Mana Zilnica

Să te închini Domnului Dumnezeului tău, și numai Lui să-I slujești.

Luca 4.8

Ce ar face zeul de piatră aruncat în Gange?

Zalim, un tânăr indian, L-a primit în inima sa pe Domnul Isus. La puțin timp după acest eveniment, a pornit la drum cu un vapor pe fluviul Gange cu alți doi preoți hinduși mai în vârstă. Aceștia l-au atacat imediat, din pricina credinței sale:

— Ce știi tu, băiat prost, despre religia părinților tăi și despre creștinism? Ce ți-a venit să părăsești religia noastră?

— Probabil aveți dreptate că sunt un om prost. Dar faptul că am renunțat la idoli nu este o acțiune greșită din partea mea. Aveam acasă un zeu excepțional. Era frumos lucrat și a costat o mulțime de bani, deoarece l-am achiziționat de la un artist cunoscut. Dar, deși am slujit zeului meu mulți ani, el nu m-a binecuvântat niciodată. Acum vă întreb: dacă zeul meu de piatră ar fi aici și l-aș arunca în fluviul Gange împreună cu cățelul de acolo, ce s-ar alege de ei?

Preoții hinduși au tăcut, pentru că nu știau ce să răspundă. Alți călători, care au urmărit discuția, au răspuns:

— Acel zeu de piatră ar fi imediat pe fundul fluviului, în schimb câinele ar înota la mal.

— Deci câinele este mai mare decât zeul, a spus ca o concluzie Zalim, deoarece câinele se poate salva pe sine însuși, dar zeul nu. Așadar, nu-mi cereți să slujesc unui zeu care este mai puțin valoros decât un câine. Nu, eu nu vreau să mai venerez o piatră, ci vreau să mă închin Celui care a creat întreaga lume. Eu mă închin Domnului Isus care a murit pentru mine și numai Lui vreau să-I slujesc.

Citirea Bibliei: 1 Împărați 8.54-66 · Ioan 7.25-36

coordonatori Bob & Debby Gass

PREȚUL SUCCESULUI – Fundația S.E.E.R. România

„Oriunde se munceşte este şi câştig, dar oriunde numai se vorbeşte, este lipsă.” (Proverbele 14:23)

Într-o zi, un bunic le povestea nepoților săi cum a plecat el să trăiască în America. Le-a spus despre trenurile și vaporul care l-au purtat din casa lui din Europa de Est. Le-a spus despre felul în care i s-au procesat datele, împreună cu ale celorlalți imigranți, la Ellis Island… și a ajuns la momentul când s-a dus la un restaurant cu autoservire din Manhattan, ca să-și ia ceva de mâncare. S-a așezat la o masă liberă și a așteptat multă vreme ca să vină cineva să-i ia comanda… dar n-a venit nimeni! În cele din urmă, o femeie cu o tavă plină de mâncare s-a așezat la masa lui și i-a explicat cum funcționează autoservirea. „Începi de la capăt,” i-a spus ea, arătând spre teancul de tăvi. „Apoi mergi de-a lungul vitrinelor cu mâncare și îți iei ce dorești. La celălalt capăt ți se spune cât trebuie să plătești.” Bunicul a reflectat o clipă, apoi a spus: „Curând am aflat că așa funcționează totul în America. Aici, viața este ca un restaurant cu autoservire. Poți avea tot ce-ți dorești – chiar și succes foarte mare – dacă ești dispus să plătești prețul! Dar nu vei primi niciodată ceea ce-ți dorești, dacă aștepți ca altcineva să-ți aducă. Trebuie să te ridici și să-ți iei singur!” Diferența dintre locul în care te găsești acum și locul în care ai vrea să fii se poate rezuma într-un cuvânt: muncă! „Dorește Dumnezeu să am succes?” întrebi tu. Da, însă El nu ți-l va arunca direct în poală. El a promis că va binecuvânta „tot lucrul mâinilor tale…” (Deuteronomul 28:12). Ore nesfârșite, efort persistent, îmbunătățire continuă – iată ce face diferența dintre ambiție și succes. Așadar, Dumnezeu să binecuvânteze „tot lucrul mâinilor tale”!

de Jean Koechlin

Matei 24:31-51

Domnul Îşi întrerupe expunerea Sa profetică pentru a-i îndemna pe ai Săi la veghere şi la lucrare. Judecata asupra lumii va cădea pe neaşteptate şi îi va lovi şi pe necredincioşi şi pe batjocoritori. În acelaşi timp însă, ea îi va atinge şi pe cei indiferenţi, pe cei nehotărâţi şi pe copiii cu părinţi creştini care nu sunt şi copii ai lui Dumnezeu. Este cumva aceasta şi situaţia ta? „De aceea şi voi fiţi gata” (v. 44) ne îndeamnă Domnul pe fiecare în parte.

În v. 45, o frumoasă slujbă este aşezată înaintea celor rânduiţi de El: aceea de a împărţi în jur hrana Cuvântului (Fapte 20.28; 1 Timotei 1.12). Pentru aceasta sunt de îndeplinit două condiţii: Credincioşia, pentru a cunoaşte Cuvântul şi a nu ne abate de la el, şi priceperea, pentru a şti cum să-l folosim potrivit cu nevoile şi cu situaţiile altora. În cercul larg al creştinătăţii sunt însă şi robi răi; aceştia stăpânesc cu asprime peste suflete şi se îmbată de plăcerile lumii (comp. cu 1 Tesaloniceni 5.7…). Din ce cauză? Pentru că, în străfundul lor, aceştia nu cred în întoarcerea Stăpânului. Slujitorul Domnului Hristos nu poate fi credincios şi priceput decât dacă păzeşte un fericit secret: în fiecare zi, el Îl aşteaptă pe Domnul. „Sufletul meu aşteaptă pe Domnul mai mult decât aşteaptă străjerii dimineaţa”, scrie psalmistul (Psalmul 130.6).

Publicat în Romanian devotionals | Lasă un comentariu

19 aug. 2021

19 August 2021

Știu, Doamne, că judecățile Tale sunt dreptate și că din credincioșie m-ai smerit. Fie, Te rog, bunătatea Ta mângâierea mea, după Cuvântul Tău față de slujitorul Tău.

Psalmul 119.75,76

Dumnezeu face rana și Dumnezeu o vindecă; și în toată strâmtorarea noastră, El este strâmtorat (Isaia 63.9). El îngăduie necazurile pentru diferite motive. În cazul lui Iosif, ele au avut rolul de a-l pregăti pentru lucrarea pe care Dumnezeu avea să i-o dea s-o facă (Psalmul 105.17-21). Iosif le-a explicat fraților săi: „Voi, într-adevăr, ați gândit rău împotriva mea, dar Dumnezeu a gândit spre bine, ca să facă așa cum este astăzi, să păstreze viața unui mare popor” (Geneza 50.20). Mai mult, ni se spune că „i-a mângâiat și le-a vorbit inimii” (versetul 21). Acesta este un exemplu practic cu privire la ceea ce a fost scris pentru noi: „Binecuvântat fie Dumnezeul și Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor și Dumnezeul oricărei mângâieri, Cel care ne mângâie în orice necaz al nostru, pentru ca noi să-i putem mângâia pe cei care se află în orice necaz, prin mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiați de Dumnezeu” (2 Corinteni 1.3,4). Iosif experimentase mângâierea lui Dumnezeu și, la rândul lui, i-a mângâiat pe frații săi.

În cazul lui Pavel, necazul său, țepușul din carne, a fost pentru a-l feri de mândrie, din pricina descoperirilor pe care le primise de la Domnul. Se pare că suferințele psalmistului erau de natură corectivă, fiindcă el spune: „Mai înainte de a fi umilit, rătăceam” (Psalmul 119.67). Răspunsul său la aceste suferințe este însă demn de imitat. În primul rând, el Îl îndreptățește pe Dumnezeu: „Știu, Doamne, că judecățile Tale sunt drepte”. În al doilea rând, înțelege că suferința sa venea de la El: „Din credincioșie Tu m-ai smerit”. În al treilea rând, mărturisește că Dumnezeu făcuse acest lucru „din credincioșie”. În cele din urmă, el cere nu ca Dumnezeu să-i înlăture suferința, ci ca bunătatea Sa plină de îndurare să-l mângâie. Fie ca și noi să avem aceeași încredere în Dumnezeul nostru cel plin de credincioșie și să experimentăm astfel bunătatea și mângâierea Sa în toate necazurile noastre!

R. A. Barnett

Isus a zis: Oare n-au fost curățiți toți cei zece? Dar ceilalți nouă unde sunt?

Luca 17.17

Curățirea de lepră

Într-un sat aflat la granița dintre Samaria și Galileea trăiau zece oameni sărmani. Ei erau leproși, bolnavi incurabili, alungați din societate! Pentru ei nu mai exista niciun viitor și nicio îngrijire medicală.

Dar deodată au observat că se apropia cineva. Cine să fie? Nu cumva Acela despre care se vorbea în toată zona, Cel care spusese despre Sine că este Fiul lui Dumnezeu? – Da, într-adevăr, El era! Cei zece bărbați au văzut o rază de speranță și s-au ridicat. Nu vindecase El pe atâția? Leproșii au început să dea din mâini, să alerge și să strige: „Isuse, fie-Ți milă de noi!”. Și, într-adevăr, El le-a răspuns și i-a trimis la preoți. Ei au pornit la drum, dar deodată au observat că sunt vindecați. S-au oprit și s-au uitat la trupurile lor. Au căutat, au căutat, dar… nu mai era nimic de găsit! Cât de bucuroși au fost!

