6 Noiembrie 2022
În al doilea intră numai marele preot, o dată pe an, nu fără sânge … [Isus] nu cu sânge de țapi și de viței, ci cu propriul Său sânge a intrat odată pentru totdeauna în locurile sfinte, după ce a obținut o răscumpărare eternă.
Evrei 9.7,12
Sângele lui Hristos (11) – Intrarea în Locul Preasfânt
Epistola către Evrei explică multe dintre simbolurile și umbrele din Vechiul Testament și demonstrează că Hristos este împlinirea lor. Adesea găsim contraste între aceste simboluri din Vechiul Testament și realitățile spirituale pe care le avem acum în Hristos. Un exemplu cu privire la acest lucru îl oferă versetele citate la început.
Aaron intra în partea a doua a cortului, în Locul Preasfânt, o singură dată pe an, în Ziua Ispășirii (Levitic 16). El nu putea intra acolo fără sânge de tauri și țapi, care erau sacrificați în vederea acestui lucru. Aaron însă nu putea rămâne în acel loc. Așa cum ni se spune în Evrei, calea către Locul Preasfânt nu era încă deschisă. Sângele animalelor nu putea face ca marele-preot al lui Israel să poată rămâne în acel loc.
Ce contrast avem aici cu Hristos și cu jertfa Sa! El nu a intrat în sanctuarul ceresc cu sânge de animale (Evrei 9.11,24), ci în virtutea propriului Său sânge, care a fost vărsat pe cruce. Așa cum citim, când sulița ostașului I-a străpuns coasta, îndată au curs din ea sânge și apă. Acest lucru arată că cerințele lui Dumnezeu cu privire la păcat fuseseră împlinite de către Fiul Său, Cel sfânt și fără pată. Ce valoare infinită are sângele Său! Iar acum El rămâne acolo, în prezența lui Dumnezeu pentru noi. Prin propriul Său sânge – ce expresie, dacă ne gândim cine este El! – ne-a câștigat un loc acolo, în prezența lui Dumnezeu.
K. Quartell
Isus le-a zis: „Am dorit mult să mănânc paștele acesta cu voi înainte de a pătimi”.
Luca 22.15
Dorința Mântuitorului
În noaptea în care a fost vândut, Domnul a fost împreună cu ucenicii Săi într-o cameră pentru oaspeți. Acolo, Domnul Isus Și-a deschis inima înaintea ucenicilor Săi și le-a spus tot ceea ce era atât de important pentru El cu privire la moartea Sa. Domnul a dorit să aibă părtășie și să mănânce paștele împreună cu ei. El știa că va fi condamnat la răstignire. Știa de asemenea că ucenicii vor fugi și că Îl vor lăsa singur. De aceea a dorit ca ultimele ore să le petreacă împreună cu cei care timp de trei ani fuseseră în apropierea Lui și răbdaseră împreună cu El.
În curând, El va suferi și va muri pe cruce ca adevăratul Miel pascal. Din dragoste pentru ai Săi, Își va da viața la cruce pentru a împlini lucrarea mântuirii lor. Odată cu ultima sărbătoare de Paște, înainte de a avea loc moartea Sa, Domnul a dorit să le arate ucenicilor Săi dragostea Sa nemărginită.
Și astăzi, pentru Domnul Isus este important să fie în mijlocul alor Săi și să aibă părtășie cu ei. De aceea ne invită să sărbătorim în fiecare duminică împreună cu toți răscumpărații Cina (exprimând aducerea-aminte de Domnul – 1 Corinteni 11), la Masa Domnului (simbolizând comuniunea, unitatea Trupului Domnului – 1 Corinteni 10). Pâinea și vinul ne amintesc de moartea Lui, pe care a suportat-o pentru mântuirea noastră. Gândind la El, suntem mereu impresionați că „ne-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru noi” (Efeseni 5.2). Cât de mult Se bucură El când Îi arătăm prețuirea noastră printr-o laudă comună!
Citirea Bibliei: Isaia 62.1-12 · Marcu 2.13-17
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI
coordonatori Bob & Debby Gass
ROSTEȘTE CUVINTE DĂTĂTOARE DE VIAȚĂ (1) – Fundația S.E.E.R. România
„…Nu mai cunoaştem pe nimeni în felul lumii…” (2 Corinteni 5:16)
Apostolul Pavel scrie: „de acum încolo, nu mai cunoaştem pe nimeni în felul lumii; şi chiar dacă am cunoscut pe Hristos în felul lumii, totuşi acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta. Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” (2 Corinteni 5:16-17) Putem observa, în acest pasaj, un principiu spiritual important: când încerci să ajuți un credincios care se luptă cu necazul, cu dependența sau cu durerea fizică, rostește cuvinte dătătoare de viață peste duhul său născut din nou! Vorbește acelei „făpturi noi” care este capabilă să se ridice prin credință și să răspundă la Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru că știi ce spune Biblia: „credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.” (Romani 10:17) Cum vine credința? Ascultând ce gândește, ce spune și ce face Dumnezeu. El are ultimul cuvânt, deci trebuie să-L auzim ce (ne) spune!
Dumnezeu i-a spus lui Ezechiel să se ducă într-o vale plină de oase moarte și să spună: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu către oasele acestea: „Iată că voi face să intre în voi un duh, şi veţi învia!” (Ezechiel 37:5) Și exact așa s-a întâmplat! Ezechiel spune: „…pe când prooroceam, s-a făcut un vuiet, şi iată că s-a făcut o mişcare, şi oasele s-au apropiat unele de altele!” (Ezechiel 37:7) S-o spunem mai clar, și practic: nu te poți agăța de cineva drag atunci când Dumnezeu, în înțelepciunea Sa suverană, hotărăște că a sosit timpul să-l ia acasă în cer! Iar Pavel descrie lucrul acesta ca fiind „cu mult mai bine” (Filipeni 1:23). Dar până atunci, rostește Cuvântul lui Dumnezeu peste acea „făptură nouă”.
Credința nu neagă realitatea circumstanțelor, însă refuză să se lase intimidată, limitată sau dominată de ele. Noi știm că „omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte.” (1 Corinteni 2:14) Așa că, dacă ai de-a face cu un copil răscumpărat al lui Dumnezeu, nu te adresa intelectului său omenesc, ci rostește cuvinte de viață pentru duhul său!
de Jean Koechlin
Romani 9:19-33
În necredinţa lor înverşunată, oamenii îşi permit să-L judece pe Dumnezeu după măsura lor: „În definitiv, pentru că El nu va face decât ceea ce a pretins”, spun unii, „de ce anume ne poate trage El pe noi la răspundere?” (v. 19). „Orice ar face cineva”, adaugă ei, „dacă este predestinat, atunci, mai devreme sau mai târziu, tot va fi mântuit; şi, din contră, dacă nu este ales, toate eforturile lui nu-i vor putea schimba în final soarta”. Şi, din acest raţionament fals, decurg alte întrebări, cum ar fi:
Nu este nedrept că unii au fost aleşi, iar alţii nu?
Dacă a cunoscut mai dinainte soarta celor pierduţi, de ce i–a mai creat?
Cum poate un Dumnezeu bun să consacre propria creatură nenorocirii?
Acest capitol ne învaţă că Dumnezeu n–a pregătit niciun vas spre dezonoare (sau mânie v. 21). Dimpotrivă, El i–a suportat ~ şi încă îi mai suportă ~ „cu multă îndelungă–răbdare” (v. 22). Păcătoşii însă, ei înşişi sunt cei care se pregătesc neobosit pentru pierzarea veşnică.
Un lucru este cert, le putem răspunde noi tuturor celor care obiectează: Dumnezeu v–a chemat, pe voi, care aveţi în mâini Cuvântul Său. El a vrut să facă şi din voi un vas al îndurării. Numai refuzul vostru poate împiedica realizarea intenţiei Sale de dragoste (citiţi 1 Timotei 2.4).
Mana Zilnica 