Mana Zilnica

16 Noiembrie 2020

DOMNUL ESTE APROAPE

Epafra, preaiubitul împreună-rob cu noi, care este un slujitor credincios al lui Hristos pentru voi.

Coloseni 1.7

Epafra era un slujitor credincios al lui Hristos – iată un frumos rezumat al caracterului creștin! Totuși el nu era un bărbat renumit, care să fi călătorit mult, iar numele său este menționat în doar trei versete în Scriptură. Ce l-a condus pe apostolul Pavel să-l descrie în felul acesta? În primul rând, Pavel le spune colosenilor că Epafra era un slujitor credincios al lui Hristos pentru ei. Slujirea noastră pentru Domnul îi va avea întotdeauna ca obiect pe oameni. Epafra îi avea mult pe inimă pe creștinii din Colose, din Laodiceea și din Ierapole – trei cetăți la distanță de doar câțiva kilometri una de alta (Coloseni 4.13). Câmpul lui de lucru nu era întins, însă Epafra știa precis unde și cu privire la cine dorea Domnul să-l folosească.

În al doilea rând, acest lucrător credincios era chiar din Colose (Coloseni 4.12), de aceea îi păsa mult de cei de acolo. Pavel nu fusese niciodată în acea cetate, însă Epafra predicase evanghelia acolo. Uneori noi ezităm să-L vestim pe Hristos vecinilor și colegilor noștri, fiindcă nu dorim ca relațiile noastre cu ei să se deterioreze. Trebuie să înțelegem însă că de acolo începe responsabilitatea noastră. Trebuie să fi fost o mare bucurie pentru Epafra când prietenii și vecinii lui au ajuns să-L cunoască pe Domnul.

În al treilea rând, Epafra îi încuraja pe noii creștini în credința lor. Când l-a găsit pe Pavel în închisoarea din Roma, i-a spus despre dragostea colosenilor în Duhul (Coloseni 1.8). El se ruga fierbinte și necontenit ca ei să devină credincioși maturi. Epafra a fost tratat ca prizonier împreună cu Pavel (Filimon 23), însă nu s-a rușinat să trimită salutări prin intermediul epistolelor lui Pavel către ceilalți creștini din Colose și către Filimon.

Într-o zi viitoare, Domnul Isus va evalua slujirea noastră. El dorește să ne recomande cu aceste cuvinte: „Bine, rob bun și credincios!”. Epafra ne arată unul dintre modurile în care ne putem împlini bine slujba.

S. Campbell

SĂMÂNȚA BUNĂ

Tot așa și limba: este un mădular mic și se laudă cu lucruri mari. Iată, un foc mic, ce pădure mare aprinde!

Iacov 3.5

Întrecerea celor patru

Patru discipoli ai unui înțelept au pornit o întrecere: care dintre ei avea să iasă învingător în răbdare și în puterea de concentrare. S-au așezat toți într-o încăpere și au hotărât ca timp de trei zile să nu scoată o vorbă. Dar, spre seară, când a început să se întunece, unul nu s-a putut abține și a zis:

— Să aprindă cineva lumina!

— Ce-ai făcut? Nu trebuia să tăcem?, l-a întrebat al doilea nedumerit.

— De ce ați vorbit?, s-a repezit al treilea.

— Doar eu am tăcut, s-a lăudat cu îngâmfare al patrulea.

Fiecare a căzut pradă câte unei ispite: graba, neîncrederea, mânia și mândria. După cum soarele aduce totul la lumină, tot așa, limba aduce la lumină ce este ascuns în inimă. Gura vorbește din prisosul inimii. De aceea trebuie ca mai întâi inima să fie adusă într-o stare bună cu Dumnezeu și voia Sa. Ori tocmai acest lucru le-a lipsit celor patru concurenți. Acest mădular mic – limba – care se fălește cu lucruri mari, poate să stăpânească și să ne conducă viața.

„Oare din aceeași deschidere a izvorului țâșnește și apă dulce și apă amară?” (Iacov 3.11).