Unul dintre ei a căzut pe gânduri. Atunci a alergat înapoi la Isus, s-a aruncat la picioarele Lui și I-a mulțumit. Nu I-a putut plăti; doar I-a putut spune: „Mulțumesc”. Și aceasta l-a făcut fericit. Despre ceilalți nouă nu citim că s-au întors să-I mulțumească Domnului Isus pentru vindecare. Voiau poate să recupereze ce au pierdut, să se bucure, să uite…?

Lepra este o imagine a păcatului care se lipește de orice om și îl face necurat. Așa cum odinioară pentru un lepros nu mai era nicio șansă de vindecare, tot așa și omul păcătos este pierdut, fără speranță. Noi primim vindecare, curățire și iertarea păcatelor numai când Îl întâlnim personal pe Domnul Isus Hristos.

Citirea Bibliei: 1 Împărați 10.14-29 · Ioan 8.21-30

coordonatori Bob & Debby Gass

MITURI DESPRE CREȘTEREA COPIILOR (1) – Fundația S.E.E.R. România

„…copiii lor, care n-o vor cunoaşte, s-o audă, şi să înveţe să se teamă de Domnul…” (Deuteronomul 31:13)

În cartea sa: „Why Johnny Can’t Tell Right from Wrong” (De ce nu poate Johnny să deosebească binele de rău – n.tr.), autorul William Kilpatrick identifică o serie de mituri legate de meseria de părinte pe care unii părinți chiar le cred:

1) Mitul „bunului băiat rău”. Literatura și filmele americane portretizează deseori „băieții răi” ca fiind plini de șarm și atrăgători. Tom Sawyer și Buster Brown sunt exemple din trecut; și probabil că știți fiecare alți asemenea ștrengari adorabili care au jucat în filme și au apărut la televizor. Acest curent din tradiția americană a influențat atât de mult imaginația, încât cuvântul „supunere” a ajuns să sune aproape jignitor!

2) Mitul cumințeniei naturale. Aceasta e ideea conform căreia virtutea va avea grijă de ea însăși, dacă li se va permite copiilor să crească în propria lor lege.

3) Mitul cunoașterii specializate. În ultimele decenii, părinții au apelat la profesioniști în materie de creștere a copiilor. Din nefericire, marea majoritate a experților în „creșterea copiilor” subscriu la mitul cumințeniei naturale. Așadar, s-a pus un accent atât de mare pe natura unică, creativă și spontană a copiilor, încât părinții au ajuns să creadă că creșterea copiilor înseamnă să se adapteze ei înșiși la copii, în loc ca odraslele lor să învețe să se adapteze la cerințele vieții de familie.

Haideți să vedem împreună ce le-a spus Dumnezeu, copiilor lui Israel, despre creșterea pruncilor: „copiii lor, care n-o vor cunoaşte, s-o audă, şi să înveţe să se teamă de Domnul, Dumnezeul vostru, în tot timpul cât veţi trăi.” Să reținem exprimarea „s-o audă și să învețe” – e vorba de Legea lui Dumnezeu, de Cuvântul Său. Aceasta nu este o sugestie pentru părinți – este o poruncă de la Dumnezeu, de care e bine să ții seama, dacă vrei ca familia ta să fie binecuvântată!

de Jean Koechlin

Matei 26:1-16

Domnul Şi-a încheiat învăţăturile. Acum urmează să se împlinească cele din urmă evenimente. În timp ce la Ierusalim se ţine „sfatul celor răi„ (v. 3-5), o scenă cu totul diferită se desfăşoară în Betania. Respins şi urât de mai-marii poporului Său, Isus găseşte printre credincioşii umili acceptare, iubire, dragoste şi, am putea spune, adorarea care I se cuvine. Negăsindu-Şi loc în Templu, a fost primit în casa lui Simon leprosul. I-a fost refuzată împărăţia, însă un parfum de mare preţ Îi este turnat pe cap, simbol al ungerii imperiale: această femeie Îl recunoaşte şi Îl onorează ca Mesia al lui Israel. „În timp ce împăratul este la masa lui, nardul meu îşi răspândeşte mirosul„ (Cântarea Cântărilor 1.12). Domnul a fost singurul care a înţeles şi a apreciat fapta ei. Dar ce contează? Din moment ce El găseşte plăcere în aceasta, nimeni nu are dreptul să o necăjească pe această femeie.

Odată cu v. 14 trecem din nou la o scenă a întunericului. Trădătorul Iuda, cel care respirase şi el mirosul parfumului, îşi împlineşte dispoziţia şi îşi primeşte plata: treizeci de arginţi, preţul unui rob. Dar profetul Zaharia îl numeşte, nu fără ironie, preţ scump, pentru că era cel cu care trebuia să fie estimat Fiul lui Dumnezeu (Zaharia 11.13).

Publicat în Romanian devotionals | Lasă un comentariu

18 aug. 2021

18 August 2021

Vorbește fiilor lui Israel și poruncește-le să-și facă ciucuri la colțurile hainelor, în generațiile lor, și peste ciucurele fiecărui colț să pună un șnur albastru.

Numeri 15.38

Fiilor lui Israel le era poruncit să-și facă ciucuri la colțurile hainelor, iar peste acești ciucuri să pună un șnur albastru, care să le reamintească de faptul că erau un popor sfânt. Culoarea albastră vorbește despre ceea ce este ceresc. Avem aici o imagine foarte sugestivă a faptului că noi astăzi suntem chemați la sfințenie, fiindcă suntem un popor ceresc. Apostolul Pavel îi îndeamnă pe coloseni: „Deci, dacă ați fost înviați împreună cu Hristos, căutați cele de sus, unde Hristos este așezat la dreapta lui Dumnezeu: gândiți la cele de sus, nu la cele de pe pământ, pentru că voi ați murit și viața voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3.1,2). Cei credincioși trebuiau astfel întăriți și încurajați să dea morții mădularele lor de pe pământ și să se deosebească în felul acesta de „fiii neascultării” (vedeți versetele 5 și 6).

Întotdeauna avem mai întâi prezentată poziția noastră cerească, după care urmează îndemnurile la sfințenie. În Efeseni, de exemplu, creștinul este mai întâi prezentat ca șezând în locurile cerești, apoi vedem diferitele sfere de pe pământ în care suntem responsabili să umblăm într-o manieră sfântă. Niciodată nu se face apel la lege pentru a produce sfințenie în cel credincios, ci ni se reamintește în mod constant că suntem cerești. Păcatul nu are stăpânire asupra noastră, fiindcă nu suntem sub lege, ci sub har (Romani 6.14).

Șnurul albastru era la poalele hainei, aproape de pământ. În Biblie, hainele vorbesc despre caracterul și despre căile noastre; prin urmare, suntem chemați să introducem puterea cerului în cele mai mici detalii ale vieții cotidiene. Să nu fim ca fariseii, care își lărgeau marginile (ciucurii) hainelor lor, pentru a fi văzuți de oameni (Matei 23.5). Tatăl nostru ceresc ne va răsplăti, iar aceasta trebuie să ne fie de ajuns.

B. Reynolds

Căci întristările noastre ușoare și de o clipă lucrează pentru noi mai presus de orice măsură o greutate veșnică de slavă.

2 Corinteni 4.17

Comoara poetei (2)

Julie von Hausmann s-a îndrăgostit de un tânăr teolog. Dar acesta n-a dorit să devină pastor la o biserică, ci a decis să meargă ca misionar în Africa. Data pentru plecarea în călătorie era deja stabilită atunci când cei doi s-au cunoscut. Ei s-au logodit, iar apoi tânărul misionar a plecat în călătorie. Curând după aceea, Julie a plecat pe urmele logodnicului ei. A făcut călătoria obositoare cu vaporul, cu nădejdea că în curând îl va revedea pe iubitul ei. Dar el nu a așteptat-o în port. Julie a fost condusă în cimitirul stației misionare: mirele ei murise cu puțin timp înainte, din cauza unei epidemii. Totul părea să se prăbușească. Era singură. Dar, după o luptă îndelungată, încercarea a fost depășită cu ajutorul Mântuitorului. S-a ridicat ca după un vis urât și, încă strivită de durere, a pus pe hârtie versurile „Deci ia-mi Tu, Doamne, mâna”. Din inima ei s-au desprins cuvintele acestei cântări, care a devenit, prin harul lui Dumnezeu, o binecuvântare și o mângâiere pentru nenumărați oameni.

Deci ia-mi Tu, Doamne, mâna

Și mă condu,

De-acum și-ntotdeauna,

Precum vrei Tu.

Eu singur nu pot face

Măcar un pas,

Deci spune-mi unde-Ți place

Să merg eu azi.

O, Tu mă-nvăluiește

În harul Tău,

La bine mă păzește,

Ca și la rău.

Primește-l la picioare

Pe-al Tău copil,

Căci Tu iubești mai tare

Pe cel umil.

De nu simt câteodată

Că mă conduci,

Când lunec însă-ndată

Tu mă apuci.

Deci ia-mi Tu, Doamne, mâna

Și mă condu,

De-acum și-ntotdeauna,

Precum vrei Tu.

Citirea Bibliei: 1 Împărați 8.31-40 · Ioan 7.1-13

coordonatori Bob & Debby Gass

„LUCRURILE DE SUS”! – Fundația S.E.E.R. România

„Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ.” (Coloseni 3:2)

Ați auzit? Biblia ne sfătuiește limpede, spre binele nostru, să ne gândim „la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ.” Foarte multe dintre lucrurile care se petrec în lume astăzi ne pot afecta cu ușurință mintea și emoțiile, dar noi trebuie să învățăm să ne ridicăm deasupra lor. Când ne năpădesc gândurile negative și când emoțiile încearcă să ne controleze, ar trebui să ne oprim… și să ne gândim la lucrurile de sus. De multe ori ne simțim mai bine dacă vorbim pozitiv despre ceea ce ne deranjează.

