13 August 2021
Ierusalime, Ierusalime, cetate care omoară pe profeți și ucide cu pietre pe cei trimiși la ea! De câte ori am vrut să adun pe copiii tăi cum își adună o găină puii sub aripi, și n-ați vrut!
După aceea au venit și celelalte fecioare, spunând: „Doamne, Doamne, deschide-ne!”.
Matei 23.37; Matei 25.11
Chemările duble din Scriptură (1) – Introducere
Ce au în comun Avraam, Iacov, Moise, Samuel, Marta, Petru și Saul (Pavel)? Fiecare, la un moment dat, a fost chemat de Dumnezeu rostind de două ori numele său (Geneza 22; Geneza 46; Exod 3; 1 Samuel 3; Luca 10; Luca 22; Fapte 9). În Vechiul Testament, El a făcut acest lucru pentru a-i îndruma într-o direcție bună pe cei chemați, iar în Noul Testament, pentru a-i întoarce de pe o cale greșită. Acest lucru arată că El este interesat de fiecare dintre noi, în mod personal, și că dorește să ne binecuvânteze. Toți cei șapte au răspuns cu ascultare și doar bărbații au răspuns cu voce tare la chemare, aceasta constituind o altă lecție pentru noi.
Domnul Isus a repetat numele Ierusalimului atunci când a plâns pentru el (Matei 23.37), însă ce contrast avem aici cu reacția celor șapte prezentați mai sus! Cetatea fusese atât de privilegiată, beneficiind de prezența Lui, însă și-a astupat urechile la cuvintele Sale. Starea de necredință făcuse ca Domnul să fie lepădat, chiar dacă El venise în perfect acord cu profeția Vechiului Testament. În curând, cetatea avea să răsune de strigătele celor care cereau răstignirea Sa. Locuitorii ei urmau să-L lepede pe Acela singur care putea să-i salveze de vrăjmașii lor. În Luca 19.41 citim că El a plâns pentru cetate fiindcă știa ce avea să vină asupra ei. Nimeni deci să nu creadă că Dumnezeu Își găsește plăcerea în a judeca (Isaia 28.21)!
Dumnezeu încă nu-Și întinde mâna pentru a executa judecata, însă în curând Domnul Isus va veni să-i ia pe ai Săi, iar ușa harului se va închide. Oamenii religioși, care n-au crezut evanghelia – fecioarele nechibzuite – vor fi lăsați afară. Ce cumplit va fi ca ei să-L cheme: „Doamne, Doamne!”, și să-L audă răspunzând: „Adevărat vă spun că nu vă cunosc” (Matei 25.11,12)!
S. Attwood
Isus a zis: N-am venit să chem la pocăință pe cei drepți, ci pe cei păcătoși.
Luca 5.32
N-a venit să cheme la pocăință pe cei drepți
— Probabil voi muri curând, mi-a spus un domn bătrân când l-am întâlnit într-un spital.
— Sunteți pregătit să muriți? Sunteți pregătit să-L întâlniți pe Dumnezeu? l-am întrebat eu.
— Aceasta este o întrebare grea, a răspuns el încet și gânditor. Eu m-am străduit întotdeauna să fac binele și nu am făcut lucruri urâte în viața mea.
— Atunci pentru dumneavoastră nu este nici cea mai mică perspectivă de a ajunge în cer, i-am răspuns eu.
El m-a privit uimit, pentru că nu se aștepta la un asemenea răspuns.
— Exact așa cum am spus. Însuși Isus a spus: „N-am venit să chem la pocăință pe cei drepți, ci pe cei păcătoși”. Dacă dumneavoastră sunteți drept, atunci nu puteți să fiți mântuit.
Bătrânul domn părea să-și fi pierdut cumpătul. Cu voce tremurândă a spus:
— Oare m-am înșelat toată viața mea? Eu credeam că Dumnezeu va lua în cer numai oameni buni.
— Nu, Isus a spus că a venit să cheme pe cei păcătoși, nu pe cei drepți.
