Mana Zilnica

19 Februarie 2021

DOMNUL ESTE APROAPE

Și, când era în Ierusalim, la Paști, la sărbătoare, mulți au crezut în Numele Lui, privind semnele pe care le făcea El. Dar Isus Însuși nu Se încredea în ei, pentru că îi cunoștea pe toți.

Ioan 2.23,24

Deși ni se spune că mulți au crezut în Numele Lui, credința lor era bazată doar pe minunile pe care El le făcea. Pentru ei, dovezile erau clare că Domnul era un profet de la Dumnezeu, iar unii credeau că El ar fi Ilie, care făcuse multe minuni în vechime. Cei care credeau datorită minunilor Sale nu aveau însă credința că El era Fiul veșnic al lui Dumnezeu venit în mijlocul creației Sale. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că „Isus Însuși nu Se încredea în ei, pentru că îi cunoștea pe toți”.

În versetul atât de bine cunoscut, Ioan 3.16, ni se spune că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața eternă”. Trebuie deci să existe o diferență între expresiile „mulți au crezut în Numele Lui” și „oricine crede în El”. Într-adevăr, există o diferență, anume aceasta: a crede în El ca Făcător de minuni nu este același lucru cu a crede în El ca Fiu etern al lui Dumnezeu. A crede în El ca Fiu al lui Dumnezeu Îi oferă Domnului locul de drept în inimă, ca Mântuitor. Încrezându-ne în El din toată inima, ne încredințăm în brațele Celui care este în totul vrednic de încrederea noastră, pentru eternitate.

Acest Domn al gloriei cunoaște perfect gândurile inimilor noastre și ne putem încrede în El cu privire la tot ceea ce ne privește. Când Îi dăm locul cuvenit Lui, iar noi ne luăm locul cuvenit nouă, vom dobândi cea mai minunată binecuvântare și încurajare. „Deci, fiind îndreptățiți din credință, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am și avut intrare, prin credință, în acest har în care stăm și ne lăudăm în speranța gloriei lui Dumnezeu” (Romani 5.1,2).

L. M. Grant

SĂMÂNȚA BUNĂ

Dorim însă ca fiecare din voi să arate aceeași râvnă, o deplină siguranță a nădejdii până la sfârșit.

Evrei 6.11

Henry Martyn (1)

Henry Martyn era deosebit de serios, ducând o viață spirituală călăuzită de Duhul; unii dintre soldații englezi aflați la biserica misiunii, dar și mulți mahomedani și hinduși îl jigneau și îl umileau de multe ori pentru insistența cu care le vorbea despre păcat, despre viața de sfințenie și despre divinitatea lui Isus Hristos. „Batjocurile lor sunt mai greu de suferit„, mărturisea Martyn, „decât pietrele cu care aruncau uneori copiii după mine: însă amândouă sunt o cinste de care nu sunt vrednic„.

Pe toată perioada cât a stat în India, a predicat europenilor și localnicilor, și primea în casa lui pe cei preocupați de credință. În fața casei sale se adunau aproape zilnic mulți oameni cărora le predica și le cerea să renunțe la practicile lor păgâne și să-L urmeze pe Cel care S-a dat ca jertfă pentru păcatele oamenilor. Henry Martyn a purtat de nenumărate ori discuții despre credința creștină cu cei mai reputați lideri ai vremii. El apăra cu o putere extraordinară adevărurile creștine. După astfel de discuții, mulți plecau mânioși, pentru că nu și-au putut apăra religia lor. Odată a fost chiar amenințat cu moartea.

În tot acest timp a tradus în limba hindusă Noul Testament și Proverbele, lucrări deosebit de valoroase pentru milioane de oameni din veacurile care au urmat. După cinci ani în care s-a jertfit neobosit pentru cauza evangheliei, s-a îmbolnăvit foarte grav. A decis să meargă pentru un scurt timp în Anglia, pentru a se reface. Dar, înainte de a merge în Anglia, a plecat în Iran pentru a termina lucrarea traducerii Noului Testament și a Psalmilor în limba persană.

