Mana Zilnica

Mana Zilnica

Archive for the day “aprilie 26, 2019”

26 Aprilie 2019

DOMNUL ESTE APROAPE

Mulți au crezut în Numele Lui, privind semnele pe care le făcea El. Dar Isus Însuși nu Se încredea în ei, pentru că îi cunoștea pe toți și pentru că nu avea nevoie să-I mărturisească cineva despre om, fiindcă El Însuși cunoștea ce era în om.
Ioan 2.23-25


Vedem aici adevărul cu privire la starea omului și la lucrarea pe care Dumnezeu o face în el și pentru el. Principiul important că întreaga binecuvântare aparține stării de înviere sau că este bazată pe ea – omul în starea lui naturală fiind cu totul lăsat în urmă – apare constant în Ioan, așa cum se poate vedea în capitolele 5 și 6, precum și de-a lungul întregii Evanghelii. Avem deci aici cele două mari temelii ale creștinismului, cu referire la starea noastră: anume nașterea din nou și crucea, amândouă fiind absolut necesare pentru mântuirea noastră; cea de-a doua însă merge mai departe de ceea ce era strict necesar, potrivit naturii lui Dumnezeu Însuși, și ne introduce în lucrurile cerești.

Pentru a avea parte în Împărăție, cineva trebuia să aibă o viață cu totul nouă. Chiar credința în Isus, acea credință bazată pe dovezi care se puteau adresa inteligenței umane, nu valora nimic. Oamenii puteau fi cu adevărat convinși (au existat și încă mai există astfel de oameni) fie prin educație, fie prin exersarea minții, dar, ca să poți fi în relație cu Dumnezeu, trebuia să existe o natură nouă – o natură care poate să-L cunoască și care corespunde cu a Lui Însuși. Mulți au crezut în Isus când au văzut minunile pe care le făcea (versetul 23); ei au tras concluzia, la fel ca Nicodim, că un om nu putea face ceea ce făcea Isus, dacă n-ar fi fost ceea ce pretindea că este. Concluzia era perfect adevărată. Nu era însă vorba de biruință asupra poftelor, de abandonarea prejudecăților sau a intereselor greu de sacrificat, ci de rațiunea omului care judeca destul de corect dovezile oferite, în timp ce restul ființei sale nu era atins. Însă Domnul îl cunoștea pe om; știa, cu o pricepere divină, ceea ce era în el. Probabil că unor astfel de oameni nu le lipsea sinceritatea, însă ei posedau doar o concluzie, o convingere omenească lipsită de putere asupra voinței omului, asupra patimilor lui și, de asemenea, cu totul neputincioasă împotriva șiretlicurilor prințului acestei lumi. „Isus Însuși nu Se încredea în ei.” Trebuia să existe o lucrare divină și o natură la fel de divină pentru ca cineva să se bucure de părtășia divină și să umble pe calea dumnezeiască în această lume.

J. N. Darby

 SĂMÂNȚA BUNĂ

Atunci Isus a zis ucenicilor Săi: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze”.
Matei 16.24


Punctul de plecare

Aici ucenicii sunt chemați să meargă după Domnul Isus Hristos. Pentru a merge după Mântuitorul, sunt necesare mai întâi două lucruri: cunoașterea personală a Mântuitorului Isus Hristos și cunoașterea crucii. Numai crucea înlătură orice piedică de a-L urma pe Isus Hristos. Acesta este punctul de plecare, primul nostru pas pe drumul pe urmele Mântuitorului, căci credinciosul nu poate să facă niciun pas, dacă nu pleacă de la piciorul crucii. Această lucrare contrazice orice gând firesc, orice învățătură obișnuită a omului religios.

