13 Mai 2021
Și bărbații lui Efraim i-au zis: „Ce ne-ai făcut, de nu ne-ai chemat când te-ai dus ca să te lupți cu Madian?”.
Judecători 8.1
Cunoaștem și noi ceva din duhul de nemulțumire, de invidie și de gelozie? Iată-i aici pe efraimiți, care sunt geloși pentru faptul că Dumnezeu l-a folosit pe Ghedeon și nu pe ei. Faptul că suntem geloși este o dovadă că Dumnezeu nu ne poate folosi. Dacă sunt gelos pe cineva, dacă invidiez pe cineva pentru starea sau puterea lui spirituală, aceasta este o dovadă simplă că Dumnezeu nu mă poate folosi. Dacă El m-ar putea folosi, n-aș fi gelos, iar dacă sunt, primul lucru pe care trebuie să-l fac este să cad cu fața la pământ și să recunosc înaintea lui Dumnezeu că nu sunt o unealtă credincioasă. Cel care îi invidiază pe frații săi ar trebui mai degrabă să se critice pe sine însuși. Iată lecția pe care Efraim ar fi trebuit s-o învețe, dar pe care n-a învățat-o. Totuși vedem cum Ghedeon le-a vorbit cu har, într-un fel care arăta că-și învățase lecția de la Dumnezeu. Cât de bine este să iau lecția pe care am învățat-o de la Dumnezeu și s-o aplic în relațiile cu frații mei! Ce binecuvântare a fost că Ghedeon a putut să le spună: „Ce-am făcut eu în comparație cu voi? … Atunci duhul lor s-a potolit față de el, când a zis cuvântul acesta” (versetele 2 și 3).
Este trist că duhul lor nu s-a potolit decât după ce au fost lăudați, însă acest lucru arată că Ghedeon era lipsit de gelozie. El nici măcar nu se luptase cu vrăjmașul, ci, în slăbiciune, proclamase puterea lui Dumnezeu; nu făcuse niciun lucru măreț. Astfel, el s-a dat pe sine la o parte. În ochii lui Dumnezeu, lucrarea lui Ghedeon era cu mult mai valoroasă decât cea a lui Efraim, însă, în propriii săi ochi, Ghedeon își vedea lucrarea mai nesemnificativă decât a altora. Învățăm deci o lecție frumoasă de la acest bărbat al credinței, pe care Dumnezeu l-a ridicat pentru poporul Său – lecția lepădării de sine.
S. Ridout
Boul își cunoaște stăpânul și măgarul cunoaște ieslea stăpânului său: dar … poporul Meu nu înțelege. Vai, neam păcătos …
Isaia 1.3,4
Andronicus și leul recunoscător
Un sclav roman, pe nume Andronicus, a fugit de la stăpânul lui și s-a adăpostit într-o peșteră izolată. Spre groaza lui, a observat imediat după aceea un leu intrând în peșteră. Animalul șchiopăta din cauza multelor dureri provocate de un spin mare care îi străpunsese una dintre labele din față. Andronicus a prins însă curaj și i-a tras spinul din rană; curând, leul s-a însănătoșit. Puternicul animal a devenit de acum prietenul și ocrotitorul binefăcătorului său.
Mai târziu, Andronicus a fost prins, dus la Roma și condamnat la moarte, ca toți sclavii fugiți. Trebuia să fie sfâșiat de animale sălbatice. A fost dus în arena circului, unde mii de spectatori așteptau spectacolul sângeros. Un leu uriaș a ieșit din cușcă pentru a se repezi la victima sa. Dar, când s-a apropiat de condamnat, animalul și-a recunoscut binefăcătorul și s-a culcat la picioarele lui. Toți au rămas uimiți. Întrebat despre această minune, Andronicus a povestit ce s-a întâmplat în acea peșteră. Și a fost grațiat. Această întâmplare bine cunoscută printre romani, deși trece drept una faimoasă, nu este probabil decât o legendă.
Adevărul că animalele sunt recunoscătoare se poate ușor învăța de la orice câine devotat. Iar ca să afli că oamenii sunt nerecunoscători, nu îți trebuie mai deloc experiență de viață.
Dar întrebarea se îndreaptă acum înspre noi: În ce ne privește, suntem noi recunoscători? I-am adus noi mulțumire celui mai mare Binefăcător, lui Isus, Mântuitorul lumii? Sau tot nerecunoscători am rămas?! În Coloseni 3.15 suntem îndemnați: „Fiți recunoscători!”.