Cum să ne păzim limba de rău? „Tot așa nici voi nu puteți, dacă nu rămâneți în Mine” (Ioan 15.4). Ferice de toți cei care și-au încredințat viața în mâinile Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos!

CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI

coordonatori Bob & Debby Gass

CUM E CĂSNICIA TA? (1) – Fundația S.E.E.R. România

„Cine găseşte o nevastă bună, găseşte fericirea; este un har pe care-l capătă de la Domnul” (Proverbele 18:22)

Dacă ai peste șaizeci de ani, cu siguranță ai trăit într-o perioadă în care nu ai cunoscut prea multe cupluri divorțate și divorțul era un subiect tabu. Acum, copiii și nepoții tăi trăiesc și cresc într-o lume în care căsnicii se destramă în fiecare zi. Dacă ai sub patruzeci de ani și-ți dorești ca relația ta de căsătorie să nu fie în pericol, atunci:

1) Învață să-ți manifești dragostea. Psihologul William James spune: „Năzuința cea mai adâncă a ființei umane este nevoia de apreciere.” Și dacă nu ne simțim apreciați acasă, probabil nu ne vom simți apreciați deloc, întrucât, în general vorbind, lumea nu ne îndeplinește această dorință. Cel mai bun lucru pe care îl poți face pentru soțul/soția ta și pentru copiii tăi este să-i apreciezi și să-i iubești – nu neapărat pentru realizările lor, ci doar pentru că sunt ai tăi!

2) Acordă atenție. Reverendul Theodore Hesburgh, președintele emerit al Universității din Notre Dame a spus: „Cel mai important lucru pe care îl poate face un tată pentru copiii săi este s-o iubească pe mama lor.” Și lucrul acesta funcționează în ambele direcții. O căsnicie reușită este o căsnicie care merge din criză în criză și continuă să se întărească. Dedicarea, nu emoția, este ceea ce te ajută să răzbești. Dacă vrei să rămâi căsătorit numai câtă vreme simți că ești îndrăgostit, ar fi bine să renunți înainte de-a te căsători. Ca orice lucru valoros, o căsnicie sănătoasă necesită atenție constantă.

3) Ai grijă de timpul petrecut împreună. Dacă simți că ar fi bine să fii la serviciu când ești cu familia, și viceversa – ceva e greșit. Organizează o întrunire de familie, și stabiliți cât timp trebuie să petreceți împreună. Dacă faci ca acest timp să fie o prioritate și îl protejezi, căsnicia ta va înflori.

SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI

de Jean Koechlin

Ezra 3:1-13

Psalmul 137 ni-i arată pe exilaţii lui Iuda lângă malurile râurilor Babilonului, incapabili să cânte, din cauza tristeţii. Dar acum este Psalmul 126 cel care vorbeşte: „Când a întors Domnul pe captivii Sionului … gura ne era plină de râs şi limba de strigăte de bucurie … Domnul a făcut mari lucruri pentru noi: suntem bucuroşi„ (Ps. 126.1-3). Dar nu era aceasta şi o poruncă divină? (Isaia 48.20). Ei celebrează „sărbătoarea Corturilor”, sărbătoarea bucuriei (în v.11 îi vedem de asemenea cântând). Prima lor grijă se îndreaptă spre altarul Domnului pe care îl aşază „pe temelia lui”. Motivul lor este demn de remarcat: „pentru că teama era peste ei din cauza popoarelor acelor ţări„ (v. 3). Frica îi conduce nu la asigurarea propriei protecţii, ci la strângerea în jurul Domnului, El fiind acela care-i va apăra.

Apoi sunt puse fundaţiile noii case. Faptul acesta dă naştere unei ceremonii mişcătoare, în care îşi fac apariţia atât bucuria cât şi lacrimile (vezi Ieremia 33.10, 11). Ce contrast cu primul templu! Acelaşi contrast există şi între începuturile Bisericii, relatate în cartea Fapte, şi slaba mărturie colectivă pe care cei credincioşi o mai pot da în mijlocul ruinei actuale.