14 Decembrie 2020
A venit la ai Săi și ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor care L-au primit, le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu.
Ioan 1.11,12
Domnul a avut o misiune specială din cer pentru Israel, pentru cei pe care îi scosese din Egipt, cu care călătorise împreună în pustie și pe care El, Iahve-Isus, îi așezase în Canaan. „A venit la ai Săi și ai Săi nu L-au primit.” Lumea nu L-a cunoscut; Israel nu L-a primit. A fost disprețuit și părăsit de oameni, iar când a fost Prunc în cetatea lui David, nu s-a găsit loc pentru El în casa de poposire, la fel cum, mai târziu, nu s-a găsit loc pentru El în Ierusalim, nici în templu. Nici măcar în mijlocul poporului Său nu a găsit un loc în care să-Și plece capul. Cât de mult vorbește aceasta despre religiozitatea omenească! Ce demonstrație clară cu privire la faptul că omul căzut, oricât de cultivat, chiar și în ce privește legea lui Dumnezeu, nu are niciun simțământ și nicio atracție față de acea viață care era întotdeauna la Tatăl și care a fost manifestată în Persoana lui Isus!
Unii însă L-au primit pe Fiul lui Dumnezeu; L-au primit în inimile lor. Și, până în ziua de astăzi, în această lume, care L-a lepădat pe Domnul, există inimi care au un loc pentru El. Ferice de cei în a căror inimă locuiește El, căci privilegiile lor sunt atât de mari! Este necesară însă o lucrare reală în inimă. Una este să cunoști o persoană din vedere și după nume și cu totul alta este să-i deschizi ușa și să o poftești în casa ta. Mulți Îl cunosc pe Domnul după nume, însă El este străin pentru simțămintele lor, fiindcă niciodată nu I-au deschis ușa inimii, pentru a-L primi. Dacă însă dorim să știm ce înseamnă viața lui Dumnezeu, trebuie să-L primim pe Domnul Isus. La întrebarea: «Sunt eu un copil al lui Dumnezeu?», Scriptura răspunde astfel: „Cine are pe Fiul are viața”.
H. F. Witherby
Intrați pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pieire, … dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață.
Matei 7.13,14
„Oare unde duce drumul acesta?”
„M-am rătăcit. Oare unde duce drumul acesta?”, așa îl întreba un om băut pe un trecător. Cel întrebat însă îl cunoștea pe omul acela, știa ce viață duce, așa că i-a răspuns cu sobrietate: „Dumneavoastră sunteți de mult timp pe drumul greșit. Acest drum vă duce la pierzare!”.
Omul băut s-a speriat și dintr-odată parcă s-a trezit. L-a recunoscut pe omul credincios care stătea în fața lui și a spus: „Da, domnule, aveți dreptate. Trebuie să mă schimb, altfel merg în pierzare”. Credinciosul i-a răspuns prietenos: „Dar Dumnezeu nu vrea să mergeți în pierzare”. El l-a condus pe om acasă și i-a mai spus câteva cuvinte care să-l ajute.
La scurt timp după această întâmplare, acel om a fost eliberat de alcool și de legăturile acelei patimi. A venit la Dumnezeu și și-a recunoscut păcatele. Și, prin credința în Isus Hristos și în lucrarea Lui de salvare, a devenit un om nou. El a părăsit calea lată, care duce la pieire, și a trecut pe calea îngustă, care duce la viață.
Pe această cale lată care duce la pieire merge fiecare om atât timp cât nu intră pe „poarta cea strâmtă”. Prin poarta cea strâmtă intră omul când, conștient de propria-i viață, se îndreaptă spre Dumnezeu. La aceasta ne invită Dumnezeu pe fiecare. Cu acest cuvânt biblic despre poartă și cale, Domnul Isus ne transmite, pe cât de solemn, pe atât de prietenos, o invitație: Intrați pe poarta cea strâmtă!
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI
coordonatori Bob & Debby Gass
LECȚII DE LA FĂPTURILE CREATE DE DUMNEZEU (1) – Fundația S.E.E.R. România
„Inima îmi zice din partea Ta: „Caută Faţa Mea!” Şi Faţa Ta, Doamne, o caut!” (Psalmul 27:8)
În cartea sa „Câini vorbitori”, Sam Mason vorbește despre felul în care Dumnezeu poate folosi animalele noastre de companie pentru a ne vorbi. Privind în urmă la câinii pe care i-a avut și la lecțiile pe care le-a învățat de la ei, el scria: „O astfel de ocazie a fost când Ranger, câinele nostru, stătea în poala mea, iar eu mă relaxam în balansoar. I-am observat acea adorabilă înclinare a capului, în timp ce mă privea drept în față. M-am trezit întrebându-mă ce urmărea de fapt. După o clipă, m-am înviorat ca atins de o inspirație divină, iar explicația s-a revărsat în potopul gândurilor. Ranger îmi căuta chipul! Vedeți, câinii devin elevii stăpânilor lor. Înțelegerea pe care o au ei despre limbajul uman vorbit se limitează la câteva cuvinte. Capacitatea lor de a înțelege o ființă cu un intelect mult mai dezvoltat este mărginită. Așa că ei ne studiază mișcările: mimica feței, gesturile mâinilor și alte componente ale limbajului corporal.
Tot astfel, și noi avem o înțelegere limitată a Stăpânului nostru. Prin urmare, cum „căutăm noi fața” Cuiva care este Superiorul nostru? Domnul Se descoperă prin Cuvântul Său. Acesta e locul în care începe călătoria noastră. Și este așa de trist că tot mai puțini creștini declarați citesc și studiază Biblia în mod regulat. Să ținem cont însă că, dincolo de Scripturi, mai există și alte modalități de a căuta fața lui Dumnezeu.
Fii atent la vorbirea lui Dumnezeu, atunci când Duhul Sfânt îți mișcă inima în timpul serviciului divin de la biserică. Învață din intervențiile Sale în viața ta și a celorlalți credincioși. În spatele lucrărilor și mesajelor Sale se află căile Sale! Hotărăște-te să devii elev al Stăpânului tău cu fiecare ocazie care ți se ivește!”
de Jean Koechlin
Neemia 10:28-39
Bărbaţii ale căror nume sunt scrise la începutul acestui capitol sunt cei care şi-au pus sigiliul la încheierea legământului cu Domnul. Ştim că şi Dumnezeu Îşi are sigiliul Său: Duhul
Sfânt. El este aplicat pe cel răscumpărat, ca marcă de proprietate prin care Domnul îl recunoaşte şi declară: Iată-l pe „unul care-Mi aparţine” (Efeseni 1.13; 4.30). „Este al Meu” (comp. Exod 13.2 cu Isaia 43.1). Oare poate El să recunoască în felul acesta pe fiecare cititor al acestor rânduri?
Dar, în timp ce propriile sigilii nu le pot conferi însoţitorilor lui Neemia puterea de a împlini cele la care s-au angajat (comp. 10.39 cu 13.10,11), Duhul Sfânt este nu numai sigiliul, ci şi puterea prin care creştinul acţionează în acord cu voia lui Dumnezeu (Ef. 3.16).
Întreaga naţiune s-a alăturat conducătorilor ei. Cunoaşterea legii (dobândite curând) nu rămâne la stadiul teoretic pentru ei, ci îi duce, pe rând, la curăţire, la respectarea sabatului şi a anului de odihnă al pământului (fiecare al şaptelea an), apoi la serviciul în templu şi la respectarea instrucţiunilor privind cele dintâi roade şi zeciuielile. „Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceţi”, spunea Domnul Isus (Ioan 13.17).
Mana Zilnica 