De exemplu, vorbește cu tine însuți cam așa: „Poate familia mea nu este tot ce mi-am dorit, dar sunt mulțumitor că am o familie… Poate casa mea nu este atât de frumoasă pe cât mi-am dorit, dar totuși e un loc bun de trăit… Poate trec printr-o perioadă dificilă momentan, dar Domnul Isus este cu mine și mă va ajuta s-o depășesc!” Diavolul știe pe ce buton să apese pentru a obține o reacție emoțională. Așadar, ce e de făcut?

Bazează-te pe Cuvântul lui Dumnezeu! „Ferice de (sau: este fericit, binecuvântat și demn de invidiat) omul pe care-l pedepseşti Tu, Doamne, şi pe care-l înveţi din Legea Ta, ca să-l linişteşti în zilele nenorocirii, până se va săpa groapa celui rău!” (Psalmul 94:12-13). Cu cât te disciplinezi mai mult să spui NU sentimentelor, și DA – înțelepciunii lui Dumnezeu, cu atât va fi mai ușor să-ți învingi adversarul din războiul spiritual. Așadar, ia astăzi hotărârea de-a nu-ți mai clădi viața pe reacții emoționale, și de a te concentra pe „lucrurile de sus”! Amin?

de Jean Koechlin

Matei 24:1-14

Ucenicii nu au ezitat să-I împărtăşească Domnului cât de mult se mândreau ei cu Templul a cărui semeţie părea să sfideze vremurile, … dar care în curând urma să fie distrus. Atunci Domnul, luându-i deoparte, le expune pe parcursul a două capitole, 24 şi 25, cum se vor succeda evenimentele profetice. Înainte de a le răspunde una câte una la toate cele trei întrebări puse de ucenici (când se vor întâmpla aceste lucruri? / v. 15-28; care va fi semnul venirii Sale? / v. 29-31; care va fi semnul sfârşitului veacului acestuia? / v. 32-51), Domnul începe prin a Se adresa conştiinţei lor (v. 4). Un adevăr trebuie să aibă întotdeauna un efect moral: de exemplu, de a înteţi teama de Dumnezeu sau de a înflăcăra dragostea pentru Domnul. Fără aceste rezultate, adevărul ar hrăni doar curiozitatea, iar cugetul (sau conştiinţa) sar împietri.

Aici ucenicii sunt puşi în gardă exact cu privire la aceasta. Ei sunt tot „copilaşi” în credinţă; Îl cunosc pe Tatăl, pe care Isus li L-a descoperit (11.27), dar nu sunt încă înarmaţi împotriva celor pe care 1 Ioan 2.18 îi numeşte „mulţi antihrişti”, adică
împotriva acelora care răspândesc diverse erezii, motiv pentru care ei au nevoie să fie avertizaţi. Satan caută să înşele prin contrafaceri (2 Tesaloniceni 2.9,10), dar noi, ca unii care suntem avertizaţi, să nu ne lăsăm tulburaţi (v. 6), ci să veghem, astfel ca dragostea noastră faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţi să nu se răcească.

Publicat în Romanian devotionals | Lasă un comentariu

17 aug. 2021

17 August 2021

În aceasta s-a împlinit dragostea cu noi, ca să avem îndrăzneală în ziua judecății, pentru că, așa cum este El, așa suntem și noi în lumea aceasta. În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârșită alungă frica; pentru că frica poartă cu ea chinul și cine se teme nu este împlinit în dragoste.

1 Ioan 4.17,18

Poziția creștinului este consecința lucrării lui Hristos. Nu înseamnă că nu mai sunt conflicte în viața creștină, însă El mă va păzi până la sfârșit. Locul meu înaintea lui Dumnezeu nu este urmarea a ceea ce am făcut eu, ci a ceea ce a făcut Hristos. El este terenul pe care stau eu înaintea lui Dumnezeu. Și, dacă este așa, ce a făcut El pentru noi? El a murit pentru păcatele noastre, deci ele au fost înlăturate. El este Judecătorul, dar El nu poate judeca ceea ce a fost înlăturat.

Responsabilitatea nu trebuie confundată cu acceptarea noastră, ci trebuie pusă în legătură cu datoria noastră de a-L proslăvi pe Dumnezeu în umblarea noastră. Fiind aduși la viață și născuți din Dumnezeu, suntem răspunzători să ne purtăm potrivit cu această stare. Dacă ai fi copilul meu, aș aștepta să te porți ca un copil al meu; mai întâi însă trebuie să fii copil al meu. Toate responsabilitățile noastre, oricare ar fi, decurg din poziția în care suntem. Când ești un copil al lui Dumnezeu, datoria ta este să te porți ca atare.

„În ziua aceea veți cunoaște că Eu sunt în Tatăl Meu și voi în Mine și Eu în voi” (Ioan 14.20). Este un lucru nespus de trist că unii sfinți sunt atât de departe de temeiul scripturistic, încât spun că nu pot ști dacă sunt cu adevărat mântuiți. Suntem în Hristos, acceptați în Cel Preaiubit și avem duhul de înfiere și, de asemenea, Hristos este în noi! Nu mai putem trăi pentru păcat, fiindcă am murit. Acest lucru se referă la responsabilitatea creștinului, nu la acceptarea lui. „Prin ascultarea Unuia singur, cei mulți vor fi făcuți drepți” (Romani 5.19). Știu că El este în mine, că m-a cumpărat cu un preț mare; de aceea sunt responsabil să trăiesc potrivit voii Lui.

J. N. Darby

Dar adu-ți aminte de Creatorul tău în zilele tinereții tale, înainte de a veni zilele cele rele …

Eclesiastul 12.1

Comoara poetei (1)

Julie Katharina von Hausmann a devenit cunoscută mai ales prin poezia: „Deci ia-mi Tu, Doamne, mâna”. Ea s-a născut pe 7 martie 1826 în Mitau, Letonia, și a murit pe 15 august 1901 în Võsu, Estonia. Julie iubea liniștea și singurătatea, iar acestea au fost prețioase pentru viața ei de rugăciune. Ea L-a cunoscut pe Mântuitorul și L-a iubit, predându-și inima și viața ei tânără lui Isus Hristos.

Julie von Hausmann a lucrat ca învățătoare și educatoare în diferite case din țara ei, dar a trebuit să-și schimbe adesea locul de muncă din cauza sănătății ei șubrede. În orele de liniște transcria pe hârtie ceea ce o preocupa, iar orele nopții, nedormite și pline de durere, se transformau în cântare. În timiditatea ei, nu permitea cuiva să privească în viața ei lăuntrică, de aceea își ținea foarte bine ascunsă „comoara” și împărtășea doar la puține persoane poeziile ei. Prietena ei Olga von Karp a fost convinsă că poeziile pe care le scria Julie von Hausmann ar putea fi de o mare însemnătate pentru un cerc mai larg de oameni. Însă Julie își caracteriza versurile ca fiind „slabe și nedesăvârșite”.

Julie s-a lăsat totuși convinsă să trimită preotului Gustav Knak o colecție din poeziile ei. Expedierea a fost anonimă. Gustav Knak a editat un volum cu o sută de poezii. Ea îi scrisese preotului: „Dacă doar o inimă va fi înviorată prin aceste poezii slabe și nedesăvârșite, atunci aceasta ar fi o îndurare de care nu sunt vrednică niciodată, pentru care vreau să cânt și să-L laud pe Dumnezeu toată viața mea…”, și a făcut la final următoarea observație: „Sper că nu mai este necesar să vă rog să treceți sub tăcere numele meu”. Astfel, pe caietul ei simplu era scris doar atât: „Flori de mai. Poeziile unei ființe liniștite de la țară, prezentate de Gustav Knak”. Câștigul vânzării a fost acordat unei case de orfani din Hong Kong.

Citirea Bibliei: 1 Împărați 8.12-30 · Ioan 6.60-71

coordonatori Bob & Debby Gass

ALFABETUL RUGĂCIUNII – Fundația S.E.E.R. România

„…aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu… cu mulţumiri.” (Filipeni 4:6)

Rodica și George erau proprietarii unei clădiri comerciale, iar George folosea jumătate din ea pentru cabinetul său dentar. Timp de cincisprezece ani, nu au întâmpinat nicio dificultate cu închirierea celeilalte jumătăți, care le furniza bani în plus pentru a-și plăti facturile. Apoi, și-au pierdut chiriașul… iar un agent imobiliar le-a spus: „Nu are rost să vă faceți reclamă, absolut nimeni nu-și găsește chiriași!” Pentru a-și atenua stresul, Rodica s-a apucat de înot la un bazin din oraș. Într-o zi, când se simțea deosebit de neliniștită, s-a hotărât… să se roage în timp ce înota, folosind alfabetul pentru a ține minte numărul de ture. S-a concentrat pe adjective pentru a-L descrie pe Dumnezeu, începând cu litera A.

„Tu ești un Dumnezeu Atotputernic”, s-a rugat ea în timpul primei ture;

B. „Un Dumnezeu Bun și Binevoitor”, s-a rugat ea tura următoare.

Și apoi C: „Tu ești un Dumnezeu Călăuzitor, Creativ și Capabil.”

Când a terminat a douăzeci și șasea tură, ea înota deja de o oră… și temerile îi dispăruseră! Acum era sigură că Dumnezeu va purta de grijă! La puțin timp după aceeastă experiență, un terapeut care a văzut afișul „De închiriat” a sunat-o și a rugat-o să-i arate biroul. Era exact ce-și dorea, așa că… s-a rezolvat și cu închirierea spațiului! Din câte știu, Rodica se roagă în continuare în timpul turelor de înot.

