Mana Zilnica

Mana Zilnica

26 Aprilie 2019

DOMNUL ESTE APROAPE

Mulți au crezut în Numele Lui, privind semnele pe care le făcea El. Dar Isus Însuși nu Se încredea în ei, pentru că îi cunoștea pe toți și pentru că nu avea nevoie să-I mărturisească cineva despre om, fiindcă El Însuși cunoștea ce era în om.
Ioan 2.23-25


Vedem aici adevărul cu privire la starea omului și la lucrarea pe care Dumnezeu o face în el și pentru el. Principiul important că întreaga binecuvântare aparține stării de înviere sau că este bazată pe ea – omul în starea lui naturală fiind cu totul lăsat în urmă – apare constant în Ioan, așa cum se poate vedea în capitolele 5 și 6, precum și de-a lungul întregii Evanghelii. Avem deci aici cele două mari temelii ale creștinismului, cu referire la starea noastră: anume nașterea din nou și crucea, amândouă fiind absolut necesare pentru mântuirea noastră; cea de-a doua însă merge mai departe de ceea ce era strict necesar, potrivit naturii lui Dumnezeu Însuși, și ne introduce în lucrurile cerești.

Pentru a avea parte în Împărăție, cineva trebuia să aibă o viață cu totul nouă. Chiar credința în Isus, acea credință bazată pe dovezi care se puteau adresa inteligenței umane, nu valora nimic. Oamenii puteau fi cu adevărat convinși (au existat și încă mai există astfel de oameni) fie prin educație, fie prin exersarea minții, dar, ca să poți fi în relație cu Dumnezeu, trebuia să existe o natură nouă – o natură care poate să-L cunoască și care corespunde cu a Lui Însuși. Mulți au crezut în Isus când au văzut minunile pe care le făcea (versetul 23); ei au tras concluzia, la fel ca Nicodim, că un om nu putea face ceea ce făcea Isus, dacă n-ar fi fost ceea ce pretindea că este. Concluzia era perfect adevărată. Nu era însă vorba de biruință asupra poftelor, de abandonarea prejudecăților sau a intereselor greu de sacrificat, ci de rațiunea omului care judeca destul de corect dovezile oferite, în timp ce restul ființei sale nu era atins. Însă Domnul îl cunoștea pe om; știa, cu o pricepere divină, ceea ce era în el. Probabil că unor astfel de oameni nu le lipsea sinceritatea, însă ei posedau doar o concluzie, o convingere omenească lipsită de putere asupra voinței omului, asupra patimilor lui și, de asemenea, cu totul neputincioasă împotriva șiretlicurilor prințului acestei lumi. „Isus Însuși nu Se încredea în ei.” Trebuia să existe o lucrare divină și o natură la fel de divină pentru ca cineva să se bucure de părtășia divină și să umble pe calea dumnezeiască în această lume.

J. N. Darby

 SĂMÂNȚA BUNĂ

Atunci Isus a zis ucenicilor Săi: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze”.
Matei 16.24


Punctul de plecare

Aici ucenicii sunt chemați să meargă după Domnul Isus Hristos. Pentru a merge după Mântuitorul, sunt necesare mai întâi două lucruri: cunoașterea personală a Mântuitorului Isus Hristos și cunoașterea crucii. Numai crucea înlătură orice piedică de a-L urma pe Isus Hristos. Acesta este punctul de plecare, primul nostru pas pe drumul pe urmele Mântuitorului, căci credinciosul nu poate să facă niciun pas, dacă nu pleacă de la piciorul crucii. Această lucrare contrazice orice gând firesc, orice învățătură obișnuită a omului religios.

Învățătura firească spune astfel: Faceți primul pas spre Isus Hristos, părăsiți viciile voastre, dedicați-vă lui Dumnezeu, și harul Său vă va ajuta. Dumnezeu nu a spus niciodată așa ceva. Chiar istoria lui Petru este dovada. Biblia ne învață că Dumnezeu a făcut primul pas spre om, că acest prim pas L-a condus pe Domnul Isus la cruce, că prin acest pas omul a putut să-I fie plăcut lui Dumnezeu. Acesta este deci punctul nostru de plecare pentru a merge după Mântuitorul.

