21 Mai 2023
Hiram, împăratul Tirului, ajutase pe Solomon cu lemn de cedru și cu lemn de chiparos și cu aur după toată dorința lui; împăratul Solomon a dat lui Hiram douăzeci de cetăți în țara Galileii. Și Hiram a ieșit din Tir, ca să vadă cetățile pe care i le dăduse Solomon, dar nu i-au plăcut. Și a zis: „Ce sunt cetățile acestea pe care mi le-ai dat, fratele meu?”. Și le-a numit țara Cabul, până în ziua aceasta.
1 Împărați 9.11-13
Hiram, împăratul Tirului, îl ajutase mult pe împăratul Solomon la zidirea templului (2 Cronici 2.1-15). Solomon, la rândul lui, i-a dat lui Hiram o parte din țara Galileii, ca dar pentru ajutorul primit de la el. Când Hiram a ieșit să vadă teritoriul care îi fusese dăruit, n-a fost impresionat deloc. El a numit acele cetăți „țara Cabul”, care înseamnă „bun de nimic”. Nu ni se spune care a fost reacția lui Solomon la aceasta, însă tăcerea lui pare să sugereze că nu a fost în dezacord cu evaluarea făcută de Hiram.
Acești doi împărați din Vechiul Testament au vizitat fiecare Galileea. Citim însă despre un al treilea Împărat, care nu numai că a vizitat Galileea, ci a trăit acolo cea mai mare parte a vieții Sale. Poporul din Galileea, care ședea în întuneric, a văzut „o mare lumină” (Matei 4.15,16). Domnul Isus a trăit printre cei sărmani din Galileea. Ucenicii Lui au fost galileeni, iar prima Sa minune relatată în Scriptură a fost făcută în Galileea (Ioan 2.11).
Ce contrast între Hiram și Domnul Isus! Hiram a gândit despre Galileea că nu era locul potrivit unde să locuiască un împărat și că tot acel ținut era „bun de nimic”. Hristos n-a purtat haine împărătești, nici n-a trăit într-un palat, ci a trăit în Galileea, printre „cei sărmani ai turmei”. În adâncă umilință, El S-a identificat cu ei într-o măsură atât de mare, încât a fost cunoscut ca „Galileeanul” (Luca 22.59). Acest Împărat este vrednic de toată lauda și adorarea noastră.
B. Reynolds
Deoarece copiii sunt părtași sângelui și cărnii, tot așa și El a luat parte la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel care are puterea morții, adică pe diavolul.
Evrei 2.14
Întruparea Sa și moartea Sa
În Evrei 2.10-18 vedem cum Domnul Isus îi sprijină pe răscumpărații Săi pe calea către gloria cerească. Pentru aceasta, au fost de îndeplinit două premise:
1. Fiul lui Dumnezeu a trebuit să devină Om. Deoarece copiii lui Dumnezeu pe care îi duce în cer sunt din sânge și din carne, El a luat parte la ele în același fel. Prin naștere, El a devenit Om, pentru a avea parte de o viață omenească pe pământ. În timpul copilăriei Sale, în timpul cât a profesat meseria de tâmplar și în timpul slujirii Sale, El a cunoscut bine ce înseamnă viața omenească. Acum El poate să-i înțeleagă pe ai Săi și să-i ajute pe calea spre glorie.
Există totuși o mare diferență între El și cei credincioși. Isus a fost fără păcat. De aceea este scris că El a fost „ispitit în toate, asemenea nouă, dar fără păcat” (Evrei 4.15). La El nu a existat niciun punct de atingere cu păcatul. El a fost curat, sfânt și fără păcat.
2. Isus Hristos a trebuit să moară. Prin moartea Sa la cruce, El l-a biruit pe Satan. Murind ca Om fără păcat, a împlinit în mod desăvârșit lucrarea de răscumpărare. Apoi a treia zi a înviat. Prin aceasta, Dumnezeu a confirmat biruința Lui asupra morții și a diavolului. Acum Domnul Isus îi eliberează de sub puterea lui Satan și a morții pe toți cei care cred în El. Ei se află pe calea către cer unde El îi va duce cu siguranță.