„La urma urmelor, spune ea, am descoperit bunătatea lui Dumnezeu de la A la Z!” Te îngrijorezi într-o anumită privință astăzi? Iată o opțiune mai bună (Filipeni 4:6-7): „Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus.”

de Jean Koechlin

Matei 23:23-39

Prin cuvinte furtunoase, Domnul îi condamnă grav pe aceia pe care i-am putea numi clerul lui Israel. Aceste călăuze oarbe erau de două ori vinovate: nu numai că nu intrau ele însele în Împărăţia cerurilor, ci, în plus, abuzau de poziţia lor de autoritate pentru a-i împiedica şi pe alţii să intre (v. 13). Tipicari (sau exigenţi) în lucrurile mărunte, ei le neglijau pe cele importante: judecata, mila şi credincioşia (v. 23). În felul acesta, masca lor ipocrită încă înşela încrederea celor simpli. Isus, plin de indignare, le descoperă adevărata faţă: sunt „morminte văruite„ (morţi pe dinăuntru), „şerpi„, ucigaşi, fii de ucigaşi.

Înainte de a părăsi Templul şi de a lăsa goală această casă în care Dumnezeu nu-Şi mai găsea locul, Isus Se exprimă în termeni dramatici (răscolitori) cu privire la judecata care avea să se abată asupra Ierusalimului. Ce puţin înţelegem noi din ce a însemnat pentru inima Lui, de o sensibilitate divină, acest dispreţ faţă de oferta harului! Nu vreţi să veniţi… (22.3: „n-au vrut să vină” Osea 11.7): ce cuvânt copleşitor! Dintre cei care vor trebui să-l audă într-o zi, cine va putea să-L facă atunci răspunzător pe Dumnezeu de nenorocirea lui veşnică? Mântuirea în Domnul Hristos i-a fost oferită, însă el nu a vrut s-o primească.

Publicat în Romanian devotionals | Lasă un comentariu

16 aug. 2021

16 August 2021

Și a pus pe leviți în casa Domnului … după porunca lui David … În clipa când a început arderea-de-tot, a început cântarea Domnului … Și toată adunarea s-a închinat, și cântăreții au cântat, și trâmbițașii au sunat … Și împăratul Ezechia și căpeteniile au poruncit leviților să-L laude pe Domnul cu cuvintele lui David și ale lui Asaf, văzătorul. Și au cântat laude cu bucurie și și-au plecat capetele și s-au închinat.

2 Cronici 29.25-30

Leviții (24) – Cântând laude cu bucurie

Zorii unei noi zile se arătau în Iuda. Nelegiuitul împărat Ahaz murise și fiul său evlavios, Ezechia, se așezase pe tronul împărăției. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să deschidă ușile templului și să le repare, după care le-a cerut preoților și leviților să se sfințească și să curețe casa Domnului. Ei au împlinit porunca împăratului în șaisprezece zile. La sfârșitul acestei perioade au adus jertfe pentru păcat, arderi-de-tot și jertfe de pace, iar aceasta nu numai pentru Iuda, ci și pentru tot Israelul.

Ce bucurie a umplut inimile lor atunci când s-au închinat în sfințenie! În contrast cu închinarea în duh și în adevăr, despre care Domnul vorbește în Ioan 4, închinarea lui Israel, instituită de Dumnezeu prin oameni ca Moise, ca David și ca alți profeți era o închinare care apela la simțurile omului: un templu magnific, jertfe de animale, preoți cu haine strălucitoare, instrumente muzicale, tămâie etc.

„În clipa când a început arderea-de-tot, a început cântarea Domnului.” Arderea-de-tot Îl reprezintă pe Hristos în devotamentul Său sfânt pentru Dumnezeu. Cât de potrivit este deci pentru cei credincioși de astăzi să-și înalțe glasurile în cântări de laudă și de închinare, atunci când se preocupă cu Domnul și cu ceea ce El a împlinit pentru ei! Leviților li s-a poruncit să cânte laude Domnului, iar ei au făcut acest lucru cu bucurie, plecându-și capetele și închinându-se. Au putut să-și facă slujba cu toată abnegația, ajutându-i pe preoți, fiindcă fuseseră sârguincioși în a se sfinți pentru Domnul. Ce exemplu pentru noi, care avem cu atât mai multe motive să ne închinăm!

E. P. Vedder, Jr.

Și viața pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine.

Galateni 2.20

Fetița care a supraviețuit accidentului aviatic

Pe 16 august 1967 a avut loc un accident aviatic. Era zborul 225 al Companiei Northwest Airlines. Catastrofa s-a produs la câteva secunde după decolare. Avionul s-a prăbușit pe șoseaua de lângă aeroport, producând 156 de victime: toți pasagerii, echipajul avionului și încă doi oameni de la sol. Când echipele de intervenție au degajat locul, printre bucățile navei au găsit o fetiță de patru ani, cu numele Cecilia Chican, care era încă în viață. Dezlegarea enigmei a durat trei zile, până când Cecilia și-a revenit din comă și a putut să povestească ce se întâmplase. În timp ce avionul era în picaj, Paula, mama ei, și-a desfăcut centura, a îngenuncheat lângă ea, a cuprins-o în brațe și nu i-a mai dat drumul. Mama murise, dar fetița trăia.

Iată o întâmplare care are mult de vorbit inimilor noastre! Admirăm cu toții dragostea acelei mame față de fetița ei. Dar am vrea să admirăm mult mai mult dragostea Mântuitorului față de o lume aflată în picaj spre moartea veșnică. La cruce a fost rezolvată pe deplin întreaga problemă a salvării noastre veșnice. Pentru ca noi să trăim veșnic, Mântuitorul a trebuit să poarte păcatele tuturor celor care se încred în El. Prin moartea de pe cruce a Mântuitorului se oferă o șansă unică pentru salvarea fiecăruia care o acceptă. Vor folosi oare toți oamenii această unică șansă cu urmări veșnice?

Dragostea Mântuitorului a fost atât de mare, încât a acceptat să moară pentru noi, oamenii, și astfel să ne scape de pierzare. Moartea Sa pe cruce pentru noi ne oferă viața nouă pe care o putem trăi „în credința în Fiul lui Dumnezeu”.

Citirea Bibliei: 1 Împărați 8.1-11 · Ioan 6.47-59

coordonatori Bob & Debby Gass

SĂ ÎNVĂȚĂM DE LA MOISE (4) – Fundația S.E.E.R. România

„Prin credinţă… a rămas neclintit, ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut.” (Evrei 11:27)

În al patrulea (dar nu în ultimul) rând, avem de învățat de la Moise să perseverăm, atunci când viața devine grea. Putem rezuma viața lui Moise în expresia: „a perseverat.” Este o realitate a vieții faptul că nu există câștig fără durere, nici avansare fără împotrivire, și nici progres fără probleme. Moise a înțeles că dificultățile vin în viața fiecărui om, și el a știut cum să le înfrunte și să meargă mai departe. Și noi trebuie să învățăm să facem la fel. Ca urmași ai lui Hristos, noi nu trebuie să lăsăm problemele să ne învingă; în schimb, ar trebui să le folosim astfel încât să ne apropie de Dumnezeu. Cineva a spus că nu ar trebui să lăsăm problemele să ne îngenuncheze… cu excepția rugăciunii – doar atunci putem să îngenunchem!

Dumnezeu îngăduie anumite situații în viața noastră, ca să creștem. Și fără perseverență nu vom ajunge prea departe. Să reținem cuvintele „Prin credință… a rămas neclintit…” Credință – în ce? Credință – în cine? Credință în Dumnezeu! Nu vorbim aici despre vreo tehnică omenească de autoajutorare ce face apel la firea pământească. Nu, vorbim despre faptul că atunci când Dumnezeu ne cheamă să facem un lucru, El ne echipează și ne dă putere. El merge înaintea noastră și ne oferă tot ce ne trebuie. Când spunem DA planului Său pentru viața noastră, ne putem baza pe această promisiune: „Știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.” (Romani 8:28).

Să recapitulăm ca să reținem: pentru a urma exemplul lui Moise, trebuie:

1) să știm cine suntem;

2) să ne asumăm responsabilitatea pentru viața noastră;

3) să ne stabilim prioritățile; și

4) să perseverăm atunci când viața devine dificilă.

Dacă vom respecta aceste adevăruri biblice, vom avea o viață cu adevărat binecuvântată de Dumnezeu.

de Jean Koechlin

Matei 23:1-22

Isus, Cel care a dejucat toate atacurile conducătorilor religioşi, acum îi pune în gardă pe ucenici şi pe cei din mulţime cu privire la aceştia. Ceea ce ei spuneau era, în general, foarte bine, dar, din nefericire, făceau cu totul altceva (vezi 21.30). Noi, cei care am învăţat probabil atâtea adevăruri biblice şi care ştim în anumite situaţii să le amintim chiar şi altora, suntem noi siguri că le punem în practică? (Ioan 13.17; Romani 2.21).

Câtă deosebire între aceşti conducători religioşi şi Domnul Hristos, singurul conducător autentic (v. 8,10)!

Ei recomandau legea / El o împlinea (5.17 notă: revela plinătatea lui Dumnezeu prefigurată în lege).

Ei puneau asupra altora „poveri grele şi greu de purtat” (v. 4) / El îi chema pe cei „trudiţi şi împovăraţi” pentru a le da odihnă (11.28).

Ei îşi alegeau primele locuri (v. 6) / El, de la iesle până la cruce, a ocupat constant cel din urmă loc. El a fost slujitor înainte de a fi conducător (v. 11). Nimeni nu va fi înălţat mai sus, pentru că nimeni nu sa smerit mai adânc. De partea lor însă, aceşti cărturari şi farisei care căutaseră propria lor glorie vor merge spre ruina şi pierzarea lor. În locul „fericirilor„ de la începutul slujbei Sale, Domnul trebuie să pronunţe acum de şapte ori îngrozitorul „vai„
împotriva acestor oameni atât de responsabili.

Publicat în Romanian devotionals | Lasă un comentariu

15 aug. 2021

15 August 2021

Iar punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un astfel de Mare Preot care S-a așezat la dreapta tronului Măreției, în ceruri.

Evrei 8.1

Hristos, la dreapta lui Dumnezeu (12)

Să privim la faptul că „avem un astfel de Mare Preot”. Această expresie se află în Evrei 7.26 și este repetată în versetul citat mai sus. Explicând simbolurile din Vechiul Testament, cartea Evrei ne arată că există deopotrivă asemănări și contraste cu realitățile din Noul Testament. La fel stau lucrurile cu preoția Domnului nostru.

1. În timp ce preoția lui Aaron și a fiilor săi era în mod continuu întreruptă de moarte, Marele nostru Preot a murit o dată, iar acum trăiește în puterea unei vieți nepieritoare. Prin urmare, preoția Lui este neschimbătoare sau netransferabilă. Nu va exista niciun moment în care El să nu fie la dispoziția noastră, pentru orice nevoie (Evrei 7.16,23,24).

2. Fiindcă preoția Domnului nu se sfârșește prin moarte, El poate să ne poarte de-a lungul întregului drum prin pustie. Aaron a murit în pustie și nu a putut, ca mare preot, să-i ducă pe israeliți în țară. Marele nostru Preot însă poate să-i mântuiască în chip desăvârșit pe cei care se apropie de Dumnezeu prin El. De ce? Fiindcă El trăiește pururi ca să mijlocească pentru ei. Mijlocirea Sa pentru noi este continuă, de-a lungul tuturor împrejurărilor schimbătoare, și nu se va întrerupe niciodată, câtă vreme ne aflăm în această lume. El ne va purta continuu până vom ajunge în cer.

3. Caracterul Marelui nostru Preot este absolut unic. Aaron și fiii săi au fost oameni păcătoși, care aveau nevoie să aducă jertfe pentru păcat și pentru ei înșiși, nu numai pentru popor (Evrei 7.26,27). Hristos însă este sfânt, fără răutate și fără pată. El a trebuit să aducă jertfă doar pentru popor, lucru pe care l-a făcut atunci când S-a jertfit pe Sine.

Să ne bucurăm că avem un astfel de Mare Preot – pe Isus, Fiul lui Dumnezeu (Evrei 4.15)!

K. Quartell

Sfințește-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul. Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, așa i-am trimis și Eu pe ei în lume. Și Eu Însumi Mă sfințesc pentru ei, ca și ei să fie sfințiți prin adevăr.

Ioan 17.17-19

Gânduri cu privire la Ioan 17

Ca Om pe pământ, Fiul lui Dumnezeu S-a rugat Tatălui Său. Cererile Lui Se refereau în mod deosebit la viața ucenicilor Săi pe care îi lăsa aici, în această lume. El Se ruga ca ei să fie păziți de rău. Mai mult decât atât, El Îi cerea Tatălui ceresc să-i sfințească prin adevărul Său. Cuvântul Tatălui îi separase de lume, de vechile obiceiuri și de ritualurile din iudaism.

Legea lui Moise nu putea să facă această sfințire. Aceia cărora Fiul lui Dumnezeu le-a dat viața veșnică aveau nevoie de o directivă mult mai cuprinzătoare pentru viața lor. Ei posedau adevărul în Cuvântul desăvârșit al lui Dumnezeu. Dumnezeu comunicase poporului Său pământesc părți din adevăr, dar niciodată Adevărul – până a venit Isus care este Adevărul. Odată cu El s-a descoperit cine este Dumnezeu, cine este omul, diavolul, păcatul, de fapt cum sunt într-adevăr toate lucrurile. Astfel, adevărul ne poate scăpa de autoamăgirea acestei lumi.

Această sfințire pentru Dumnezeu se referea la slujba ucenicilor, adică să fie destoinici în îndeplinirea misiunii lor. Așa cum Fiul lui Dumnezeu a fost trimis în lume și L-a descoperit pe Tatăl, tot așa ucenicii erau trimiși acum în lume pentru a-L face cunoscut pe Domnul și Învățătorul lor.

Pentru sfințirea lor mai era necesar ceva: Domnul Însuși trebuia să Se sfințească, adică să intre în slava cerului, pentru ca inima noastră să nu se piardă în această lume, ci să fie la „comoara” ei din cer, adică la Hristos.

Citirea Bibliei: 1 Împărați 7.38-51 · Ioan 6.36-46

coordonatori Bob & Debby Gass

SĂ ÎNVĂȚĂM DE LA MOISE (3) – Fundația S.E.E.R. România

„El… avea ochii pironiţi spre răsplătire.” (Evrei 11:26)

Ce mai putem învăța de la Moise, ca să reușim?

În al treilea rând: să-ți stabilești prioritățile.

Omul acesta a socotit „ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire.” În acea vreme, o mare parte din bogăția lumii era depozitată în Egipt. Așa că Moise avea deja ceea ce majoritatea oamenilor încearcă să obțină toată viața lor: popularitate, posesiuni, plăceri… Cu toate acestea, Dumnezeu i-a cerut să facă ceva mai important – și el a ascultat! Era o chestiune de priorități. Moise s-ar fi putut gândi cu ușurință: „Situația sclavilor este proastă, așa că voi rămâne în sistem și voi lucra pentru reformă.”

Majoritatea dintre noi ne dorim să fim iubiți de ceilalți, dar există o mare problemă cu popularitatea: nu durează. Poți fi cel mai popular nume din campusul universitar pentru o vreme, dar când te întorci la câțiva ani după absolvire, vei descoperi probabil că nimeni nu mai crede că ești așa de special.

Pe lângă popularitate, există plăcerea. Este plăcerea ceva greșit? Nu, câtă vreme nu te conduce spre păcat!

O altă prioritate a multora este averea. Și nu este nimic în neregulă cu succesul material. Unii dintre cei mai importanți oameni din Biblie erau extrem de bogați, inclusiv Avraam și Solomon. Dar Domnul Isus a spus foarte clar: „Viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiei lui.” (Luca 12:15). În cele din urmă, bogăția nu aduce fericire. Întreabă-i pe cei care au mulți bani: „De câți bani ar fi nevoie ca să fii fericit?” Răspuns: „Doar de câțiva… în plus!” Banii trebuie folosiți – nu iubiți!

Dumnezeu vrea ca noi să folosim lucrurile și să iubim oamenii. Doar că noi iubim lucrurile, așa că vom ajunge să folosim oamenii.

Moise avea prioritățile corect stabilite; el nu a prețuit lucrurile materiale pentru că exista ceva mult mai important în viața lui, și anume: voia lui Dumnezeu! Gândește-te și învață asta de la Moise!

de Jean Koechlin

Matei 22:23-46

Este rândul altor împotrivitori, a saducheilor, să vină la Domnul cu o întrebare inutilă. Aceştia se gândesc să demonstreze prin relatarea lor absurditatea învierii. Înainte de a le da dovezi prin Scripturi cu privire la înviere, Isus Se adresează conştiinţei acestor oameni şi le arată că ei vorbesc fără să cunoască Cuvântul, pe baza nesigură (şi întotdeauna falsă) a propriilor lor gânduri. Aceasta este ceea ce fac astăzi multe persoane, în special cele aparţinând sectelor rătăcirii şi ale pierzării.

Învinşi pe terenul Scripturii, vrăjmaşii adevărului trec din nou la atac (v. 34-40). Ei primesc, drept răspuns, un rezumat perfect al întregii legi, … care-i condamnă fără drept de apel. La rândul Său, Isus le pune interlocutorilor Săi o întrebare care le închide gura. Respins, Cel care este în acelaşi timp şi Fiul şi Domnul lui David urmează să ocupe o poziţie glorioasă. Iar aceia care, în ciuda tuturor, voiau să rămână vrăjmaşi ai Săi îşi vor găsi şi ei locul care le este rezervat: … ca aşternut al picioarelor Lui (v. 44). Este întotdeauna impresionant să vedem persoane atât de hotărâte să-şi urmeze propria cale, încât refuză să se încline şi în faţa celor mai clare învăţături biblice (2 Timotei 3.8).

Publicat în Romanian devotionals | Lasă un comentariu

14 aug. 2021

14 August 2021

Ea a făcut ce a putut: Mi-a uns trupul mai înainte pentru înmormântare. Și adevărat vă spun: oriunde va fi predicată evanghelia aceasta, în toată lumea, se va vorbi și despre ce a făcut femeia aceasta, spre amintirea ei”.

Marcu 14.8,9

Domnul Isus a dat un răspuns minunat celor care au îndrăznit să critice devotamentul acestei femei, al cărei nume nu ne este oferit aici, însă știm din Ioan 12 că era Maria din Betania. Nu cu mult înainte ca Domnul să fie răstignit, ea a adus un vas de alabastru cu un parfum foarte scump, pe care l-a turnat pe capul Domnului Isus. Fără îndoială că ea înțelesese cuvintele Sale, cuvinte pe care apostolii Săi nu le pricepuseră. El le spusese că urma să fie dat în mâinile vrăjmașilor Săi și răstignit. Fiindcă nu înțeleseseră aceste cuvinte, nu aveau niciun interes să-I ungă trupul pentru înmormântare. Unii dintre ei au numit „risipă” această folosire a parfumului scump și au spus că ar fi trebuit să fi fost vândut, iar banii să fie dați săracilor. Însă, până în zilele noastre, oriunde evanghelia harului lui Dumnezeu este predicată, această faptă de dragoste a Mariei este vestită, ca o aducere-aminte cu privire la ea.