Citirea Bibliei: 1 Samuel 9.1-14 · Psalmul 91.1-8
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI
coordonatori Bob & Debby Gass
LOCUL UNDE VREA DUMNEZEU SĂ FII – Fundația S.E.E.R. România
„Domnul Dumnezeu a sădit o grădină… şi a pus acolo pe omul pe care-l întocmise.” (Geneza 2:8)
Mai întâi, Dumnezeu a creat grădina, apoi a creat bărbatul și femeia și le-a dat-o în grijă. Așadar Dumnezeu creează întâi contextul potrivit, și apoi te cheamă „să lucrezi”.
Tu trebuie să înțelegi un lucru: Vei avea izbândă atunci când vei fi acolo unde dorește Dumnezeu să fii. Ai experimentat vreodată durerea unei dislocări articulare? E cruntă. La fel este și încercarea de „a-ți face propria voie”, în loc să faci voia lui Dumnezeu. Poți adopta calea grea sau calea simplă; Dumnezeu îți dă șansa să alegi, iar în cele din urmă vei înainta sau te vei scufunda.
Iona este un bun exemplu în acest sens – el s-a hotărât să nu meargă la Ninive și să predice (cum îi poruncise Domnul), deoarece nu-i plăceau oamenii care locuiau acolo. De fapt, avertizarea și salvarea oamenilor din Ninive era ultimul lucru pe care și-l dorea, așa că s-a hotărât să fugă de misiunea încredințată de Dumnezeu. Și chiar a fugit… dar a nimerit în plină furtună, a provocat multă suferință și pagubă celor aflați în corabie, și apoi a ajuns în adâncul mării – înainte de-a ajunge, în cele din urmă, acolo unde dorea Dumnezeu să meargă. Învață de la Iona; nu-i repeta greșeala stupidă și încăpățânarea prostească, și inutilă. Dumnezeu i-a zis lui Adam „să crească și să se înmulțească” (Geneza 1:28). Apoi i-a zis că trebuie „să lucreze.”
Când ajungi la locul potrivit, nu te aștepta ca misiunea ta să fie ușoară sau să ai succes peste noapte. Clericul și autorul american Philips Brooks s-a rugat: „Doamne, nu îți cerem poveri mai ușoare, ci spinări mai puternice.” Când apostolul Pavel s-a rugat lui Dumnezeu să-l scape, a primit următorul răspuns: „Harul Meu îţi este de ajuns” (2 Corinteni 12:9). Când te afli în locul potrivit, și împlinești voia lui Dumnezeu, vei prospera – în condiții în care alții s-ar prăbuși! – pentru că ți se va da harul de a face față situației!
de Jean Koechlin
Isaia 20:1-6; 21:1-10
Capitolul 20 completează „Profeţia despre Egipt…„. Umblând dezbrăcat şi în picioarele goale, profetul anunţă drumul înfiorător pe care-l vor avea de parcurs captivii egipteni şi etiopieni deportaţi de către împăratul Asiriei, specializat în strămutări de popoare. Israel („locuitorii ţărmului acestuia” v. 6) va vedea atunci consternat şi plin de teamă că s-a încrezut degeaba în poporul lui faraon, pentru a fi eliberat de grozavul asirian (Psalmul 60.11 sf.).
Capitolul 21 se deschide cu „Profeţia despre pustiul mării…”. Este vorba de noul Babilon. În timpul pe care el îl numeşte „noaptea plăcerii mele”, mezii şi perşii (Elam) pun capăt cu brutalitate acestui imperiu şi bogăţiilor sale (v. 4; vezi Daniel 5.2831). Dar şi această profeţie are o aplicaţie viitoare, ca şi cea din cap. 13 (Luca 21.35).
În v. 6, profetul este invitat să pună o strajă. Ordinele străjerilor erau să asculte cu atenţie şi să strige! Într-o armată, santinela ocupă un post de încredere. Responsabilitatea sa este foarte mare, pentru că cele două datorii care-i revin sunt foarte importante: să vegheze şi să avertizeze (vezi Ezechiel 3.17-18, în contrast cu Isaia 56.10). Nu sunt oare acestea îndatoririle oricărui credincios? Le îndeplinim noi cu credincioşie cu privire la oamenii din lume şi faţă de fraţii noştri?
Mana Zilnica 