26 Decembrie 2021
Eu sunt Domnul. Și sângele vă va fi semn pe casele în care sunteți; și Eu voi vedea sângele și voi trece peste voi.
Exod 12.12,13
Paștele (2) – „Eu voi vedea sângele”
Paștele sărbătorit în Egipt este o imagine bine cunoscută a lui Hristos, care i-a scăpat pe cei ai Săi de judecata venită asupra celor nelegiuiți. Îngerul nimicitor a trecut prin țara Egiptului și l-a lovit pe cel întâi-născut din fiecare casă. Israel a scăpat de această judecată prin moartea mielului, și prin nimic altceva. Sângele pus pe ușorii ușii și pe pragul de sus vorbea nimicitorului despre faptul că sentința morții fusese deja executată, de aceea el trecea pe lângă (sau peste) casa respectivă. Când a fost o chestiune de viață sau de moarte, sângele, și doar sângele, a constituit linia de demarcație: „Eu voi vedea sângele și voi trece peste voi”. Iată ceea ce vedea Dumnezeu și care era prezentat ascultării credinței. Sângele era afară, iar israeliții erau înăuntru; ei nu puteau vedea sângele și nici nu era nevoie să-l vadă. Tot ceea ce trebuia era credința simplă în faptul că Dumnezeu îl vedea; și cu cât credința lor era mai simplă, cu atât pacea lor era mai solidă. Era privilegiul lor să mănânce mielul înăuntrul caselor lor, în timp ce nimicitorul trecea prin țară aducând o judecată cumplită asupra tuturor celor care nu se aflau la adăpostul sângelui.
Cât de simplu este acest lucru și cât de multe învățături găsim aici! Calea lui Dumnezeu de mântuire este simplă și, pe cât de simplă, pe atât de completă: „Dacă vei mărturisi cu gura ta pe Isus ca Domn și vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat dintre morți, vei fi mântuit” (Romani 10.9). Hristos este mântuirea lui Dumnezeu și estimarea Lui de către Dumnezeu este temelia păcii celui credincios. Mulți suferă mult din cauză că privesc la credința lor, în loc să privească la Obiectul credinței. Credința, ca să zicem așa, nu este altceva decât mâna care apucă darul lui Dumnezeu. Credința adevărată nu privește niciodată la ea însăși, ci doar la Isus. „Eu voi vedea sângele.” Nimic nu-i putea adăposti pe israeliți de judecată, decât sângele mielului.
C. H. Mackintosh
Și ea [Maria] a născut pe Fiul ei Cel întâi-născut, L-a înfășat în scutece și L-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei.
Luca 2.7
Niciun loc pentru Isus…
Ne putem imagina cât de deznădăjduit a fost Iosif căutând un loc de adăpost pentru soția lui însărcinată! Cât de mult s-au întristat Maria și Iosif că nicăieri nu era loc pentru ei! Din relatarea biblică avem impresia că Isus a fost născut sub cerul liber, fără niciun acoperiș deasupra capului! La naștere, Isus a fost pus într-o iesle, un fel de albie în care animalele își primeau hrana.
Este de neimaginat în ce condiții Și-a început Mântuitorul lumii viața pe pământ!
Nu s-a găsit niciun loc pentru Cel care venise pentru a salva poporul Său din păcatele sale (Matei 1.21). Nici în Nazaret, unde a crescut, nu a fost acceptat. Nici în cetate și nici în inimile locuitorilor cetății nu era loc pentru El. Când Domnul Isus le-a prezentat harul lui Dumnezeu, oamenii aceia s-au umplut de mânie, „s-au sculat, L-au scos afară din cetate și L-au dus până la sprânceana muntelui pe care era zidită cetatea lor, ca să-L arunce jos, în prăpastie” (Luca 4.29).
Nici în Ierusalim nu a fost loc pentru El. Când Pilat L-a condus pe Domnul Isus în fața poporului, acesta a strigat: „Ia-L, ia-L, răstignește-L!” (Ioan 19.15). Aceasta a fost atitudinea oamenilor din Israel față de Cel care le-a făcut numai bine timp de trei ani.
Este de neimaginat cum ne-am comportat noi, oamenii, cu Mântuitorul lumii!
Totuși, El ne-a iubit și a acceptat să-Și dea viața pentru dușmanii Săi.