Citirea Bibliei: Ieremia 49.1-22 · Romani 13.11-14
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI
coordonatori Bob & Debby Gass
CUM SĂ FACI FAȚĂ DEZAMĂGIRII (1) – Fundația S.E.E.R. România
„Cel neprihănit de şapte ori cade, şi se ridică…” (Proverbele 24:16)
Pe parcursul câtorva zile vom privi la cinci tipuri diferite de dezamăgire.
Azi vorbim despre dezamăgirea cauzată de tine însuți. Este dezamăgirea care te obosește cel mai tare, întrucât te coboară în ochii tăi ca într-o spirală și este greu să-ți revii din ea. Apostolul Petru a experimentat-o. El a promis că Îi va fi loial lui Hristos afirmând: „Chiar dacă toți… eu niciodată…” Cu alte cuvinte: „Sunt al tău până la moarte!” (vezi Matei 26:33) Cu toate acestea, s-a lepădat de Hristos de trei ori. Mai târziu, el și-a amintit de vorbele lui Hristos: „Înainte ca să cânte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori.” (Matei 26:34)… cu inima frântă de acest eșec, Petru „a ieşit afară, şi a plâns cu amar.” (Luca 22:62) Este și starea ta de-acum? Te gândești cumva: „Doamne, cum ai putea să folosești pe cineva ca mine?” Domnul Isus nu a fost șocat. El era foarte conștient de slăbiciunile lui Petru de când l-a chemat. Dar a știut și că ucenicul acesta sincer are o inimă delicată și dedicată, așa că a ales să-Și manifeste harul față de el, și nu să-l dea la o parte! După Înviere, îngerul le-a spus „duceţi-vă de spuneţi ucenicilor Lui, şi lui Petru” să se întâlnească cu El în Galilea (vezi Marcu 16:7). Prin aceste cuvinte, Hristos Și-a reafirmat alegerea față de acest ucenic care se lepădase de El! Restul istoriei lui Petru este una fascinantă. Așadar, când păcătuiești sau cazi de la credință dezamăgindu-te pe tine însuți, ce trebuie să faci?
1) Smerește-te și pocăiește-te. Mărturisește-ți păcatul; nu căuta scuze, justificări și nu da vina pe împrejurări sau pe oameni!
2) Primește harul lui Dumnezeu și iertarea Lui prin credință, nu prin sentimente. Nu-l lăsa pe Satan să te convingă că ești în afara puterii și harului lui Dumnezeu. Nu este adevărat!
3) Nu adăuga ocară la rana ta, permițându-i dezamăgirii să te facă să te adâncești în deznădejde și disperare!
4) Primește orice ajutor îți iese în cale pentru a te putea ridica din nou!
de Jean Koechlin
Osea 4:1-19
Versetele 1 şi 2 ne amintesc de Romani 3.9-19, pasaj care–i are în vedere nu numai pe evrei, ci pe toţi oamenii. Israel însă, ca depozitar al oracolelor lui Dumnezeu, este cu atât mai responsabil, cu cât respinge cunoştinţa de bunăvoie şi uită legea (v. 6; Romani 3.2). S-au alipit de idoli, „departe de Dumnezeul lor” (sf. v. 12). Creştini, nu este această ultimă expresie un avertisment solemn şi pentru noi, cei asaltaţi de o sumedenie de modalităţi şi totodată de ocazii (fiecare le poate identifica pe ale lui) de a ne sustrage din faţa autorităţii pe care Domnul trebuie s-o aibă în viaţa noastră?
Care va fi de astă dată pedeapsa nefericitului popor? Cea mai cutremurătoare cu putinţă: abandonarea. Starea sa este incurabilă, fără speranţă. Dumnezeu renunţă la a-l mai ţine pentru Sine şi declară:
„Voi uita şi Eu pe fiii tăi” (v. 6);
„Nu voi pedepsi pe fiicele voastre” (v. 14);
„Efraim s-a alipit de idoli: lăsaţI-l” (v. 17).
Acest înspăimântător tablou al corupţiei celor zece seminţii ar fi trebuit să fie în tot acest timp un avertisment pentru Iuda. Ghilgalul şi Betelul (casa lui Dumnezeu), sedii ale promisiunilor şi ale binecuvântărilor pe parcursul întregii istorii a lui Israel, au devenit centre ale nelegiuirii, capitale ale religiei profane. Domnul îl îndeamnă în mod solemn pe Iuda să nu se suie acolo (v. 15).
Mana Zilnica 