Învățătura firească spune astfel: Faceți primul pas spre Isus Hristos, părăsiți viciile voastre, dedicați-vă lui Dumnezeu, și harul Său vă va ajuta. Dumnezeu nu a spus niciodată așa ceva. Chiar istoria lui Petru este dovada. Biblia ne învață că Dumnezeu a făcut primul pas spre om, că acest prim pas L-a condus pe Domnul Isus la cruce, că prin acest pas omul a putut să-I fie plăcut lui Dumnezeu. Acesta este deci punctul nostru de plecare pentru a merge după Mântuitorul.

Cuvintele „să se lepede de sine” sunt traduse de o mare parte dintre creștini astfel: trebuie să renunțați la anumite păcate, la anumite plăceri. Biblia ne spune că trebuie să renunțăm la noi înșine. Dar putem? Numai în puterea omului nou, căci omul cel vechi nu poate să se lepede de sine! Trebuie să fie un om nou pentru a putea să spună: „Am fost răstignit împreună cu Hristos și trăiesc … dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2.20).


CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI

coordonatori Bob & Debby Gass

TEORIE SAU ADEVĂR VINEREA MARE – Fundația SEER

„Credem că Isus a murit şi a înviat…” (1 Tesaloniceni 4:14)


În următoarele trei zile vom vorbi despre câteva teorii susținute de cei care au încercat să nege Învierea. Unii spun că din cauza faptului că Evangheliile au fost scrise cu mult timp (câteva zeci de ani) după evenimente, istoria a fost fie falsificată, fie înfrumusețată. Însă arheologia nu este de acord cu această teorie. Noi știm că Evangheliile fac referire la autorii ale căror nume le poartă și că mărturia Învierii se referă la perioada în care s-a întâmplat. Așadar, nu a fost timp pentru ca legenda să se dezvolte! Unii spun că ucenicii au experimentat viziuni sau halucinații, pentru că Hristos le-a promis că va învia din morți și ei s-au așteptat ca El să împlinească ce a spus.

Dar în istoria halucinației nu există nicio întâmplare în care cinci sute de oameni, provenind din medii diferite să fi avut aceeași viziune în același timp. Dar cei doi ucenici de pe drumul spre Emaus, care au mers alături de Hristos și au vorbit cu El (vezi Luca 24:13)? Și ei au avut halucinații? Când Petru a predicat în ziua Cincizecimii despre „marea lui halucinație”, el se afla la numai zece minute de mormântul în care fusese Isus (vezi Faptele Apostolilor 2:24). Mii de oameni au crezut; sigur, alții au auzit și nu au crezut. Oare nu s-a gândit nimeni să meargă și să verifice ce-a spus Petru? Cu siguranță, saducheii care făceau tot felul de conspirații ar fi profitat de această ocazie pentru a dovedi că nu a fost decât o simplă halucinație. De-a lungul coastelor mării sunt amplasate faruri, iar păsările atrase de lumina lor puternică se izbesc în zbor de ele, sfârșind prin a se răni sau a muri. Acest lucru ne duce cu gândul la cei ce critică Învierea, nu-i așa?

SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI

2019 de Jean Koechlin

Exod 17:8-16


Cu foamea satisfăcută şi cu setea potolită, iată că poporul era pregătit de Domnul pentru o nouă experienţă, cea a luptei cu Amalec. După ce au fost întăriţi „în Domnul şi în puterea tăriei Lui”, credincioşii pot să facă faţă vrăjmaşilor lor (Efeseni 6.10-13). La Marea Roşie, Domnul luptase pentru ei, iar ei a trebuit să stea liniştiţi (14.14). Crucea a fost în exclusivitate lupta Domnului. Nu putem face nimic pentru mântuirea noastră. Dar imediat după convertire încep luptele (Galateni 5.17). Ca o armată puternică, toate greşelile noastre vechi vin din nou să ne hărţuiască, să lupte împotriva noastră (1 Petru 2.11).