Cuvintele „să se lepede de sine” sunt traduse de o mare parte dintre creștini astfel: trebuie să renunțați la anumite păcate, la anumite plăceri. Biblia ne spune că trebuie să renunțăm la noi înșine. Dar putem? Numai în puterea omului nou, căci omul cel vechi nu poate să se lepede de sine! Trebuie să fie un om nou pentru a putea să spună: „Am fost răstignit împreună cu Hristos și trăiesc … dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2.20).


CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI

coordonatori Bob & Debby Gass

TEORIE SAU ADEVĂR VINEREA MARE – Fundația SEER

„Credem că Isus a murit şi a înviat…” (1 Tesaloniceni 4:14)


În următoarele trei zile vom vorbi despre câteva teorii susținute de cei care au încercat să nege Învierea. Unii spun că din cauza faptului că Evangheliile au fost scrise cu mult timp (câteva zeci de ani) după evenimente, istoria a fost fie falsificată, fie înfrumusețată. Însă arheologia nu este de acord cu această teorie. Noi știm că Evangheliile fac referire la autorii ale căror nume le poartă și că mărturia Învierii se referă la perioada în care s-a întâmplat. Așadar, nu a fost timp pentru ca legenda să se dezvolte! Unii spun că ucenicii au experimentat viziuni sau halucinații, pentru că Hristos le-a promis că va învia din morți și ei s-au așteptat ca El să împlinească ce a spus.

Dar în istoria halucinației nu există nicio întâmplare în care cinci sute de oameni, provenind din medii diferite să fi avut aceeași viziune în același timp. Dar cei doi ucenici de pe drumul spre Emaus, care au mers alături de Hristos și au vorbit cu El (vezi Luca 24:13)? Și ei au avut halucinații? Când Petru a predicat în ziua Cincizecimii despre „marea lui halucinație”, el se afla la numai zece minute de mormântul în care fusese Isus (vezi Faptele Apostolilor 2:24). Mii de oameni au crezut; sigur, alții au auzit și nu au crezut. Oare nu s-a gândit nimeni să meargă și să verifice ce-a spus Petru? Cu siguranță, saducheii care făceau tot felul de conspirații ar fi profitat de această ocazie pentru a dovedi că nu a fost decât o simplă halucinație. De-a lungul coastelor mării sunt amplasate faruri, iar păsările atrase de lumina lor puternică se izbesc în zbor de ele, sfârșind prin a se răni sau a muri. Acest lucru ne duce cu gândul la cei ce critică Învierea, nu-i așa?

SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI

2019 de Jean Koechlin

Exod 17:8-16


Cu foamea satisfăcută şi cu setea potolită, iată că poporul era pregătit de Domnul pentru o nouă experienţă, cea a luptei cu Amalec. După ce au fost întăriţi „în Domnul şi în puterea tăriei Lui”, credincioşii pot să facă faţă vrăjmaşilor lor (Efeseni 6.10-13). La Marea Roşie, Domnul luptase pentru ei, iar ei a trebuit să stea liniştiţi (14.14). Crucea a fost în exclusivitate lupta Domnului. Nu putem face nimic pentru mântuirea noastră. Dar imediat după convertire încep luptele (Galateni 5.17). Ca o armată puternică, toate greşelile noastre vechi vin din nou să ne hărţuiască, să lupte împotriva noastră (1 Petru 2.11).

Oare nu putem conta pe Domnul şi de astă dată? Putem, într-adevăr! La cruce, El a luptat pentru noi, în locul nostru; acum El luptă alături de noi – El, adevăratul Iosua. Totuşi, victoria este câştigată sus, pe munte. Hristos, adevăratul Moise şi adevăratul Aaron, este acum în cer, mijlocind pentru ai Săi. Şi mâinile Sale nu slăbesc niciodată (Romani 8.34, 37; Evrei 7.25). Rezultatul bătăliei nu depinde de forţele angajate în luptă, ci de credinţa şi de rugăciunile Domnului Isus.
În această relatare, Iosua ne învaţă cum să luptăm, iar Moise cum să ne rugăm (Psalmul 144.1, 2).

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: