13 Noiembrie 2019
Prin credință, Moise, când s-a făcut mare, a refuzat să fie numit fiu al fiicei lui faraon, alegând mai degrabă să sufere răul cu poporul lui Dumnezeu, decât să aibă plăcerea trecătoare a păcatului, socotind ocara lui Hristos mai mare bogăție decât comorile Egiptului, pentru că privea spre răsplătire. Prin credință a părăsit Egiptul, netemându-se de mânia împăratului, pentru că a stăruit, ca văzându-L pe Cel Nevăzut.
Evrei 11.24-27
Moise (1) – Dumnezeu privește la motivațiile inimii
Acest citat ne oferă o vedere plină de har asupra acțiunilor lui Moise. Așa procedează întotdeauna Duhul Sfânt cu privire la istoria sfinților Vechiului Testament. Atunci când El scrie istoria unui om, îl prezintă exact așa cum este și, cu multă credincioșie, îi prezintă toate căderile și imperfecțiunile. Când însă, în Noul Testament, Duhul Sfânt comentează o astfel de istorie, El ne oferă doar principiul real și rezultatul final al vieții omului respectiv. Prin urmare, deși în Exod citim că Moise „s-a uitat încoace și încolo”, că s-a temut, că și-a zis: „Cu siguranță, lucrul acesta a ajuns cunoscut” și că, în final, „a fugit de la fața lui faraon”, în Evrei ni se spune totuși că ceea ce a făcut a fost „prin credință”, că „nu s-a temut de mânia împăratului” și că „a stăruit, ca văzându-L pe Cel Nevăzut”.
Așa vor sta lucrurile în viitor, atunci când „va veni Domnul, care va și aduce la lumină cele ascunse ale întunericului și va arăta sfaturile inimilor; și atunci fiecare își va avea lauda de la Dumnezeu” (1 Corinteni 4.5). Acesta este un adevăr scump și mângâietor pentru orice credincios integru și loial. Sunt multe „sfaturi” ale „inimii” care, din diferite motive, nu ajung să fie puse în practică, însă toate vor fi „aduse la lumină” atunci când „va veni Domnul”. Binecuvântat să fie harul care ne-a adus la cunoștință acest lucru! Sfaturile pline de afecțiune ale inimii sunt mult mai prețioase pentru Hristos decât cele mai elaborate lucrări ale mâinilor. Acestea din urmă pot străluci înaintea ochilor oamenilor, însă cele dintâi sunt văzute doar de ochii lui Isus.
C. H. Mackintosh
Nu vă înșelați: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit”. Ce seamănă omul, aceea va și secera. Să nu obosim făcând binele.
Galateni 6.7,9
Stânca (2)
Discuțiile celor doi au avut loc cu o zi înainte de marea inundație din 13 noiembrie 1872. După câteva ore de la despărțirea celor doi a început o furtună puternică. Vântul șuiera cumplit, iar noaptea a acoperit tot ținutul cu o întunecime de nepătruns. Ajuns acasă, țăranul s-a culcat repede, fără a se ruga, și a adormit imediat. Dar pe la miezul nopții s-a trezit; i se părea că trâmbița judecății divine a sunat. Soția și copiii au sărit din pat. Acoperișul scârțâia din toate încheieturile și stătea să cadă de pe zidurile de piatră. Deodată s-a auzit glasul slujitorilor: „Stăpâne, vino repede, căci apa năvălește prin sat”.
Plin de frică, țăranul a mers afară: animalele erau în apă până la genunchi. „Dați drumul vacilor și țineți caii pentru a ne salva în caz de nevoie”, a strigat țăranul. În câteva minute, animalele au dispărut, fiind luate de viitură. Cu mare greu, stăpânul împreună cu slujitorii au reușit să ajungă în casă. Furtuna era tot mai puternică și apa se ridica tot mai sus. Casa țăranului era înconjurată de ape. Curând, apele au intrat în casă. Au urcat cu toții în pod. Tunetele se auzeau tot mai puternic și parcă totul se zguduia în jurul lor. Mama își strângea la piept cei doi copilași și plângea. Cu toate că era rece, fruntea țăranului era transpirată.
Acesta suspina: „Doamne, ajută-ne! Nu pentru mine, ci pentru familia mea, Te rog, scapă-ne!”.
Ce trist este faptul că omul își aduce aminte de Dumnezeu doar în ceasul încercării! Și ca acest țăran sunt încă mulți oameni.
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI
coordonatori Bob & Debby Gass
SFÂRȘITUL TUTUROR LUCRURILOR – Fundația SEER
„Ei vor vedea fața Lui… Și vor împărăți în vecii vecilor” (Apocalipsa 22:4-5)
Pentru a ști cum se termină o poveste, trebuie să citești ultimul capitol. În Apocalipsa capitolul 22, ultimul capitol din Sfânta Scriptură, citim despre două perspective glorioase de care se va bucura orice copil răscumpărat al lui Dumnezeu. Să vedem care sunt acestea:
1) „Ei vor vedea fața Lui”. Una dintre cele mai mari bucurii din ceruri va fi să vedem chipurile tuturor celor dragi ai noștri care au plecat și să ne petrecem veșnicia împreună cu ei. Dar oricât de încântător ar fi lucrul acesta, nu se va compara cu bucuria de a vedea fața lui Isus, Cel pe care Îl iubim cel mai mult. Compozitorul a spus: „Îl vom vedea pe Hristos Salvatorul față în față și ce bucurie va fi/ La răpire Îl voi vedea pe Isus Hristos, care pentru mine muri” Și asta nu e tot; citește ceea ce urmează: „Prea iubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Și ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar știm că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea așa cum este.” (1 Ioan 3:2). Îl vom vedea pe El, vom fi ca El și vom fi cu El pentru totdeauna. Ce minunat!
2) A doua perspectivă glorioasă de care vom avea parte este: vom „împărăți în vecii vecilor.” La fel cum examenele pe care le-ai dat la școală te-au calificat ca să devii absolvent și să-ți câștigi existența, testele și încercările vieții îți conferă dreptul de-a domni împreună cu Hristos în viața de apoi. Uită-te țintă la premiu! Viața aceasta este povestea scurtă; viața de dincolo este povestea întreagă. Să-L vezi pe Isus față în față, și să domnești împreună cu El pentru totdeauna – iată cea mai glorioasă perspectivă, nu-i așa?
2019 de Jean Koechlin
Deuteronom 29:1-17
Întregul Israel se adunase pentru a auzi cuvintele legământului. Puterea şi dragostea DOMNULUI făcuseră mari minuni pentru ei. Poporul le văzuse (v. 2), dar nu cu ochii inimii (v. 4; Efeseni 1.18). Semnele împlinite în favoarea lor n-au avut nici un efect moral asupra conştiinţei lor. La fel a fost şi în zilele când Domnul Isus Se afla pe pământ: „mulţi au crezut în Numele Lui, privind semnele pe care le făcea El. Dar Isus Însuşi nu Se încredea în ei …” (Ioan 2.23, 24). Şi noi riscăm să ne unim cu ei ori de câte ori ne mulţumim cu o cunoaştere intelectuală a adevărului.
Totuşi v. 4 afirmă că Dumnezeu nu-i dăduse lui Israel urechi să audă până în acea zi. A fost atunci vina lui Israel că nu a ascultat? Cu siguranţă da! Apostolul Pavel îl face total responsabil pe acest popor care în mod voit şi-a închis urechile, ca nu cumva să audă şi să fie convertit (Fapte 28.27, 28). „Deci să vă fie cunoscut − insistă el − că mântuirea aceasta a lui Dumnezeu a fost trimisă naţiunilor; şi ele vor auzi„. Domnul doreşte ca aceasta să nu fie în zadar şi ca nimeni dintre noi să nu-şi împietrească inima, ascultând astăzi vocea Lui (Evrei 3.7, 15; 4.7). Să observăm repetarea frecventă a cuvântului „astăzi” pe tot parcursul ultimelor capitole ale acestei cărţi.
Mana Zilnica 