28 Mai 2021
Este scris: „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”.
Matei 4.4
Dependența Omului perfect (2)
Scopul lui Dumnezeu era să-L susțină pe Fiul Său; era scopul Lui ca El să vină curând la templul Său; era scopul Lui să-I dea Fiului împărățiile acestei lumi; și chiar acesta era motivul pentru care Domnul Isus L-a așteptat simplu și neîntrerupt pe Dumnezeu, ca El să-Și împlinească scopul Său, la timpul Său și în felul Său. El nu a hotărât cu privire la împlinirea propriilor Sale scopuri. A lăsat totul la hotărârea lui Dumnezeu. El va mânca doar când Dumnezeu Îi va da pâine; va intra în templu doar când Dumnezeu Îl va trimite; și va urca pe tron doar la timpul rânduit de Dumnezeu: „Șezi la dreapta Mea, până îi voi pune pe vrăjmașii Tăi ca așternut al picioarelor Tale” (Psalmul 110.1).
Această supunere deplină a Fiului lui Dumnezeu este mai minunată decât se poate spune. Deși era în mod desăvârșit egal cu Dumnezeu, El a luat, ca Om, un loc de dependență, găsindu-Și plăcerea întotdeauna în voia Tatălui, aducându-I mulțumiri chiar când totul părea să-I fie împotrivă, făcând întotdeauna lucrurile care Îi erau plăcute Tatălui, având ca scop măreț și constant glorificarea Tatălui.
Iar în final, când totul a fost împlinit, când El a încheiat în mod desăvârșit lucrarea pe care Tatăl I-o dăduse să o facă, Și-a încredințat duhul în mâna Tatălui și Și-a odihnit trupul în nădejdea gloriei și măreției care Îi fuseseră promise. De aceea, apostolul inspirat poate spune: „Acest gând să fie în voi, care era și în Hristos Isus: care, fiind în chip de Dumnezeu, n-a considerat de apucat să fie egal cu Dumnezeu, ci S-a golit pe Sine Însuși, luând chip de rob, făcându-Se în asemănarea oamenilor. Și, la înfățișare fiind găsit ca un om, S-a smerit pe Sine, făcându-Se ascultător până la moarte, și chiar moarte de cruce. De aceea și Dumnezeu L-a înălțat foarte sus și I-a dăruit un Nume care este mai presus de orice nume, ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi, al celor cerești și al celor pământești și al celor de sub pământ, și orice limbă să mărturisească, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domn” (Filipeni 2.5-11).
C. H. Mackintosh
În casa Tatălui Meu sunt multe locuințe … Și, dacă Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, voi veni din nou și vă voi lua la Mine Însumi, ca, acolo unde sunt Eu, să fiți și voi.
Ioan 14.2,3
„Cerul poate aștepta”
În portul idilic Rankwitz, din laguna Achterwasser, care formează un golf pe râul Peenestrom, este ancorat iahtul „Heaven can wait” („Cerul poate aștepta”); iar lângă el este acostată o altă ambarcațiune cu pânze, cu numele „Sea love” („Dragoste de mare”). Ambele ambarcațiuni sunt frumoase și fac să bată cu putere inima oricărui corăbier. Ele pot oferi tot ce-și dorește inima, de la echipament de înaltă calitate până la zonă ideală de relaxare. Nu știm însă de ce deținătorul celor două vase le-a dat aceste nume.
Deviza multor oameni din zilele noastre este să trăiască aici și acum. Cerul poate aștepta! Oamenii nu-și fac gânduri ce va fi dincolo de mormânt. Ceea ce este vizibil are prioritate și oamenii trăiesc după motoul: „Să mâncăm și să bem, căci mâine vom muri” (1 Corinteni 15.32). Dar să fim sinceri! Nu este prea puțin doar atât?
Ușa cerului este deschisă. Fiul lui Dumnezeu a venit ca Om pe acest pământ și Și-a dat viața pe cruce, ca noi să putem sta înaintea lui Dumnezeu.
Înainte de întoarcerea Sa la cer, Isus Hristos a vorbit despre „Casa Tatălui”, despre locuința veșnică a lui Dumnezeu. Acolo este loc pentru toți oamenii care au crezut în El și care acum sunt salvați. Ei vor fi acolo pentru totdeauna. Domnul Isus le spune: „Și, dacă Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, voi veni din nou și vă voi lua la Mine Însumi, ca, acolo unde sunt Eu, să fiți și voi” (Ioan 14.3).
