te liniștește, cuvintele Sale îți călăuzesc pașii, iar pacea Sa liniștește furtunile din sufletul tău.
După ce auzi vocea lui Dumnezeu, cuvintele măgulitoare ale celorlalți nu te pot ridica în slăvi, întrucât stai cu ambele picioare pe pământ, iar obiectivele tale sunt clare. Nu vei avea nevoie de lauda altora, căci încrederea pe care o are El în tine te mulțumește pe deplin. După ce auzi glasul lui Dumnezeu, atitudinea ți se schimbă pe loc; nu vei mai privi spre viitor plin de mânie, de neliniște sau de teamă. Dumnezeu a vorbit, cuvintele Sale sunt pline de putere, și timpul va dovedi că El a avut dreptate! Iată cuvinte din Scriptură pe care să le ții minte: „cine dispreţuieşte ziua începuturilor slabe?… ochii Domnului… cutreieră tot pământul.” (Zaharia 4:10). În loc să te compari cu alții și să te consideri mai prejos decât ei, mai bine sărbătorește fiecare pas prin credință pe care îl faci pe calea destinului pe care ți l-a dat Dumnezeu!
de Jean Koechlin
Psalmul 31:1-14
„În Tine, Doamne, mi-am pus încrederea” în felul acesta răsună, de astă dată, declaraţia fermă a celui credincios (v. 1). Apoi, în v. 6: „Cât despre mine, mă
încred în Domnul„. Şi, din nou, la sfârşitul pasajului nostru: „Dar eu mă
încred în Tine„ (v. 14). În mijlocul furtunii dezlănţuite de oameni, el se agaţă de această certitudine. Adăpostul şi l-a aşezat nu pe propriul munte (Psalmul 30.7), ci în Domnul, Stânca lui (v. 3) de neclintit. „Fii pentru mine o stâncă…”, cere el în v. 2, iar în v. 3 confirmă: „Tu eşti stânca mea”. Nimic niciodată nu va putea răsturna o credinţă aşezată pe o astfel de temelie (Matei 7.25). Drag prieten, ai construit tu pe această stâncă?
Există un moment în viaţă când această încredere este mai necesară ca oricând. Este vorba de ultimul moment, când totul trebuie părăsit, pentru a trece prin moarte. În această traversare întunecoasă, niciun sprijin pentru suflet nu poate dăinui, decât Dumnezeul în care, acum şi pentru totdeauna, ne-am pus toată încrederea (Proverbe 14.32).
Să ne gândim la Modelul nostru incomparabil: În momentul morţii Sale, Hristos Îşi exprimă această încredere absolută prin ultimele Sale cuvinte de pe cruce, despre care ne vorbeşte v. 5: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul„ (Luca 23.46; vezi şi v. 15).
Mana Zilnica 