I-am citit câteva versete, iar el a recunoscut atunci că este un om păcătos. A recunoscut că Hristos a venit pentru a-i salva pe cei păcătoși și că dorește să-i ofere și lui mântuire și salvare, dacă recunoaște că este un om păcătos și că are nevoie de un Mântuitor. Eu cred că L-a primit cu adevărat pe Isus ca Mântuitor al său.
Citirea Bibliei: 1 Împărați 7.1-22 · Ioan 6.16-24
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI
coordonatori Bob & Debby Gass
SĂ ÎNVĂȚĂM DE LA MOISE (1) – Fundația S.E.E.R. România
„Prin credinţă, Moise… n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon…” (Evrei 11:24)
Viața lui Moise ne dezvăluie patru probleme pe care trebuie să le rezolvăm pentru a reuși în viață. În primul rând, trebuie să știi cine ești. „Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon.” Moise s-a născut evreu, dar a fost crescut ca egiptean, de fiica lui Faraon. Chiar dacă a fost pregătit ca să fie comandant în regatul faraonului, Moise știa că Dumnezeu îl chemase să-și elibereze poporul și să-l scoată din Egipt. Așadar, Moise a trebuit să se cerceteze și să facă o alegere: „Ce am de gând să fac cu viața mea? Eu nu sunt cine cred acești oameni că sunt!” Avea tot confortul pe care și l-ar fi putut dori la palat, și ar fi putut rămâne acolo.
Tu ce-ai fi făcut?
Ei bine, Moise a luat decizia corectă, chiar dacă asta a însemnat să-și petreacă următorii optzeci de ani din viață prin pustiuri.
Fiecare dintre noi trebuie să se confrunte cu identitatea proprie. Cu toții avem o nevoie profundă de a ști (și dorința de a accepta) cine suntem. Încercarea de a fi cine nu suntem este o modalitate rapidă de a ne îmbolnăvi de ulcer, deoarece ne supune unei presiuni foarte mari. Moise a recunoscut această tensiune și a decis să nu se mai prefacă. Când ne oprim din încercarea de-a fi ceea ce nu suntem și când acceptăm planul lui Dumnezeu pentru viața noastră vom fi liberi. Oare cum ne-am fi amintit de Moise, astăzi, dacă ar fi rămas la curtea lui Faraon? Ca de-o mumie egipteană dintr-un muzeu!… sau poate deloc!… Moise a luat o decizie grea – dar, în lumina eternității, a fost cea mai bună. Învață de la el!
de Jean Koechlin
Matei 21:33-46
O altă parabolă ilustrează starea jalnică a poporului şi a răilor săi conducători. Dumnezeu aştepta roade de la via Sa, Israel. Nu neglijase nimic din ce trebuia să facă pentru a le obţine (comp. cu Isaia 5.1,2). Evreii însă (şi oamenii în general) au dovedit nu numai incapacitatea lor de a le produce, ci şi un duh de răzvrătire şi de ură împotriva Stăpânului tuturor lucrurilor. Ei nu numai că nu i-au recunoscut, dar i-au şi respins pe slujitorii Acestuia, pe profeţi, iar acum se pregătesc să-L înlăture <şi încă în ce fel> pe Însuşi Moştenitorul, pentru a rămâne ei singurii stăpâni peste moştenire, adică peste lume (1 Tesaloniceni 2.15).
Domnul întâi îi provoacă pe aceştia să-şi rostească propria sentinţă (v. 40,41), apoi le arată că El Însuşi este „piatra din capul unghiului, aleasă
şi preţioasă”, pe care Dumnezeu o pusese în Israel, însă pe care ziditorii (căpeteniile iudeilor) nu o doriseră, potrivit cu Psalmul 118.22,23. Astfel El a devenit, în acelaşi timp, şi piatra unghiulară a unei „case spirituale”, Adunarea, şi „o stâncă de cădere” pentru cei neascultători (1 Petru 2.4-8). Conform acestui pasaj, Domnul Hristos este, în esenţă, piatra de încercare a credinţei: Preţioasă înaintea lui Dumnezeu şi având acelaşi preţ şi pentru noi, cei care credem, El este respins de oameni şi devine o „piatră de poticnire” pentru cei necredincioşi.
Mana Zilnica 