31 Decembrie 2021
Binecuvântat fie Dumnezeul și Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cerești, în Hristos.
Efeseni 1.3
Epistola către Efeseni este magnifică prin felul în care prezintă adevărul creștinismului, într-un contrast total cu ceea ce legea îl învăța pe israelit să aștepte. Versetul citat mai sus prezintă în mod minunat acest lucru: Îl revelează pe Dumnezeu nu ca fiind Iahve învăluit în întuneric, în mijlocul tunetelor, al fulgerelor și al cutremurului de pământ, ci ca Tată al Domnului Isus Hristos, în legătura intimă a harului pur. În locul unei promisiuni condiționate de ascultarea omului, aici este declarată o binecuvântare absolută, împlinită pentru orice credincios, rezultat exclusiv al lucrării lui Dumnezeu.
Vedem că binecuvântarea noastră, în loc să fie temporală și de ordin material, este spirituală și, prin urmare, de un caracter mai înalt și mai minunat decât orice lucru pe care simțurile noastre naturale l-ar putea percepe. Ea nu este limitată, așa cum era cea a lui Israel, ci noi suntem binecuvântați cu toate binecuvântările spirituale, fiindcă Dumnezeu le-a revărsat din belșug peste noi, fără rezervă. Aceste binecuvântări nu se găsesc într-un cadru pământesc, precum cele ale lui Israel, ci sunt în locurile cerești. Aceasta este sfera tuturor binecuvântărilor creștine – mai presus de tot ceea ce aparține pământului și făcute sigure în mod divin, fără posibilitatea de a fi pierdute.
Aceste binecuvântări sunt văzute nu în legătură cu prima creație și date omului în carne, ci în legătură cu Hristos. Ele sunt toate „în Hristos”, Capul noii creații, iar aceasta în contrast atât cu „în Adam”, capul primei creații, cât și cu Israelul aflat sub lege, care nădăjduia la binecuvântare pe când se afla în acele circumstanțe. Noi suntem asigurați în 2 Corinteni 5.17 că, „dacă este cineva în Hristos, este o nouă creație”.
Inimile noastre pot fi într-adevăr umplute de recunoștință și de laudă la adresa lui Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos.
L. M. Grant
Zilele mele aleargă mai iuți decât un alergător … trec ca și corăbiile de trestie …
Iov 9.25,26
Maiestate, a mai trecut o oră!
Se spune că un rege era copleșit de marea răspundere de a folosi timpul cu folos pentru sufletul său și pentru țara sa. În casă avea un așa-zis „ceas de lumină”. În fiecare dimineață, în casa regelui se aprindea o lumânare pe care erau însemnate 12 liniuțe la distanțe egale, spațiul de la o linie la alta topindu-se într-o oră. Lumânarea se topea în timp de 12 ore. După fiecare linie, după fiecare oră, un servitor se prezenta în fața regelui cu înștiințarea: „Maiestate, a mai trecut o oră!”. Aceste cuvinte erau un fel de atenționare cu privire la ceea ce a făcut regele în ora care a trecut.
A mai trecut un an! Cei care sunt foarte ocupați spun că timpul trece repede; în schimb, cei care nu prea au ocupații se gândesc că trece prea încet. Timpul își urmează cursul său neînduplecat. Nouă ne aparține numai clipa prezentă. Cât durează această clipă prezentă? O fracțiune de secundă sau nici atât! Trecutul a umplut existența noastră; prezentul implică îndeplinirea datoriei, dar și asumarea viitorului. Acest adevăr se aplică la lucrurile din această viață, dar când este vorba despre sufletul nostru, nu este permisă nicio neglijență. Acum, la sfârșit de an, să ne gândim la viitorul sufletului nostru și să-l încredințăm în mâinile sigure ale Mântuitorului!
Orice oră pierdută fără folos nu mai poate fi recuperată. Orice zi pierdută fără să ne îndreptăm spre Dumnezeu ne aduce tot mai aproape de veșnicia departe de El. Să folosim ora aceasta care ne stă acum la dispoziție și să venim la El până se mai spune „astăzi”.
Cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă să „răscumpărăm timpul, căci zilele sunt rele” (Efeseni 5.16; Coloseni 4.5). Cel care răscumpără timpul folosește orice ocazie pentru Domnul și pentru interesele Sale.
