Mana Zilnica

8 Noiembrie 2019

DOMNUL ESTE APROAPE

Și erau unii profeți și învățători în Antiohia, în adunarea care era acolo: Barnaba, și Simeon, numit Niger, și Luciu cireneanul, și Manaen, care fusese crescut împreună cu Irod, tetrarhul, și Saul. Și, pe când slujeau ei Domnului și posteau, Duhul Sfânt a zis: „Puneți-Mi deoparte acum pe Barnaba și pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat”. Atunci, după ce au postit și s-au rugat și au pus mâinile peste ei, le-au dat drumul.

Fapte 13.1-3

Domnul Isus, Capul Adunării, a dăruit profeți și învățători în adunarea din Antiohia. Barnaba era levit. Niger înseamnă „negru”; poate că Simeon era de culoare. Lucius este un nume roman; el era din Cirena, din nordul Africii. Manaen crescuse împreună cu Irod, iar Saul fusese fariseu. Toți aceștia cinci slujeau Domnului și se tăgăduiau pe ei înșiși, prin post: aceste două lucruri merg împreună.

Duhul Sfânt a vorbit, fie prin ei, fie către ei, făcând clar faptul că îi chemase pe doi dintre ei la o lucrare specială. Ei nu începeau acum să slujească Domnului, ci erau chemați la o lucrare nouă, în care trebuiau să intre. Frații din nou au postit și s-au rugat, după care și-au pus mâinile peste ei, identificându-se astfel cu cei doi care urmau să părăsească Antiohia pentru a sluji în altă parte, trimiși fiind de către Duhul Sfânt. Ce minunat ar fi dacă ar exista astăzi mai multă activitate spirituală de felul acesta! Prea multe adunări în aceste zile sunt preocupate cu propriul confort, mai degrabă decât cu nevoile de pe câmpul de lucru.

Când Pavel și Barnaba s-au întors din această misiune, au strâns adunarea laolaltă și „le-au istorisit tot ce făcuse Dumnezeu cu ei și că deschisese națiunilor o ușă a credinței” (Fapte 14.27). Vedem mai târziu că Pavel avea obiceiul să se întoarcă în această adunare după fiecare călătorie misionară.

E. P. Vedder, Jr.

SĂMÂNȚA BUNĂ

Petru le-a zis: „Fraților, știți că Dumnezeu, din zilele de la început, a făcut o alegere … neamurile să audă cuvântul evangheliei și să creadă”.

Fapte 15.7

Harul mântuirii

Cu prilejul strângerii bisericii din Ierusalim, apostolul Petru s-a sculat și le-a reamintit că Dumnezeu îl alesese pentru a vesti neamurilor Cuvântul evangheliei, pentru ca ele să creadă. Petru a făcut aluzie la chemarea lui Corneliu, declarând că Dumnezeu le dăduse neamurilor Duhul Sfânt ca și iudeilor și că Dumnezeu „n-a făcut nicio deosebire între iudei și neamuri, deoarece El le-a curățit inimile prin credință„. Petru a adăugat: „Acum deci, de ce ispitiți pe Dumnezeu și puneți pe gâtul ucenicilor un jug pe care nici părinții noștri, nici noi nu l-am putut purta? Ci credem că noi, ca și ei, suntem mântuiți prin harul Domnului Isus” (versetele 10 și 11).

Petru a afirmat în mod limpede că lucrarea Domnului Isus Hristos este de ajuns pentru a fi mântuit. În ce privește mântuirea, harul îi punea pe iudei și pe neamuri pe picior de egalitate, ceea ce jignea orgoliul acestor farisei convertiți. Punându-i pe acești creștini sub Lege, Îl ispiteau pe Dumnezeu, adică pretindeau de la El o dovadă că ce spune este adevărat. Când Dumnezeu a vorbit, aceasta a fost de ajuns. După cuvântarea convingătoare a lui Petru, mulțimea a tăcut. Barnaba și Pavel au istorisit minunile pe care le făcuse Dumnezeu prin ei în mijlocul neamurilor (versetul 12) și care trebuia să-i impresioneze pe acești creștini iudei; ei știau bine că minunile veneau doar de la Dumnezeu și că, dacă El le făcea prin apostoli între neamuri, însemna că El aproba slujba lor.

CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI

coordonatori Bob & Debby Gass

SPUNE CEEA CE TREBUIE! – Fundația SEER

„Te voi învăța ce vei avea de spus” (Exodul 4:12)

Uneori găsim scuze pentru atitudinea critică a cuiva spunând: „Oh, mai mult latră decât mușcă.” E adevărat, mușcătura unui câine poate fi dureroasă, dar la fel este și lătratul lui. Poate traumatiza un copil și îl poate umple de teamă.

Să ne gândim numai la această comparație; cine ar vrea să fie asemănat cu un câine? Uneori însă este necesar să confrunți o persoană pentru a stabili limite sănătoase pentru binele tău sau pentru a feri acea persoană de suferințe ulterioare. Dar Domnul Isus a vorbit mult mai des cu compasiune, decât într-un spirit de confruntare sau de condamnare. Iată ce scria Karen Casey Arneson despre experiența sa de om credincios: „Am intrat în împărăție plină de teamă și cu inima rănită, sperând să găsesc vindecare pentru rănile mele. Și chiar am găsit unele persoane care mi-au spălat mușcăturile și mi-au pansat rănile. Dar am descoperit că și în creștinătate există „canibali”. Deși s-ar putea să nu îi recunoști, sunt surorile cu zâmbetul dulce care te mușcă pe la spate când te întorci… Sunt femeile indiscrete care adulmecă mirosul unei bucăți zemoase de bârfă.”

Dumnezeu avertizează: „dacă vă mușcați și vă mâncați unii pe alții, luați seama să nu fiți nimiciți unii de alții.” (Galateni 5:15). Puterea de a ne împotrivi poftelor firești vine prin astâmpărarea foamei noastre dintr-o altă sursă.

Psalmistul ne îndeamnă: „Gustați și vedeți ce bun este Domnul!” (Psalmul 34:8). Ceea ce hrănim în noi devine tot mai puternic, și dacă nu veghem, putem cădea cu ușurință în vechile obiceiuri. O împunsătură ici, o mușcătură dincolo, și fără să ne dăm seama, am descătușat canibalul lăuntric. Cu toate că suntem chemați să ne ajutăm frații și surorile prinse în mrejele păcatului, suntem avertizați și „să luăm seama la noi înșine, ca să nu fim ispitiți și noi.” (vezi Galateni 6:1).

SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI

2019 de Jean Koechlin

Deuteronom 26:12-19

Invitaţia din Evrei 13.15, de a aduce necontenit jertfe de laudă lui Dumnezeu, este urmată imediat de îndemnul: „Nu uitaţi de binefacere şi de dărnicie”. Şi aici găsim subiectul darurilor, tratat imediat după aducerea înaintea Domnului a primelor roade (v. 1-11). Zeciuielile făceau parte din închinarea lui Israel, iar v. 11 ne explică motivul: trebuia ca şi levitul şi străinul să se poată bucura împreună cu israelitul. În acelaşi fel suntem şi noi invitaţi să împărtăşim binele nostru cu alţii, nu pentru a obţine din aceasta recunoştinţă sau consideraţie, ci pentru ca acela căruia îi dăruim să-I mulţumească Domnului împreună cu noi pentru lucrurile bune de care ne bucurăm împreună (2 Corinteni 9.12). În cer, binefacerea nu va mai fi necesară, toate nevoile fiind evident dispărute. Dar pe pământ, Duhul lui Dumnezeu leagă această slujire cu lauda, pentru a ne da ocazia să probăm dragostea noastră pentru Domnul şi în alt fel decât prin cuvinte. Şi să nu uităm mişcătorul motiv care ar trebui să ne fie suficient: „astfel de jertfe Îi plac lui Dumnezeu” (Evrei 13.16)!

Un singur lucru îl înălţa pe Israel „în laudă şi în faimă şi în onoare” „mai presus de toate naţiunile”, şi anume, ascultarea de poruncile Dumnezeului său (v. 18, 19).