Să-I oferim primul loc în viața noastră, pentru că El merită toată onoarea!
Citirea Bibliei: Ezechiel 44.15-31 · Psalmul 146.1-10
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI
coordonatori Bob & Debby Gass
SĂ ÎNȚELEGEM ADEVĂRATA SFINȚENIE! – Fundația S.E.E.R. România
„Va fi închinată Domnului…” (Zaharia 14:21).
Sfințenia trebuie „închinată” întotdeauna Domnului. De fiecare dată când o „închinăm oamenilor” e greșită și nechibzuită, pentru că e numai mândrie și prefăcătorie. Domnul Isus i-a condamnat pe farisei nu pentru faptele lor pioase, ci pentru că le făceau ca să-i impresioneze pe ceilalți. Nu numai că ei trăiau după o listă lungă de „da” și „nu”, ci ei țineau și evidența celorlalți, care nu se ridicau la standardele listei lor, și îi acuzau în mod public pentru asta. Unii dintre noi am crescut în familii și biserici în care s-a practicat probabil asta, și când este pomenit cuvântul „sfințenie” ne simțim încurcați și ne gândim la creștini cu fețe sumbre și cu degete acuzatoare. Dar nu asta este sfințenia biblică, acesta este legalism! Și Dumnezeu îl urăște, iar Biblia îl condamnă.
Pentru a înțelege ce este adevărata sfințenie, gândește-te la cuvântul „contaminare.” Este una dintre preocupările cele mai mari din orice sistem medical. Este motivul pentru care doctorii din sala de operație insistă ca instrumentele chirurgicale să fie sterilizate, la fel – capișoanele, halatele, mănușile… iar aerul din sala de operații trebuie menținut la o temperatură în care germenii nu pot trăi. Înțelegi ideea? Ajustează-ți puțin perspectiva și vei vedea și aplicația spirituală.
Adevărata sfințenie nu te izolează de lume, ci te izolează de contaminările ei. Apostolul Pavel a mustrat biserica din Corint pentru comportamentul la Cina Domnului spunându-le: „atunci când staţi la masă, fiecare se grăbeşte să-şi ia cina adusă de el, înaintea altuia; aşa că unul este flămând, iar altul este beat.” (1 Corinteni 11:21). Așa că, Pavel a criticat atitudinea lor, care dovedea o dezordine spirituală și o lipsă a sfințeniei: „Din pricina aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi, şi nu puţini dorm” – spune el (vers. 30).
Care este soluția? Sfințenia ta să fie văzută în purtarea ta… dar ea trebuie „închinată” Domnului!
de Jean Koechlin
Marcu 14:32-54
Îi revine acum Celui care a luat „chip de rob” (Filipeni 2.7) să arate până unde va merge ascultarea Sa. Va fi ea „până la moarte, şi chiar moarte de cruce”? (Filipeni 2.7,8). Satan pune totul la bătaie pentru a-L face pe Isus să Se abată de la calea perfecţiunii Sale. În această luptă decisivă, el se foloseşte de teama şi de înfiorarea Domnului care măsoară întreaga grozăvie a paharului mâniei lui Dumnezeu împotriva păcatului. Arma lui Isus este însă dependenţa Sa. Numele pe care Îl auzim rostit numai aici exprimă intimitatea atât de profundă dintr‑un astfel de moment: „Ava, Tată”, strigă El, ştiind că această comuniune perfectă se va întrerupe când El va purta păcatul. Dar ceea ce antrenează o ascultare fără rezerve este tocmai dragostea Sa fără rezerve pentru Tatăl: „Nu ceea ce vreau Eu, ci ceea ce vrei Tu fie”!
În faţa unei astfel de lupte, cât de nescuzabil este somnul ucenicilor! Doar cu puţin timp înainte, Învăţătorul lor îi îndemnase să vegheze şi să se roage (cap. 13.33) şi le cere aceasta cu insistenţă încă în trei rânduri. În zadar! El însă este gata. Trădătorul înaintează împreună cu cei care vin să–L prindă. Atunci toţi Îl părăsesc şi fug, inclusiv, în final, tânărul înfăşurat într-o pânză fină de in: imagine a mărturiei creştine care nu rezistă la probă.
Mana Zilnica 