Mana Zilnica

14 Februarie 2021

DOMNUL ESTE APROAPE

Isus a ieșit împreună cu ucenicii Săi dincolo de pârâul Chedron.

Ioan 18.1

Pârâul Chedron (2) – Mielul lui Dumnezeu

Evanghelia după Ioan a fost numită și Evanghelia Mielului pascal. Paștele este menționat în ea de aproximativ cincisprezece ori, mult mai mult decât în oricare dintre celelalte Evanghelii. De asemenea, doar în Evanghelia după Ioan este Domnul Isus declarat a fi Mielul lui Dumnezeu (Ioan 1.29,36). Chiar și pe cruce, în această Evanghelie, Îl vedem ca Miel – niciunul dintre oasele Lui nu a fost zdrobit, împlinindu-se astfel Scriptura (Ioan 19.32-36; Exod 12.46).

În versetul de astăzi vedem încă o împrejurare (menționată doar în această Evanghelie) care arată că Domnul Isus este Mielul lui Dumnezeu. După ce a părăsit camera de sus, în noaptea de dinaintea răstignirii Sale, Domnul, împreună cu ucenicii Săi, au ieșit din cetate prin partea de la răsărit. Era obiceiul Lui să Se oprească în Ghetsimani, la poalele Muntelui Măslinilor, pentru a Se ruga. La capătul văii, înainte de grădina Ghetsimani, curgea un pârâu, numit Chedron, pe care Domnul și ucenicii Săi l-au traversat.

Se spune că, în timpul săptămânii Paștelui, peste două sute de mii de miei erau jertfiți la templu. Acest lucru crea o problemă, din cauza cantității imense de sânge, care nu avea unde să se scurgă. Irod și constructorii au găsit soluția de a aduce apa la templu din izvorul Ghihon, prin apeducte, pentru a drena sângele. Astfel, apa, împreună cu sângele, se scurgea de pe muntele Templului în pârâul Chedron. Când Hristos și ucenicii Săi au trecut prin pârâu, acesta era roșu de sângele mieilor, lumina lunii punându-l în evidență. Domnul cunoștea ce implica această apă roșie de sânge, ce însemna ea pentru El, însă ucenicii cu siguranță nu înțelegeau acest lucru. Mielul lui Dumnezeu avea să fie străpuns! Din coasta Lui urmau să curgă sânge și apă, pentru vina păcatelor noastre și pentru curățirea noastră (Ioan 19.34).

B. Reynolds

SĂMÂNȚA BUNĂ

La început era Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu.

Ioan 1.1

Dumnezeu ne-a vorbit în persoana Fiului

În Epistola către Evrei citim: „Dumnezeu, după ce a vorbit în vechime părinților noștri prin proroci, în multe rânduri și în multe feluri, la sfârșitul acestor zile ne-a vorbit în persoana Fiului” (Evrei 1.1,2). Acest Fiu este Isus Hristos. El ne-a descoperit inima și gândurile lui Dumnezeu. El este, să spunem așa, ultimul cuvânt al lui Dumnezeu adresat nouă, oamenilor.

Evanghelistul Ioan vorbește la începutul evangheliei sale despre Fiul și Îl numește Cuvântul: „La început era Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu” (Ioan 1.1). El este Fiul veșnic al lui Dumnezeu, care a fost dintotdeauna. El nu are început, de aceea a putut spune: „Mai înainte de a fi fost Avraam, Eu sunt” (Ioan 8.58).

Fiul lui Dumnezeu este Cuvântul care a chemat la existență creația. „Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului … Căci El a zis și s-a făcut; a poruncit și a luat ființă” (Psalmul 33.6,9). Această lume și tot ce este în ea au fost create prin El și pentru El, „pentru că prin El au fost create toate lucrurile” (Coloseni 1.16).

Apoi Ioan spune mai departe: „Cuvântul a devenit trup și a locuit printre noi” (Ioan 1.14). Fiul veșnic al lui Dumnezeu a venit pe pământ ca Om adevărat, conceput de Duhul Sfânt. El a fost asemenea oamenilor, deci a fost în orice privință Om ca noi, dar fără păcat. Ca Om, S-a smerit fiind ascultător până la moarte pe cruce. Acolo vedem mărimea deplină a harului și a adevărului: „Pe Cel care n-a cunoscut păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptatea lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5.21).

Citirea Bibliei: Numeri 25.1-18 · Matei 14.14-21

CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI

coordonatori Bob & Debby Gass

GEAMĂNUL LUI TOMA – Fundația S.E.E.R. România

„Toma, zis Geamăn, unul din cei doisprezece, nu era cu ei când a venit Isus.” (Ioan 20:24)

Citim relatarea biblică a acestui episod: „Toma, zis Geamăn, unul din cei doisprezece, nu era cu ei când a venit Isus. Ceilalţi ucenici i-au zis deci: „Am văzut pe Domnul!” Dar el le-a răspuns: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.” După opt zile, ucenicii lui Isus erau iarăşi în casă; şi era şi Toma împreună cu ei. Pe când erau uşile încuiate, a venit Isus, a stat în mijloc, şi le-a zis: „Pace vouă!” Apoi i-a zis lui Toma: „Adu-ţi degetul încoace, şi uită-te la mâinile Mele; şi adu-ţi mâna, şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios.” Drept răspuns, Toma I-a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20:24-28).

Ați remarcat expresia „Toma, zis Geamăn”?! V-ați gândit vreodată la celălalt geamăn? Cine-o fi fost?! Nu știu cine-a fost, dar știu cine-ar putea să fie: tu, eu! Oricine ai fi, care citești sau asculți această meditație astăzi, ești geamănul lui Toma. Amintește-ți te rog, astăzi, de câte ori te-ai îndoit de dragostea lui Dumnezeu, de bunătatea Sa, de harul Său, de credincioșia Sa și de promisiunile Sale?! Care e soluția? O întâlnire personală cu Domnul Isus, așa cum a avut-o Toma. Ea poate avea loc atunci când citești Cuvântul Său și un verset de pe pagina Scripturii îți sare în ochi și te face să exclami: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” Se poate întâmpla asta de exemplu când te rogi asemenea cuvintelor din Psalmul 119:17-18: „Fă bine robului Tău, ca să trăiesc şi să păzesc Cuvântul Tău! Deschide-mi ochii, ca să văd lucrurile minunate ale Legii Tale!”

Să mulțumim astăzi pentru darul credinței, și să cerem și mai multă credință!

SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI

de Jean Koechlin

Iov 42:1-17

Am ajuns la deznodământul cărţii. Iov, în sfârşit, a înţeles lecţia cea mare: se numeşte eliberare! – este descătuşarea de eul vrednic de dispreţ. În timp ce Domnul îi vorbea, lui Iov i se spulberau rând pe rând toate părerile înalte pe care le avusese despre sine. Încetul cu încetul, şia descoperit cu scârbă răutatea inimii. Cel care promisese că nu avea nimic de adăugat a capitulat, în sfârşit, strigând: „Mie scârbă de mine şi mă pocăiesc…” (v. 6; vezi şi 40.5). Aceasta era tot ce a mai putut spune, în prezenţa lui Dumnezeu, un om care până acum se considerase drept, fără pată, temător de Dumnezeu şi departe de rău.

Iov fusese cernut precum grâul (Luca 22.31). A fost un proces dureros, dar care, ca şi în cazul lui Petru mai târziu, ia risipit toată încrederea în sine. El a putut de atunci săşi întărească fraţii şi să se roage pentru prietenii săi (v. 10). În patru rânduri, Domnul la numit: „robul Meu Iov” (v. 7,8); şi ia condamnat pe cei trei jalnici mângâietori. Ia trimis pe alţii la Iov, care iau adus o mângâiere adevărată. Şi nu Sa mărginit numai săl readucă pe Iov în starea de dinainte, ci ia dat de două ori mai mult decât tot ceea ce avusese înainte. Totuşi, Iov a căpătat ceva mult mai de preţ decât toate acestea: a învăţat săL cunoască pe Dumnezeu şi, în acelaşi timp, să se cunoască pe sine.