Citirea Bibliei: Numeri 29.1-39 · Matei 15.29-39

CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI

coordonatori Bob & Debby Gass

FĂ CEEA CE-I PLACE LUI DUMNEZEU! – Fundația S.E.E.R. România

„Încredeţi-vă în Domnul…” (Psalmul 4:5)

Zi după zi, soția lui Potifar a încercat să-l seducă pe Iosif, însă el a spus nu. Nu i-a dat nici timp, nici atenție, nici vorbe și nici motive să spere. „Măcar că ea vorbea în toate zilele lui Iosif, el n-a voit să se culce şi să se împreuneze cu ea” (Geneza 39:10). Când îl suna la telefon, el nu răspundea. Când îi scria mesaj, nu-i scria înapoi. Când a apărut ea, el „a fugit afară din casă” (v. 12). Într-o cultură care folosește la tot pasul expresii precum „adulți care consimt” și „drepturi sexuale”, aproape că ignorăm că imoralitatea distruge viețile celor care nu se află în dormitor. Max Lucado scria: „Cu ani în urmă, un prieten mi-a dat acest sfat: „Fă o listă cu cei pe care i-ai putea afecta prin imoralitate sexuală.” Și am făcut acea listă. Din când în când o recitesc: soția mea, Denalyn; cele trei fiice ale mele; ginerele meu; nepoata mea care se va naște curând; fiecare persoană care mi-a citit vreodată una dintre cărți sau care mi-a ascultat predicile; echipa mea de editori; biserica din care fac parte. Lista aceasta îmi amintește că: Un singur act de carnalitate, pentru o viață veșnică pierdută, este un schimb prost pentru mine.”

Principalul motiv pentru care Iosif a spus „nu” soției lui Potifar a fost – Dumnezeu! „Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” (Geneza 39:9). Lecția pe care o învățăm de la Iosif este surprinzător de simplă: Fă ceea ce Îi place lui Dumnezeu! Când un prieten îți oferă droguri sau senzații tari – fă ceea ce Îi place lui Dumnezeu! Când colegii tăi de clasă îți arată o metodă de a copia la teste – fă ce Îi place lui Dumnezeu! Când ispita de a te uita la pornografie este mare – fă ce-L onorează pe Dumnezeu! „Cum pot să Îi fiu pe plac lui Dumnezeu?” întrebi tu. Răspunsul psalmistului este valabil și azi: „Aduceţi jertfe neprihănite, şi încredeţi-vă în Domnul.”

SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI

de Jean Koechlin

Psalmul 5

La sfârşitul Psalmului 4 lam văzut pe cel credincios culcânduse şi adormind în pace. Aici îl vom privi când se trezeşte. Evlavia trebuie să ne însoţească în orice moment din viaţă, ceea ce înseamnă că şi în clipele pe care le petrecem singuri în camera noastră. Deuteronom 6.7 ne invită săI dăm Cuvântului lui Dumnezeu locul său dimineaţa, ca şi seara; în casă, ca şi pe drum (înăuntru, ca şi afară). La ivirea zorilor, primul lucru pe carel făcea psalmistul era săşi înalţe rugăciunea către Împăratul său, către Dumnezeul său (Psalmul 63.1). Săl imităm, iubiţi prieteni creştini, cu tot mai mult zel şi libertate, cu cât Dumnezeul Căruia ne adresăm este, în Isus, Tatăl nostru.

În Psalmul 4, rugăciunea avea o notă de urgenţă şi se reducea la un simplu strigăt (v. 1,3): acesta era suficient pentru ca Dumnezeu să asculte. Aici, în Psalmul 5, cererea este pregătită, formulată întrun mod anume, după care credinciosul poate aştepta un posibil răspuns… pe care, de altfel, nu trebuie să încerce săl obţină.

Subiectul încrederii în faţa uneltirilor celor răi continuă. Este remarcabil să găsim citat v. 9, cel care se aplică vrăjmaşilor, în Romani 3.13, carei califică pe toţi oamenii. Aceasta se explică prin Romani 5.10: noi toţi eram vrăjmaşi lui Dumnezeu în ce priveşte gândirea noastră, în lucrări rele (vezi şi Coloseni 1.21).