Citirea Bibliei: Ezechiel 48.20-35 · Psalmul 150.1-6
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI
coordonatori Bob & Debby Gass
LUCRURILE PENTRU CARE MERITĂ SĂ TRĂIEȘTI – Fundația S.E.E.R. România
„Mi-am urât până şi toată munca pe care am făcut-o sub soare…” (Eclesiastul 2:18-19).
Dacă lucrezi mult, poți câștiga mai mulți bani, dar nu poți câștiga mai mult timp. Sau, ca să cităm versurile unui cântec: „Poate timpul înseamnă bani, dar banii nu pot cumpăra timpul.”
Știu povestea unui om care lucra în schimbul 2 (14:00-22:00) într-o fabrică, și se întorcea acasă pe jos. Într-o noapte, a luat-o „pe scurtătură” printr-un cimitir. O nouă groapă fusese săpată chiar pe direcția pe care o apucase el, și pentru că nu se vedea bine, din cauza întunericului, a căzut în ea. După câteva încercări nereușite de a ieși, s-a hotărât să se resemneze până dimineață, când cu siguranță avea să treacă cineva pe-acolo ca să-l ajute. În timp ce stătea acolo jos în colțul gropii, pe jumătate adormit, un cetățean turmentat s-a împiedicat și a căzut lângă el. Disperat să iasă afară, bețivul a început să țipe și să se cațere ca un nebun pe laturile mormântului. În acel moment, eroul nostru s-a ridicat, l-a atins ușor pe picior și i-a spus: „Nu are rost, prietene, am încercat și eu. Nu vei reuși să ieși singur de aici.” Dar ce să vezi?! Bețivul a reușit! De frică, dintr-o săritură a fost afară!
Probabil că o vizită periodică în cimitirul local, noaptea, ne-ar putea ajuta și pe noi să ne reevaluăm viața și să ne rearanjăm prioritățile, nu-i așa? De exemplu, te-ar putea ajuta să te oprești și să te întrebi pentru ce trăiești cu adevărat. Înțeleptul Solomon a avut o revelație de felul acesta (parafrazez): „Deși îmi fac munca cu înțelepciune, cunoaștere și pricepere, trebuie să las tot câștigul meu unor oameni care nu au muncit pentru asta!” Un șanț poate fi pur și simplu un mormânt, chiar dacă nu e așa de adânc! Nu te mulțumi doar să-ți câștigi existența; ieși din șanțul tău și schimbă ceva. E bine să lași o moștenire; dar lasă o moștenire care să îmbogățească viețile celor care vin după tine! Gândește-te la asta, astăzi!
de Jean Koechlin
Marcu16.9‑20
Un cuvânt al lui Petru de la începutul cărţii Fapte rezumă întreaga evanghelie după Marcu. Apostolul evocă „tot timpul în care Isus intra şi ieşea în mijlocul nostru (două verbe caracterizând slujba), începând de la botezul lui Ioan până în ziua când a fost înălţat” la cer (Fapte 1.21,22).
Primul tablou al Evangheliei: la Iordan, cerul se deschide deasupra lui Isus; ultimul tablou: acelaşi cer se deschide pentru a–L primi; între aceste două momente, viaţa Lui de slujire şi de dăruire. Aprobat de Dumnezeu, El ocupă de atunci, „la dreapta măririi” (Evrei 1.3), locul odihnei şi al gloriei care Îi revin, lucrarea Lui fiind încheiată. Acum este rândul ucenicilor să şi–o împlinească, urmând instrucţiunile din v. 15‑18 … precum şi marele exemplu pe care l–au avut în faţa lor. Dar nu sunt lăsaţi să se descurce prin propriile lor resurse, ci Domnul, „înălţat”, este văzut ca Cel care dirijează lucrarea alor Săi.
Slujba este un privilegiu etern pe care şi-l rezervă dragostea. Slujitor dintotdeauna (Deuteronom 15.17; Luca 12.37), El va coopera cu ucenicii Săi şi îi va însoţi cu puterea Sa (v. 20; Fapte 14.3; Evrei 2.4). Şi noi, creştinii, chemaţi la rândul nostru să călcăm pe urmele Sale şi să fim martori ai aceleiaşi Evanghelii, putem de asemenea conta pe El, dacă avem pe inimă să–I aşteptăm slujindu–L.
Mana Zilnica 