Am îndrăzni noi să credem că este mai important să dăm săracilor, decât să-I aducem Domnului Isus închinarea inimilor noastre? Nu este imagine mai izbitoare cu privire la adevărata închinare decât această faptă despre care citim aici, în Marcu 14! Nu auzim niciun cuvânt ieșit de pe buzele Mariei, fiindcă închinarea este o atitudine de inimă. Închinarea va produce și laudă și mulțumire, exprimate în mod audibil și care sunt de mare valoare, fiindcă „din plinătatea inimii vorbește gura” (Matei 12.34). Ce bine dacă lauda și mulțumirea noastră sunt expresii veritabile ale închinării din inimă! „Prin El deci să-I aducem neîncetat jertfă de laudă lui Dumnezeu, adică rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui” (Evrei 13.15).

L. M. Grant

Domnule, I-a zis femeia, dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete și să nu mai vin aici să scot.

Ioan 4.15

Întâlnirea de la fântână

Domnul Isus a ajuns în localitatea Sihar din Samaria. Acolo S-a așezat lângă o fântână. Între timp, ucenicii Lui au plecat în cetate pentru a cumpăra ceva de mâncare.

O femeie cu un ulcior pe umăr venea spre fântână pe drumul prăfuit. Ea a văzut de departe un călător obosit, care ședea pe marginea fântânii. Acel om era un iudeu. În ciuda deosebirilor sociale și religioase care îi separau, străinul i-a cerut ei, o femeie samariteancă, să-i dea să bea.

Când acel străin i-a vorbit despre „apa vie” pe care dorea să i-o dea, în ea s-a trezit curiozitatea. Ea s-a gândit la oboseala zilnică de a aduce apă și în special la setea adâncă a sufletului ei și l-a rugat pe acel om să-i dea apa vie.

„Du-te de cheamă pe soțul tău și vino aici.” Cuvintele acelui călător au tulburat-o. Pe soțul ei? Nu avea niciunul. Ea știa care sunt punctele întunecate ale vieții ei. Dar Isus, căci El era acel călător obosit, nu i-a făcut niciun reproș, când i-a arătat că îi cunoștea toate greșelile.

Cine Îl caută cu sinceritate pe Dumnezeu este întâmpinat de El cu drag. Femeia samariteancă a fost sigură că Mesia, Salvatorul promis, i-ar putea vindeca rănile din viața ei.

„Eu, Cel care vorbesc cu tine, sunt Acela.” Isus S-a făcut cunoscut femeii și cuvintele Lui au umplut inima ei cu speranță. Ea L-a găsit pe Mesia, pe Fiul lui Dumnezeu! Ea a recunoscut înaintea Lui păcatele ei și El i-a dat apa vie și, odată cu aceasta, curățirea și iertarea.

Citirea Bibliei: 1 Împărați 7.23-37 · Ioan 6.25-35

coordonatori Bob & Debby Gass

SĂ ÎNVĂȚĂM DE LA MOISE (2) – Fundația S.E.E.R. România

„Moise… a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu…” (Evrei 11:25)

Pentru a-ți împlini destinul, trebuie să înveți de la Moise (în al doilea rând) să-ți asumi responsabilitatea pentru viața ta. „Prin credinţă Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului.” (Evrei 11:24-25). În primul rând, Moise a refuzat să fie altcineva decât el însuși. Apoi, a ales să meargă pe calea lui Dumnezeu.

Principiul de aici este următorul: tu poți înlocui oricând ceva negativ cu altceva pozitiv. Nu doar să încetezi să faci ceva, ci și să începi să faci altceva! Viața creștină nu se reduce la un set de legi și porunci negative. Viața creștină este o chestiune ce ține de relații – cu Dumnezeu, cu ceilalți și cu tine însuți. Să remarcăm că Moise a luat decizia „când s-a făcut mare”. Este un semn de maturitate, atunci când poți rezolva problema responsabilității și identității personale. Cât Moise a fost doar un copil, era normal să nu-și pună problema ori să amâne decizia despre cine era. Dar când a devenit adult, a trebuit să facă o alegere, să își asume responsabilitatea pentru propria sa viață și să meargă înainte. Întotdeauna este mai ușor să dai vina pe alții: „Aș merge pe calea lui Dumnezeu dacă și prietenul sau prietena mea, mama sau tatăl, soțul sau soția ar face asta.” Sau: „Aș fi o persoană mai bună astăzi dacă aș fi avut părinți mai buni.”

Dacă nu poți opri circumstanțele care apar în viața ta, poți alege în schimb ca aceste împrejurări să nu te facă o persoană plină de amărăciune, ci o persoană mai bună. În cele din urmă, nimeni nu îți poate strica viața în afară de tine! Diavolul nu poate, pentru că nu are suficientă putere – iar Dumnezeu nu dorește, pentru că El te iubește. Deci, alege și tu azi – ca Moise – să mergi pe calea lui Dumnezeu!

de Jean Koechlin

Matei 22:-22

Parabola nunţii fiului de împărat, care vine în completarea celei a viticultorilor cei răi, arată ce se va întâmpla după respingerea Moştenitorului. Iudeii, cei dintâi invitaţi, refuză harul vestit de apostoli (robii din v. 3), determinându-i pe aceştia să se întoarcă spre naţiuni (Fapte 13.46).

Dumnezeu le acordă oamenilor onoarea şi harul de a-i invita. Şi voi aveţi în mâini invitaţia Sa. Ce dureros însă că dispreţul şi împotrivirea sunt răspunsurile majoritare pe care El le primeşte (Evrei 2.3). Nu este de ajuns să fii invitat (v. 3); trebuie să accepţi şi să vii … să vii aşa cum a poruncit Dumnezeu, adică îmbrăcat cu haina îndreptăţirii pe care o oferă Însuşi Împăratul (comp. cu Filipeni 3.9). Omul din v. 11, cel care crezuse că hainele lui ar fi fost potrivite, îi reprezintă pe aceia care-şi închipuie că pot fi primiţi în cer pe temeiul propriei lor dreptăţi; ei se alătură Bisericii, fără a-L primi însă pe Hristos ca Mântuitor personal (5.20; Romani 10.3,4). Cât de încurcaţi vor fi aceştia şi ce soartă groaznică vor avea în final!

Surzi faţă de toate aceste învăţături, fariseii şi irodianii se apropie cu o întrebare gândită să-L „prindă” pe Isus. El însă discerne imediat cursa mascată prin linguşiri, iar răspunsul Său neaşteptat întoarce săgeata înspre aceia care o trimiseseră.

Publicat în Romanian devotionals | Lasă un comentariu

13 aug. 2021

13 August 2021

Ierusalime, Ierusalime, cetate care omoară pe profeți și ucide cu pietre pe cei trimiși la ea! De câte ori am vrut să adun pe copiii tăi cum își adună o găină puii sub aripi, și n-ați vrut!

După aceea au venit și celelalte fecioare, spunând: „Doamne, Doamne, deschide-ne!”.

Matei 23.37; Matei 25.11

Chemările duble din Scriptură (1) – Introducere

Ce au în comun Avraam, Iacov, Moise, Samuel, Marta, Petru și Saul (Pavel)? Fiecare, la un moment dat, a fost chemat de Dumnezeu rostind de două ori numele său (Geneza 22; Geneza 46; Exod 3; 1 Samuel 3; Luca 10; Luca 22; Fapte 9). În Vechiul Testament, El a făcut acest lucru pentru a-i îndruma într-o direcție bună pe cei chemați, iar în Noul Testament, pentru a-i întoarce de pe o cale greșită. Acest lucru arată că El este interesat de fiecare dintre noi, în mod personal, și că dorește să ne binecuvânteze. Toți cei șapte au răspuns cu ascultare și doar bărbații au răspuns cu voce tare la chemare, aceasta constituind o altă lecție pentru noi.

Domnul Isus a repetat numele Ierusalimului atunci când a plâns pentru el (Matei 23.37), însă ce contrast avem aici cu reacția celor șapte prezentați mai sus! Cetatea fusese atât de privilegiată, beneficiind de prezența Lui, însă și-a astupat urechile la cuvintele Sale. Starea de necredință făcuse ca Domnul să fie lepădat, chiar dacă El venise în perfect acord cu profeția Vechiului Testament. În curând, cetatea avea să răsune de strigătele celor care cereau răstignirea Sa. Locuitorii ei urmau să-L lepede pe Acela singur care putea să-i salveze de vrăjmașii lor. În Luca 19.41 citim că El a plâns pentru cetate fiindcă știa ce avea să vină asupra ei. Nimeni deci să nu creadă că Dumnezeu Își găsește plăcerea în a judeca (Isaia 28.21)!

Dumnezeu încă nu-Și întinde mâna pentru a executa judecata, însă în curând Domnul Isus va veni să-i ia pe ai Săi, iar ușa harului se va închide. Oamenii religioși, care n-au crezut evanghelia – fecioarele nechibzuite – vor fi lăsați afară. Ce cumplit va fi ca ei să-L cheme: „Doamne, Doamne!”, și să-L audă răspunzând: „Adevărat vă spun că nu vă cunosc” (Matei 25.11,12)!

S. Attwood

Isus a zis: N-am venit să chem la pocăință pe cei drepți, ci pe cei păcătoși.

Luca 5.32

N-a venit să cheme la pocăință pe cei drepți

— Probabil voi muri curând, mi-a spus un domn bătrân când l-am întâlnit într-un spital.

— Sunteți pregătit să muriți? Sunteți pregătit să-L întâlniți pe Dumnezeu? l-am întrebat eu.

— Aceasta este o întrebare grea, a răspuns el încet și gânditor. Eu m-am străduit întotdeauna să fac binele și nu am făcut lucruri urâte în viața mea.

— Atunci pentru dumneavoastră nu este nici cea mai mică perspectivă de a ajunge în cer, i-am răspuns eu.

El m-a privit uimit, pentru că nu se aștepta la un asemenea răspuns.

— Exact așa cum am spus. Însuși Isus a spus: „N-am venit să chem la pocăință pe cei drepți, ci pe cei păcătoși”. Dacă dumneavoastră sunteți drept, atunci nu puteți să fiți mântuit.

Bătrânul domn părea să-și fi pierdut cumpătul. Cu voce tremurândă a spus:

— Oare m-am înșelat toată viața mea? Eu credeam că Dumnezeu va lua în cer numai oameni buni.

— Nu, Isus a spus că a venit să cheme pe cei păcătoși, nu pe cei drepți.

I-am citit câteva versete, iar el a recunoscut atunci că este un om păcătos. A recunoscut că Hristos a venit pentru a-i salva pe cei păcătoși și că dorește să-i ofere și lui mântuire și salvare, dacă recunoaște că este un om păcătos și că are nevoie de un Mântuitor. Eu cred că L-a primit cu adevărat pe Isus ca Mântuitor al său.

Citirea Bibliei: 1 Împărați 7.1-22 · Ioan 6.16-24

coordonatori Bob & Debby Gass

SĂ ÎNVĂȚĂM DE LA MOISE (1) – Fundația S.E.E.R. România

„Prin credinţă, Moise… n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon…” (Evrei 11:24)

Viața lui Moise ne dezvăluie patru probleme pe care trebuie să le rezolvăm pentru a reuși în viață. În primul rând, trebuie să știi cine ești. „Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon.” Moise s-a născut evreu, dar a fost crescut ca egiptean, de fiica lui Faraon. Chiar dacă a fost pregătit ca să fie comandant în regatul faraonului, Moise știa că Dumnezeu îl chemase să-și elibereze poporul și să-l scoată din Egipt. Așadar, Moise a trebuit să se cerceteze și să facă o alegere: „Ce am de gând să fac cu viața mea? Eu nu sunt cine cred acești oameni că sunt!” Avea tot confortul pe care și l-ar fi putut dori la palat, și ar fi putut rămâne acolo.

Tu ce-ai fi făcut?

Ei bine, Moise a luat decizia corectă, chiar dacă asta a însemnat să-și petreacă următorii optzeci de ani din viață prin pustiuri.

Fiecare dintre noi trebuie să se confrunte cu identitatea proprie. Cu toții avem o nevoie profundă de a ști (și dorința de a accepta) cine suntem. Încercarea de a fi cine nu suntem este o modalitate rapidă de a ne îmbolnăvi de ulcer, deoarece ne supune unei presiuni foarte mari. Moise a recunoscut această tensiune și a decis să nu se mai prefacă. Când ne oprim din încercarea de-a fi ceea ce nu suntem și când acceptăm planul lui Dumnezeu pentru viața noastră vom fi liberi. Oare cum ne-am fi amintit de Moise, astăzi, dacă ar fi rămas la curtea lui Faraon? Ca de-o mumie egipteană dintr-un muzeu!… sau poate deloc!… Moise a luat o decizie grea – dar, în lumina eternității, a fost cea mai bună. Învață de la el!

de Jean Koechlin

Matei 21:33-46

O altă parabolă ilustrează starea jalnică a poporului şi a răilor săi conducători. Dumnezeu aştepta roade de la via Sa, Israel. Nu neglijase nimic din ce trebuia să facă pentru a le obţine (comp. cu Isaia 5.1,2). Evreii însă (şi oamenii în general) au dovedit nu numai incapacitatea lor de a le produce, ci şi un duh de răzvrătire şi de ură împotriva Stăpânului tuturor lucrurilor. Ei nu numai că nu i-au recunoscut, dar i-au şi respins pe slujitorii Acestuia, pe profeţi, iar acum se pregătesc să-L înlăture <şi încă în ce fel> pe Însuşi Moştenitorul, pentru a rămâne ei singurii stăpâni peste moştenire, adică peste lume (1 Tesaloniceni 2.15).

Domnul întâi îi provoacă pe aceştia să-şi rostească propria sentinţă (v. 40,41), apoi le arată că El Însuşi este „piatra din capul unghiului, aleasă
şi preţioasă”, pe care Dumnezeu o pusese în Israel, însă pe care ziditorii (căpeteniile iudeilor) nu o doriseră, potrivit cu Psalmul 118.22,23. Astfel El a devenit, în acelaşi timp, şi piatra unghiulară a unei „case spirituale”, Adunarea, şi „o stâncă de cădere” pentru cei neascultători (1 Petru 2.4-8). Conform acestui pasaj, Domnul Hristos este, în esenţă, piatra de încercare a credinţei: Preţioasă înaintea lui Dumnezeu şi având acelaşi preţ şi pentru noi, cei care credem, El este respins de oameni şi devine o „piatră de poticnire” pentru cei necredincioşi.

Publicat în Romanian devotionals | Lasă un comentariu

12 aug. 2021

12 August 2021

Dumnezeu Însuși va îngriji de mielul pentru arderea-de-tot.

Geneza 22.8

Istoria jertfirii lui Isaac ne spune că jertfa de care omul are nevoie pentru a se apropia de Dumnezeu a fost pregătită de Dumnezeu Însuși, la fel cum Avraam l-a dat pe Isaac. Această jertfă trebuia să fie un Om, care să aibă cu Dumnezeu aceeași relație pe care o avea Isaac cu Avraam. „Ia acum pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, pe Isaac, și mergi în ținutul Moria și adu-l acolo ca ardere-de-tot” (Geneza 22.2).

Nu știm cât a înțeles Avraam din toate acestea. Credința înțelege mult. Însă, în ce ne privește, noi știm din Noul Testament că Dumnezeu L-a dat pe singurul Său Fiu, în care Își găsea toată plăcerea. Lui Avraam nu i s-a îngăduit să-l aducă jertfă pe fiul său. Dumnezeu l-a oprit să facă acest lucru în ultimul moment și a pregătit un berbec, care a murit în locul lui Isaac. La cruce însă, lucrurile au stat altfel. Acolo, Dumnezeu L-a dat pe singurul Său Fiu, pe Fiul dragostei Sale, despre care spusese, cu puțin timp în urmă, pe muntele schimbării la față: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Mi-am găsit toată plăcerea; de El să ascultați” (Matei 17.5). În Ioan 10, Domnul Isus Însuși spune că Tatăl Îl iubea pentru că avea să-Și dea viața. Tatăl L-a dat pentru a fi jertfit pe cruce. Vedem acest lucru, în mod simbolic, în Geneza 22. El Însuși L-a dat pe singurul Său Fiu pentru a muri. El Însuși L-a lovit. „Trezește-te, sabie, împotriva păstorului Meu și împotriva omului care este tovarășul Meu” (Zaharia 13.7). În Psalmul 22.15, Domnul Isus spune, în mod profetic: „M-ai adus în țărâna morții”. Aceasta vine după ce Domnul strigase: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”.

De ce L-a lovit Dumnezeu? Pentru că ne-a iubit și pentru că a vrut să ne mântuiască, iar aceasta era singura cale prin care putea s-o facă.

H. L. Heijkoop

Căci harul lui Dumnezeu care aduce mântuire pentru toți oamenii s-a arătat.

Tit 2.11

Harul lui Dumnezeu

• Harul lui Dumnezeu este dragostea lui Dumnezeu față de păcătoși, deși ei nu o merită.

Harul îi întâmpină pe toți oamenii pe același teren, căci „toți au păcătuit și n-au ajuns la slava lui Dumnezeu” (Romani 3.23). De aceea omul are nevoie de harul lui Dumnezeu. Dar harul nu înseamnă că Dumnezeu trece cu vederea păcatul, ci din contră!

• Harul lui Dumnezeu este un cadou.

Harul este un cadou nemeritat. El nu poate fi câștigat nici prin apartenența la o biserică, nici prin fapte bune sau lucruri materiale. Cine crede în Dumnezeu și în Fiul Său Isus Hristos și recunoaște înaintea Lui păcatele săvârșite primește harul în dar.

• Dumnezeu poate arăta har, pentru că Fiul Său a murit pe crucea de la Golgota.

Harul lui Dumnezeu s-a arătat prin faptul că El L-a trimis pe Fiul Său în această lume. Ca Locțiitor, Fiul Său a purtat la cruce pedeapsa pentru oamenii care cred în El. De aceea Dumnezeu poate să arate har și să ierte păcate. Pedeapsa meritată a fost achitată de către un Nevinovat, de către Fiul Său.

• Harul lui Dumnezeu este nesfârșit de mare.

Harul lui Dumnezeu îl achită de vina sa pe cel care crede și îi dăruiește viața veșnică. El îi ajută pe copiii lui Dumnezeu în viața lor de zi cu zi. El îi cunoaște bine și știe de ce au nevoie.

Citirea Bibliei: 1 Împărați 6.19-38 · Ioan 6.1-15

coordonatori Bob & Debby Gass

LASĂ JUDECATA ÎN SEAMA JUDECĂTORULUI (2) – Fundația S.E.E.R. România

„Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi…” (Matei 7:2)

Dacă ești o persoană cu spirit de judecată, ține minte acest principiu atemporal: ce oferi, aceea primești.

Domnul Isus a spus: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura.” (Matei 7:1-2). Aceasta este legea reciprocității, care garantează că vei primi înapoi ceea ce dăruiești. Nu este o amenințare, este o lege neschimbătoare, la fel ca legea gravitației. S-ar putea să spui: „Eu sunt o persoană onestă și am curajul de a spune lucrurilor pe nume. În plus, păcatul acelei persoane trebuie scos la lumină!” Dar aici nu este vorba de onestitatea ta sau despre păcatul lor, ci despre faptul că Scriptura ne interzice să judecăm! S-ar putea ca tu să ai dreptate, iar ei să greșească, dar faptul de a judeca (în sensul de a condamna) te pune sub judecata Cuvântului lui Dumnezeu, și va trebui să dai socoteală!

Dacă cealaltă persoană s-a pocăit deja, și-a mărturisit păcatul și a primit iertarea lui Dumnezeu?! Gândește-te la asta: cea mai urâtă formă de judecată este atunci când judeci un păcat… pe care Dumnezeu l-a iertat și l-a uitat deja! (vezi Isaia 43:25) Când îi judecăm pe alții, căutăm în locul nepotrivit. Noi încercăm să evităm ceea ce nu vrem să vedem la noi – propriile noastre metehne.

Domnul Isus spune: „De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău, şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău?” (Matei 7:3). Oricare-ar fi paiul lor, e problema lui Dumnezeu, nu a ta. „Bârna” ta este problema ta! Domnul Isus spune de asemenea: „Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!” (Matei 5:7). În loc să-i judeci pe ceilalți, mai bine ai începe să investești în propriul tău „cont al milei”; vei avea nevoie de el în curând.

Așadar, lasă judecata în seama lui Dumnezeu!

de Jean Koechlin

Matei 21:18-32

În drum spre Ierusalim, Domnul Isus înfăptuieşte o minune care, în mod cu totul excepţional, nu este o minune a dragostei, ci un semn de avertizare asupra judecăţii care urma să se abată asupra poporului. Să privim spre acest smochin: Nimic altceva decât frunze! Sunt prezente toate formele exterioare ale evlaviei, dar niciun fruct! Aceasta era starea lui Israel … şi la fel este a tuturor aşa-zişilor creştini!

Această minune Îi dă Domnului Isus ocazia să le reamintească ucenicilor de atotputernicia rugăciunii credinţei. Apoi El intră din nou în Templu, unde mai-marii poporului urmează să-I conteste autoritatea. Prin întrebarea Sa, Domnul îi face să înţeleagă că ei nu-I pot recunoaşte această autoritate, pentru că nu recunoscuseră mai întâi misiunea lui Ioan Botezătorul. Asemeni celui de-al doilea fiu dintr-o altă parabolă (Luca 15.29), preoţii de seamă şi bătrânii poporului declarau cu tot dinadinsul că împlineau voia lui Dumnezeu, însă, în realitate, aceasta era pentru ei literă moartă (Tit 1.16). Alţii, dimpotrivă, odinioară răzvrătiţi, păcătoşi recunoscuţi, s-au pocăit la glasul lui Ioan şi apoi au împlinit această voie.

Copii care proveniţi din familii creştine, pentru noi există cel puţin riscul de a fi întrecuţi, în drumul nostru spre cer, de către aceia pe care acum îi privim poate cu dispreţ sau cu superioritate (vezi 20.16)! Să ne gândim la responsabilitatea care ne revine!

Publicat în Romanian devotionals | Lasă un comentariu

11 aug. 2021

11 August 2021

Când te vei apropia de o cetate ca să lupți împotriva ei, să-i oferi pace … Așa să faci tuturor cetăților care sunt foarte departe de tine, care nu sunt dintre cetățile acestor națiuni.

Deuteronom 20.10,15

Israel primise instrucțiuni clare cu privire la cetățile și la popoarele care erau în țară, care trebuiau cucerite și distruse în întregime – îi era interzis să facă legământ cu ele sau să le arate îndurare (Deuteronom 7.1,2; 20.16-18). Aici citim însă că, în ce privește cetățile care erau departe de ei, israeliții trebuiau să procedeze diferit. Mai întâi, Israel trebuia să le ofere pacea. Dacă această pace era acceptată, cetatea respectivă trebuia să plătească tribut; dacă pacea era respinsă, cetatea trebuia asediată și toți cei de parte bărbătească trebuiau uciși. Apoi cetatea era prădată.

În lupta noastră spirituală nu trebuie să existe niciun compromis cu vrăjmașul. Adevărul, nădejdea noastră, precum și „credința care a fost dată sfinților o dată pentru totdeauna” trebuie apărate cu orice preț, iar compromisul în aceste chestiuni vitale, care constituie binecuvântările noastre spirituale în Hristos, aduce întotdeauna consecințe dureroase.

Există multe lucruri în viața noastră care nu sunt în mod direct legate de lupta noastră spirituală și de binecuvântările din locurile cerești, însă care pot constitui piedici sau amenințări pentru starea noastră spirituală. Acestea sunt cetățile aflate la depărtare de noi. Ele pot fi locul nostru de muncă, prieteniile și pasiunile noastre, sau lucruri precum telefonul, computerul, mașina sau casa – o mie de lucruri pot fi incluse aici. Dacă vreun astfel de lucru devine o amenințare sau o piedică în calea progresului meu spiritual, trebuie să lupt împotriva lui. Este pacea posibilă? Pot face ca un astfel de lucru să-mi slujească? Îl pot așeza sub controlul meu deplin, ca să nu-mi împiedice creșterea spirituală sau lucrarea la care Domnul m-a chemat? Eu sunt rob al Domnului și al nimănui altcuiva! Dacă supun lucrul respectiv, atunci îl pot folosi pentru lucrarea Domnului. Dacă nu, atunci trebuie să-l asediez, iar când Domnul îmi dă biruința, trebuie să „ucid” toată puterea lui asupra mea. Orice va mai rămâne din el, dacă nu constituie o amenințare pentru progresul meu spiritual, poate fi folosit în mod profitabil.

A. Leclerc

Scăparea celor drepți vine de la Domnul; El este tăria lor în timp de necaz.

Psalmul 37.39

Salvate în ultimul minut

Cinci prietene erau în vacanță la Marea Nordului. În timpul refluxului au căutat scoici în nisip, dar au uitat că timpul trece repede. Apa a venit, iar canalul de lângă mare, pe care îl traversaseră ele, s-a umplut cu apă. Astfel, calea spre țărm le era blocată.

În fața lor se afla insula Spiekeroog. Părea să fie foarte aproape și cele cinci au fugit într-acolo. Deodată s-au aflat în fața unui banc de nisip și au văzut doar apă de jur-împrejur. Doar atunci au telefonat după ajutor. Apa creștea și ele s-au prins deznădăjduite de o geamandură, ale cărei margini ascuțite le-a tăiat adânc pielea palmelor.

Când barca de salvare a pornit, bărbații de la bord au știut că aveau puțin timp la dispoziție. Temperatura apei era doar de 11°C, iar ca să le găsească pe fete, bărbații au fost nevoiți să caute mai întâi geamandura unde se aflau ele. Când le-au găsit, acestea stăteau în apă până la piept. Au fost salvate în ultimul minut!

La început, fetele au căutat scoici, apoi a venit apa, dar și mai apoi a fost prea târziu. Fără ajutor din exterior nu ar fi avut nicio șansă de scăpare.

Pe cărarea vieții noastre se adună greșeli, vinovății și păcate, care ne blochează calea înapoi la Dumnezeu. Avem nevoie de un Salvator din exterior. – Isus Hristos a murit ca Salvator pentru noi la cruce. Acum El este gata să primească pe oricine se îndreaptă spre El.

Îndreptați-vă spre El și veți fi salvați!

Citirea Bibliei: 1 Împărați 6.1-18 · Ioan 5.31-47

coordonatori Bob & Debby Gass

LASĂ JUDECATA ÎN SEAMA JUDECĂTORULUI (1) – Fundația S.E.E.R. România

„…Să nu judecaţi nimic înainte de vreme…” (1 Corinteni 4:5)

Tentația de a-i judeca pe alții este asemenea respirației – vine în mod natural. Și uneori cei mai înrăiți critici sunt creștinii care folosesc Scripturile drept armă, după bunul lor plac. Așadar, dacă tu ești cel judecat, încearcă să-ți amintești aceste patru lucruri:

1) Dă dovadă de smerenie! Dacă ești vinovat, recunoaște-o față de Dumnezeu, față de tine însuți și față de persoanele din jurul tău. Mărturisirea aduce sinceritate și creștere spirituală (vezi 1 Ioan 1:9).

2) Ia aminte la ce spune Scriptura! Satan a scos versetele biblice din context pentru a încerca să-L prindă pe Isus în capcană, însă Domnul Isus a știut tot contextul și nu a căzut în plasă (vezi Luca 4:1-13). Când Biblia este scoasă din context, adu-ți aminte că Dumnezeu nu te are pe tine ca țintă! Și când ești judecat, pe bună dreptate, de Cuvântul lui Dumnezeu, nu dispera; nu înseamnă că S-a supărat pe tine. El te iubește – la fel cum îți iubești și tu copiii, chiar și atunci când nu te ascultă și când folosești faptele lor drept „lecții de viață”, pentru a-i desăvârși. Biblia spune că: „Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte.” (Evrei 12:6).

3) Nu te lăsa ispitit ca să te aperi. Oamenii cu spirit de judecată nu sunt interesați de fapte – ei vor ca să se simtă bine, făcându-te pe tine să te simți prost. Alege-ți luptele cu înțelepciune și nu-ți irosi timpul cu cele neimportante. Iată cum a răspuns apostolul Pavel la critici: „Prea puţin îmi pasă dacă sunt judecat de voi sau de un scaun omenesc de judecată…” (1 Corinteni 4:3).

4) Nu te înrola ca voluntar în juriu. Dacă Dumnezeu nu te găsește vinovat, nu te judeca singur. Urmează exemplul lui Pavel: „…nici eu însumi nu mă mai judec pe mine” (1 Corinteni 4:3). Dacă ai greșit – recunoaște, mărturisește-ți vina, și prin harul lui Dumnezeu, corectează-te… apoi hotărăște-te să-ți trăiești viața eliberat de orice duh de condamnare!