11 Ianuarie 2021
Și nu numai atât, ci și noi înșine, care avem cele dintâi roade ale Duhului, și noi înșine suspinăm în sinea noastră, așteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru. Pentru că am fost mântuiți în speranță; dar o speranță care se vede nu este speranță; pentru că ceea ce vede cineva, de ce să și spere? Dar, dacă sperăm ceea ce nu vedem, așteptăm cu răbdare.
Romani 8.23-25
Speranța reprezintă un aspect important al creștinismului. Ea stă în legătură cu credința, de vreme ce amândouă au de-a face cu lucrurile care nu se văd. Speranța biblică pune accentul pe încrederea noastră în promisiunile lui Dumnezeu cu privire la viitor. Ea nu este o speranță omenească vagă, de felul celei pe care, de exemplu, un copil o exprimă cam așa: «sper că părinții mei îmi vor cumpăra o bicicletă de ziua mea». Nu, ci ea este o siguranță cu privire la viitor, cu efecte asupra stării noastre prezente.
Fericita speranță a creștinului este venirea Domnului Isus pentru a ne lua la El în cer. Sunt câteva rezultate importante pentru noi, în măsura în care apreciem această speranță. Mai întâi, ea ne va ajuta să îndurăm dificultățile. Încercările de zi cu zi pot fi foarte dureroase (Romani 8.22,23); mai mult, creștinii îndură multe necazuri pentru numele lui Hristos. Speranța ne face să așteptăm răscumpărarea trupurilor noastre, aducându-ne aminte că suferințele vieții acesteia nu pot fi comparate cu „greutatea veșnică de slavă” (2 Corinteni 4.17).
De asemenea, speranța creștină stabilește prioritățile. În loc de a strânge comori pe pământ, ne vom folosi resursele materiale pentru a crea bogății cerești (Matei 6.19-21). Fără speranță, o astfel de atitudine n-ar avea niciun sens, însă speranța cerească ne învață valoarea lucrurilor eterne: a sufletelor oamenilor, a mesajului Domnului Isus, a gloriei lui Dumnezeu.
Speranța creștină este de asemenea o ancoră a sufletului nostru. Ea este sigură și de neclintit, ancorată chiar acum în cer, în prezența sfântă a lui Dumnezeu Însuși, fiindcă Isus Mântuitorul este deja acolo (Evrei 6.18-20). Cine ar putea zdruncina încrederea noastră? Creștinul are o speranță vie, fiindcă Dumnezeu va împlini cu siguranță ceea ce a promis.
S. Campbell
În noaptea următoare, Domnul a stat lângă el și i-a zis: Îndrăznește!
Fapte 23.11
Copleșiți de singurătate
Poate că uneori ne place să fim singuri, de exemplu seara, după o zi plină, în care am avut atât de multe lucruri de făcut. Dar singurătatea care s-a instalat de mult timp este de cele mai multe ori greu de suportat. Din nefericire, astăzi singurătatea interioară este soarta multor oameni. Este foarte greu când nu ai cui să-i spui durerea.
Dar avem o veste bună: există Unul care a suportat cea mai mare singurătate, pentru ca noi să nu mai avem parte de ea: Domnul Isus a devenit Om, a luat parte la împrejurările vieții noastre pământești și, pentru aceasta, El ne înțelege și ne poartă toate poverile.
Invitația Lui ne cuprinde pe fiecare în parte: „Veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați și Eu vă voi da odihnă” (Matei 11.28). El a experimentat ce înseamnă să fii singur. El a experimentat și singurătatea exterioară, „Fiul Omului n-are unde-Și odihni capul” (Luca 9.58), dar și singurătatea interioară, care este cu mult mai dureroasă: a fost neînțeles de oamenii cărora dorea să le facă cunoscut dragostea lui Dumnezeu, dar a fost neînțeles chiar și de ucenicii Săi. Când a fost răstignit, a stat singur în fața urii oamenilor.
El a fost singur și în ceasurile de întuneric, când Dumnezeul cel drept Îl pedepsea din cauza păcatelor noastre. Ce sfâșietor răsună strigătul Său de pe cruce: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”. Dar Cel singur atunci este astăzi Răscumpărător și, pe baza lucrării Sale de răscumpărare, El poate să le spună celor ce Îi aparțin: „Nu vă voi lăsa orfani” (Ioan 14.18). „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28.20). Și va ține promisiunea până la capăt!
Citirea Bibliei: Numeri 7.1-29 · Matei 5.21-32
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI
coordonatori Bob & Debby Gass
CONSIDERAT NEPRIHĂNIT – PRIN CREDINȚĂ (1) – Fundația S.E.E.R. România
„Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.” (2 Corinteni 5:21)
Iată un adevăr uimitor care poate schimba vieți: Dumnezeu, care L-a făcut pe Fiul Său Cel fără păcat „să fie păcat”, îi ia pe păcătoși și îi face „neprihăniți.” Cum se întâmplă lucrul acesta? Prin fapte? Nu, prin credință! „Celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire.” (Romani 4:5). Această neprihănire nu vorbește despre un comportament corect, ci despre cum să crezi așa cum trebuie. Nu poți deveni neprihănit în ochii lui Dumnezeu prin eforturi omenești sau păzind legea. Devii neprihănit numai prin credința în Hristos și crezând în lucrarea Sa desăvârșită de la cruce. Poate că spui: „Mă simt atât de vinovat când păcătuiesc!” Așa și trebuie, este un lucru bun! Însă Hristos ți-a luat toate păcatele; astfel El a luat și toată vinovăția.
Așadar, ce vei simți? Conflict lăuntric! Duhul tău înnoit trăiește într-un trup neînnoit și reacționează în același mod în care reacționează trupul tău natural la ceva dăunător. Păcatul este ceva străin pentru omul tău cel nou, și când îi cedezi, plăcerea este scurtă, iar consecințele grave. În esență, limitele tale spirituale au fost încălcate, iar duhul tău înnoit îți spune să nu te mai complaci în păcat. Tu nu mai poți îngădui păcatul! Poate că omului tău cel vechi i-a făcut plăcere să se bălăcească în păcat, însă omul tău cel nou nu o mai poate face, întrucât este o „zidire nouă în Hristos” (vezi 2 Corinteni 5:17). Așa că, bucură-te! Astăzi, Dumnezeu te vede ca fiind „neprihănit”, deci poți apela la El în orice vreme, și (cum scrie la Efeseni 3:12) cu o încredere deplină.
de Jean Koechlin
Iov 9:22-35
În cap. 7.6, Iov comparase scurgerea zilelor sale cu suveica ţesătorului. Aici foloseşte imaginile unui alergător, a bărcilor purtate cu uşurinţă de un curent, precum şi a unui vultur care se repede asupra prăzii (vezi şi Iacov 4.14; Psalmul 39.5). Câtă vreme suntem tineri nu ne dăm seama de acest lucru, dar mărturia tuturor vârstnicilor este unanimă „că viaţa este în realitate o trecere grăbită”. Şi nu avem decât una singură de trăit!
Nu, nu pot fi oprite aceste zile care se duc pentru totdeauna. În schimb, modul în care le folosim le poate da o valoare eternă. Cheltuit pentru lume, timpul se iroseşte în minciuni deşarte. Dar, dacă sunt folosite pentru Domnul, scurtele clipe petrecute pe pământ pot aduce roade care rămân (Ioan 15.16).
Adresăm un îndemn cu totul deosebit acelora dintre cititorii noştri care încă nu sunt ai Domnului: Această trecere grăbită a zilelor este o provocare pentru multe persoane de a se bucura de viaţă. „Să ne grăbim să ne bucurăm de ceasurile fugare. Omul nare niciun port, timpul nare niciun ţărm…” sunt cuvintele unui poet.
Minciună! Există un ţărm (Marcu 4.35: „cealaltă parte”), există un port (Psalmul 107.30). Pregătiţivă să vă adăpostiţi acolo!
Mana Zilnica 