Oare nu putem conta pe Domnul şi de astă dată? Putem, într-adevăr! La cruce, El a luptat pentru noi, în locul nostru; acum El luptă alături de noi – El, adevăratul Iosua. Totuşi, victoria este câştigată sus, pe munte. Hristos, adevăratul Moise şi adevăratul Aaron, este acum în cer, mijlocind pentru ai Săi. Şi mâinile Sale nu slăbesc niciodată (Romani 8.34, 37; Evrei 7.25). Rezultatul bătăliei nu depinde de forţele angajate în luptă, ci de credinţa şi de rugăciunile Domnului Isus.
În această relatare, Iosua ne învaţă cum să luptăm, iar Moise cum să ne rugăm (Psalmul 144.1, 2).

25 Aprilie 2019

DOMNUL ESTE APROAPE

 

Voi toți sunteți fii ai luminii și fii ai zilei … Astfel deci să nu dormim, ca ceilalți.
1 Tesaloniceni 5.5,6


Dumnezeu știe foarte bine ceea ce suntem și cunoaște orice gând și orice motivație a noastră; nimic nu poate fi ascuns de El. Credinciosul, conștient de acest adevăr, umblă cu Dumnezeu; el știe că Dumnezeu privește în inima lui și că vede toate lucrurile. Nu se teme de această privire a lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, se bucură de ea. Dumnezeu cunoaște totul, iar cel credincios știe astfel că nimic din ceea ce el face nu-L poate lua prin surprindere pe Dumnezeu. Răul care este în el însuși îl surprinde adesea pe cel credincios, însă niciodată pe Dumnezeu, care îl cunoaște perfect de bine. Însă nimic nu-l poate separa pe cel credincios de dragostea lui Dumnezeu. Avem viața veșnică, viața lui Dumnezeu Însuși; Dumnezeu locuiește în noi, iar noi, în Dumnezeu; El ne-a dat Duhul Său, astfel ca noi, sărmane creaturi, slabe și falimentare, să umblăm în lumină.

Întotdeauna Scriptura ne îndeamnă să ne purtăm în conformitate cu ceea ce suntem deja. Suntem fii ai luminii, de aceea trebuie să umblăm ca în timpul zilei. Responsabilitatea noastră decurge întotdeauna din privilegiile pe care le avem și din poziția și din relațiile în care ne aflăm deja.

A dormi și a umbla sunt două lucruri care nu pot merge împreună. Din nefericire, există mulți copii ai lui Dumnezeu care s-au obișnuit cu o viață de formalism și de ritualuri religioase, iar umblarea lor se desfășoară într-o adormire aproape totală. Să avem grijă ca în viața noastră să existe realitate practică, fiindcă noi nu suntem ai nopții – de aceea, să nu dormim ca ceilalți!

H. F. Witherby

 

    

SĂMÂNȚA BUNĂ

 

Voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ceea ce vă poruncesc Eu. Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu știe ce face stăpânul.
Ioan 15.14,15


Ce Prieten bun! (3)

Ce Prieten bun e Domnul! El ne-aude orișicând.
O! Ce mare fericire să-ți verși Lui necazul tău!
Cât de mult adesea pierdem, cât de apăsați suntem
Când nu spunem orice grijă Dumnezeului cel viu!

Sunt necazuri și ispite sau o supărare grea?
Să nu-ți pierzi deloc speranța: spune totul lui Isus!
Care alt prieten ca El parte la dureri îți ia?
El cunoaște cât de slab ești: spune totul lui Isus!

Ești trudit și plin de grijă, apăsat de greu necaz?
Adăpost să-ți fie ruga, spune totul lui Isus!
Ești disprețuit de lume? Spune-ndată lui Isus!
El în brațe te-ocrotește și te mângâie nespus.

Când te vezi în lume singur, părăsit de orice om,
Când primejdia-i mai mare și din greu nu poți să ieși,
Când ești atacat de oameni, lasă totu-n mâna Lui!
El dreptate îți va face: lasă să lucreze El!

El nu uită niciodată pe niciunul din ai Lui,
El ne-ajută-n orice luptă și Se roagă pentru noi.
El e viața și lumina, e odihna noastră-aici,
În curând El Se va-ntoarce și ne va răpi în cer!


CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI

coordonatori Bob & Debby Gass

FURNICILE (4) – Fundația SEER

„Am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac.” (Ioan 17:4)


Furnicile mor efectiv lucrând. Dar trebuie să știm că Biblia nu promovează un mod de viață dependent de muncă, care să ne pună în pericol sănătatea și să ne facă să neglijăm familia. Prea multe căsnicii se destramă atunci când cuplul subscrie acestei filosofii, și prea mulți copii cresc urând faptul că părinții lor nu au avut niciodată timp pentru ei. Când înțelegem lucrul acesta, vom vedea și că popularul concept contemporan al pensionării nu se regăsește în Biblie. Da, te poți pensiona de la locul de muncă, dar nu te poți pensiona niciodată de la muncă. Câtă vreme ești în viață, există mereu munci pe care Dumnezeu dorește să le faci. Universitatea Harvard a efectuat un studiu pe câțiva dintre absolvenții săi. Un grup de o sută de participanți a ieșit la pensie la vârsta de 65 de ani, în timp ce al doilea grup a lucrat până la vârsta de 75 de ani.

În primul grup, șapte din opt au murit la vârsta de 75 de ani. În cel de-al doilea grup, din cei care au continuat să lucreze, numai unul din opt a murit înaintea vârstei de 75 de ani. Cercetătorii au concluzionat că pensionarea timpurie poate reduce longevitatea. Oprește-te și gândește-te la lucrarea de trei ani și jumătate pe care a făcut-o Domnul Isus. La sfârșitul ei, Mântuitorul a zis: „Am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac.”

Te-ai gândit vreodată că mântuirea este la dispoziția noastră pentru că Domnul Isus S-a dovedit a fi un lucrător credincios, care nu și-a părăsit locul de muncă până nu și-a isprăvit lucrarea? Repet: odihna, relaxarea și pensionarea sunt valoroase și bine-meritate după o viață întreagă de muncă. Dar de fapt, câtă vreme ești în viață, Dumnezeu are pentru tine un lucru pe care trebuie să-l faci! Și în timp ce faci acel lucru, nu vei găsi numai bucurie și împlinire, ci îi vei binecuvânta și pe cei din jurul tău.


SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI

2019 de Jean Koechlin

Exod 16:32-37, 17:1-7


„Ia un urcior şi pune în el un omer plin de mană…” (v.33). Era partea lui Dumnezeu. «Mana ascunsă, Hristos coborât din cer pentru a deveni om şi apoi înviat şi înălţat la cer într-un trup glorios, ţinea de plăcerea lui Dumnezeu» (H. Rossier) – plăcere pe care o împărtăşeşte cu biruitorii (Apocalipsa 2.17).

După foame, setea este încă o ocazie pentru ca bietul popor să murmure. Ei bine, harul lui Dumnezeu se foloseşte şi de aceasta, ca să ne descopere o taină preţioasă, a cărei explicaţie o găsim în 1 Corinteni 10.4: „Toţi au băut aceeaşi băutură spirituală, pentru că beau dintr-o stâncă spirituală care îi urma (şi stânca era Hristosul – compară cu Ioan 7.37-39). Dar, pentru ca stânca să dea apă (viaţa din Duhul), ea trebuie să fie lovită, aşa cum Hristos a fost lovit pe cruce chiar de mâna lui Dumnezeu. Cu toate acestea, să observăm că păcatul poporului, murmurele lor, răzvrătirea lor, au impus ca stânca să fie lovită. „Pentru fărădelegea poporului meu a fost lovit”, spune profetul (Isaia 53.8). Astfel, în timp ce mana este o imagine a Hristosului venit din cer, stânca lovită vorbeşte despre Hristos cel răstignit, iar apa vie reprezintă Duhul Sfânt, puterea vieţii noi pe care Mântuitorul mort şi înviat o dă tuturor celor care cred în El.

Post Navigation

%d blogeri au apreciat asta: