Mana Zilnica

16 Aprilie 2020

DOMNUL ESTE APROAPE

Ezechia a zis lui Isaia: „Cuvântul Domnului pe care l-ai spus este bun”. Și a zis: „Nu este așa? Pentru că va fi pace și adevăr în zilele mele!”.

2 Împărați 20.19

S-ar părea că împăratul Ezechia suferea de ceea ce astăzi este numit «sindromul păcii personale», care îi afectează deopotrivă și pe creștini și pe necredincioși. El se găsește la bătrâni și la tineri, la bogați și la săraci, în orice popor și în orice parte a pământului. Acest sindrom se manifestă prin lipsa de interes față de problemele altora și, în esență, spune: «Principala mea grijă este cu privire la mine însumi».

Să remarcăm că acest sindrom l-a afectat pe Ezechia în anii săi din urmă. Pe când era tânăr, el L-a căutat pe Domnul cu toată inima sa. S-a îngrijit să repare templul, să îndepărteze idolatria din țară, să-i încurajeze și pe alții să slujească Domnului și să reinstituie sărbătoarea Paștelui. Cuvintele „el a făcut ce era drept în ochii Domnului” au caracterizat primii paisprezece ani ai domniei sale.

Apoi s-a confruntat cu moartea. Ca răspuns la rugăciunea sa fierbinte, Dumnezeu i-a dăruit încă cincisprezece ani, însă aceștia nu au fost ani buni. Manase a fost născut în această perioadă, un fiu nelegiuit, care a făcut ce era rău înaintea Domnului, care a umplut Ierusalimul de idolatrie și care a vărsat mult sânge nevinovat. Tot în acești ani, Ezechia a primit câțiva trimiși din Babilon și le-a arătat toate bogățiile împărăției sale. Când Isaia i-a spus cu solemnitate că, după moartea sa, toate acele bogății împreună cu unii dintre descendenții săi aveau să fie duși în Babilon, el a răspuns că nu era nicio problemă, atâta vreme cât avea să fie bine în timpul vieții sale.

Care este remediul pentru acest sindrom al păcii personale? Hristos! Preocuparea cu Hristos l-a făcut pe apostolul Pavel să părăsească zona sa de confort și să predice evanghelia în lumea cunoscută atunci, în ciuda persecuției neînduplecate din afară și a luptelor, a oboselii și a grijilor dinăuntru. La fel va fi și cu noi, de aceea să spunem și noi împreună cu el: „Pentru mine, a trăi este Hristos” (Filipeni 1.21) și să ne trăim viața pentru a împlini nevoile celorlalți.

G. W. Steidl

SĂMÂNȚA BUNĂ

În ce mă privește, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos.

Galateni 6.14

Ce este crucea?

Crucea Domnului Isus Hristos este locul unde creatura căzută, potrivnică, a ridicat mâini necurate și a lovit de moarte. Și tot crucea este locul unde Creatorul a răspuns cu o dragoste de necuprins, care nu poate fi descrisă în cuvinte omenești. Acolo vedem o răutate de neimaginat din partea omului, dar și o dovadă de neegalat a harului lui Dumnezeu!

Crucea este punctul culminant al războiului dintre bine și rău, locul unde a fost câștigată, de către Hristos, victoria binelui divin asupra răului. „Crucea Domnului nostru Isus Hristos” stă în centrul veșniciei, fiind unică în măreție și în splendoare. Crucea lui Hristos ne descoperă adâncimile răului, marea întunecată a vinovăției omului, dar și oceanul strălucitor al harului. Nimic din trecut nu se poate compara cu ea și nimic din viitor nu se va putea înălța alături de ea. La cruce, omul a fost pus la probă și s-a arătat în toată stricăciunea lui; tot acolo, îndurările lui Dumnezeu s-au arătat în toată măreția lor. Lucrarea care a înlăturat păcatul a descoperit gloria lui Dumnezeu și a lui Hristos – toată gloria bunătății divine. Bunătatea a ieșit învingătoare asupra răului și asupra lui Satan prin cruce. Privind crucea, așa cum o descrie Biblia, vom înțelege măreția jertfei Domnului și Mântuitorului sufletelor celor care se încred în El.

CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI

coordonatori Bob & Debby Gass

ADEVĂRUL DESPRE CALVARUL CARE SCHIMBĂ VIEȚI (2) – Fundația SEER

„El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn” (1 Petru 2:24)

În al doilea rând, Calvarul a fost un substitut, ceea ce înseamnă „un act săvârșit de cineva în locul altcuiva”. Văzută prin lentilele sentimentelor sau a superstiției, crucea ne poate afecta emoțiile, dar nu ne poate mântui sufletul. Dar văzută ca substitut, jertfa de la cruce poate mântui orice suflet!

Apostolul Petru scrie: „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire.” Dacă Domnul Isus ar fi refuzat Calvarul, Dumnezeu ar fi fost obligat să ne trimită la moarte pentru păcatele noastre. În schimb, ca un substitut, Domnul Isus a suferit pedeapsa pe care noi am fi meritat-o pe drept, eliberându-ne și oferindu-ne viață veșnică. Substituirea a fost din punct de vedere istoric, planul lui Dumnezeu de a-și scăpa poporul de pedeapsa pentru păcat.

Când Adam și Eva au păcătuit, Dumnezeu a sacrificat un animal care să acopere fărădelegea lor, a acceptat jertfa lui Abel „din oile întâi-născute ale turmei lui” (Geneza 4:4) și berbecul lui Avraam „încurcat într-un tufiș” ca schimb pentru viața lui Isaac (vezi Geneza 22:13). Dar fără îndoială că lucrarea cea mai măreață a lui Dumnezeu, aceea de mântuire a sufletului – substituirea – a fost demonstrată odată pentru totdeauna când Domnul Isus S-a dat pe Sine la Calvar. Deplin mulțumit de moartea ispășitoare a lui Hristos, Dumnezeu ne-a șters păcatul și ne-a declarat nevinovați în ochii Săi!

„Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El (Dumnezeu) L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5:21). Pe cruce, Domnul Isus a devenit ceea ce noi eram – păcat – pentru ca noi să putem deveni ceea ce El era – neprihănire! Tot ce a fost și a făcut Domnul Isus: nașterea Sa din fecioară, o viață fără păcat, moartea ispășitoare, învierea miraculoasă, înălțarea glorioasă, misiunea Sa de Mare Preot sus în cer, toate astea El le-a făcut ca înlocuitor/ispășitor și Mântuitor.

Slăvit să fii Tu, Doamne!

SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI

de Jean Koechlin

2 Samuel 7:18-29

David dorise să facă ceva pentru Domnul. Dar răspunsul divin a fost: ŤEu sunt acela care am făcut totul pentru tineť. Iată lecţia pe care fiecare dintre noi se cuvine s-o înveţe. Dumnezeu Însuşi a preluat deplina responsabilitate pentru mântuirea noastră, pentru odihna noastră şi pentru tot ceea ce priveşte viitorul nostru (v. 19). Minunate planuri la care n-am avut nici o contribuţie! „Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi de neînţelese căile Lui!“ (Romani 11.33). Cu adevărat, aceasta nu este „legea omului“! (v. 19).

Apoi ce-i mai rămâne lui David să facă? Simplu, să-I mulţumească lui Dumnezeu. În prezenţa divină, împăratul intră, se pleacă şi adoră întocmai cum credinciosul poate face astăzi în adunarea celor răscumpăraţi, în jurul Domnului, cu siguranţa liniştită că este îndreptăţit să se afle acolo şi să se bucure deja de această odihnă divină. „Cine sunt eu … şi ce este casa mea?” (v. 18). Nici David, simplul păstor (v. 8), nici Israelul scos din Egipt (v. 6) n-au vreun merit al lor sau vreun drept să ocupe o asemenea poziţie! Numai harul ia „adus până aici” pe David şi pe poporul său (v. 18). Rugăciunea împăratului, expresie a comuniunii perfecte, se rezumă astfel: „… lucrează cum ai spus! Şi mărit să fie Numele Tău pentru totdeauna” (v. 25, 26). În momentul acesta particular am pune în mod fericit Psalmul 23 pe buzele lui, în special v. 5 şi 6.