Citirea Bibliei: 1 Samuel 16.14-23 · Psalmul 102.19-29
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI
coordonatori Bob & Debby Gass
CUM SĂ TE COMPORȚI CU PERSOANELE DIFICILE (3) – Fundația S.E.E.R. România
„Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri” (1 Petru 2:23)
Nimeni nu a stăpânit mai bine iscusința de a face față oamenilor dificili decât Domnul Isus. Romanii au vrut să-L reducă la tăcere, Irod a vrut să-L omoare, Pilat s-a spălat pe mâini în ceea ce-L privea, liderii religioși L-au invidiat, familia Sa a crezut că și-a pierdut mințile, locuitorii orașului Său natal au vrut să-L ucidă cu pietre, Toma s-a îndoit de El, Petru s-a lepădat de El, Iuda L-a trădat, soldații L-au bătut, mulțimile au strigat să fie răstignit și cei mai apropiați adepți ai Săi L-au părăsit… Cu toate acestea, Isus nu S-a rugat niciodată ca Dumnezeu să-i îndepărteze pe oamenii dificili din viața Lui. Dacă ar fi făcut-o, n-ar mai fi rămas nimeni. Chiar și rugăciunea poate fi folosită greșit, ca o modalitate de evitare, sau de a scăpa ușor…
Uneori Îi cerem lui Dumnezeu să scoată o persoană dificilă din viața noastră, deoarece nu suntem dispuși (ori în stare) să o confruntăm în mod cinstit. Și dacă Dumnezeu ar răspunde acelei rugăciuni după cum dorim noi, vom pierde ocazia de a crește; or, asta este marea Sa dorință pentru noi! Învățăturile lui Isus despre relațiile cu oameni dificili au izvorât din experiențe profunde, intime și dureroase, și din înțelepciune. Iar ele au influențat lideri și mișcări mondiale, cum niciun alt cuvânt care a fost rostit vreodată n-a putut-o face – de la Mahatma Gandhi la Martin Luther King Jr. și până la Nelson Mandela. Petru scrie: „dacă suferiţi cu răbdare, când aţi făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu. Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi, şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui. „El n-a făcut păcat, şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug”.
Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; şi, când era chinuit, nu ameninţa, ci Se supunea dreptului Judecător” (1 Petru 2:20-23). Azi, ești chemat să Îi urmezi exemplul!
de Jean Koechlin
Isaia 40:1-17
Capitolele 40-66 constituie un ansamblu atât de bine delimitat, încât uneori acesta a putut fi numit „a doua carte a lui Isaia„. Prima parte a avut ca subiect principal istoria trecută şi viitoare a lui Israel, precum şi a naţiunilor cu care acesta a avut (şi va avea) de-a face. În partea pe care o abordăm vom găsi redată în principal lucrarea lui Dumnezeu în inimile lor pentru a-i întoarce la El. Rugăciunea noastră în timp ce citim acestea este ca aceeaşi lucrare să aibă loc şi în inima fiecăruia dintre noi. Şi, pentru că numai harul divin poate s-o înfăptuiască, Dumnezeu începe prin a vorbi despre mângâiere şi despre iertare.
Printre „strigătele„ care răsună la începutul acestui capitol (v. 2,3,6,9) este un mesaj pe care îl recunoaştem uşor: cel al lui Ioan Botezătorul (Ioan 1.23). Evangheliile ne vor învăţa în ce fel a pregătit el calea Domnului Isus. Următoarea strigare (citată în 1 Petru 1.24,25) compară caracterul firav şi trecător al cărnii, inclusiv ce poate produce ea mai frumos (floarea ei), cu „Cuvântul lui Dumnezeu” care „rămâne pentru totdeauna” (v. 8; comp. cu Matei 24.35). Prin cea din urmă „strigare„, Ierusalimul este invitat să vestească tuturor: „Iată Dumnezeul vostru…„ (v. 9). Suntem şi noi astfel de mesageri, ai veştilor bune? (comp. cu 2 Împăraţi 7.9).
Mana Zilnica 