8 Ianuarie 2021
Dar duceți-vă, spuneți ucenicilor Săi și lui Petru.
Marcu 16.7
Îngerii lui Dumnezeu poartă de grijă ucenicilor Domnului. Nu mă îndoiesc că ei se minunează văzând dragostea lui Dumnezeu pentru aceștia și sunt încă și mai uimiți de faptul că oamenii sacrifică adesea cele mai mari bucurii pentru lucruri păcătoase, că Îi întorc spatele Domnului și uneori Îl tăgăduiesc, așa cum a făcut Petru. Însă, cu același interes și cu mare bucurie, îngerii privesc la căile de har ale Domnului față de cei ai Săi, până când restabilirea lor este completă. Această atitudine a îngerilor se explică prin faptul că ei au un singur interes: gloria Domnului. Iar interesul pe care îl arată vine din faptul că ei văd dragostea pe care Domnul o are față de cei ai Săi. Îngerul n-ar fi fost atât de preocupat de Petru, dacă Domnul Însuși n-ar fi fost preocupat de sărmanul Său ucenic; iar îngerii n-ar fi atât de preocupați cu noi, de felul în care trăim și de lucrurile pe care le urmărim, dacă Domnul n-ar fi într-atât de preocupat cu noi.
Ar trebui oare să fim noi mai puțin preocupați unii cu alții, decât sunt îngerii preocupați cu noi? Cu siguranță că nu! Și aceasta cu atât mai mult cu cât noi putem face lucruri pe care ei nu le pot face. Ei nu pot restabili pe cineva care a căzut; nu au nicio parte într-o astfel de lucrare, însă noi trebuie să ne spălăm picioarele unii altora (Ioan 13; Galateni 6.1).
Să presupunem însă că un credincios, care a căzut, deplânge în taină depărtarea sa de Domnul, însă frații săi, așa cum vede el, manifestă răceală și indiferență față de persoana lui și ajunge să creadă că nimănui nu-i pasă de el. Unui astfel de suflet vreau să-i spun că, deși oamenilor pare să nu le pese de el, îngerilor le pasă; iar lor le pasă fiindcă Domnului Însuși Îi pasă. Restabilirea sufletului său și recăpătarea bucuriei mântuirii și a comuniunii cu Mântuitorul este de mare interes pentru ei, fiindcă știu că aceasta este dorința Domnului și fiindcă gloria Lui este implicată aici. Un astfel de suflet să alunge cu totul gândul că nimănui nu-i pasă și să lase ca acele cuvinte ale îngerului: „și lui Petru”, să-i grăbească drumul spre pocăință!
J. T. Mawson
Ce este viața voastră? Nu este decât un abur, care se arată pentru puțin și apoi dispare.
Iacov 4.14
Epitaful de pe piatra funerară a unui gladiator
Gladiatorii erau staruri și eroi în Roma Antică. Ei aveau susținători, care îi promovau, și fani, care îi aplaudau. Ei luptau unii contra altora în diverse categorii de luptă, dar chiar și contra animalelor sălbatice. Mulți dintre acești gladiatori își pierdeau viața în aceste lupte. Ei primeau onoare și bani și stăteau în lumina reflectoarelor, dar toate erau numai pentru scurt timp. Apoi totul se încheia. Este uimitoare dedicația de pe inscripția funerară a unui mormânt din Italia: „Pentru Glaucus, care sa luptat de șapte ori, însă a opta oară a murit, la vârsta de numai 23 de ani. Soția sa, Aurelia, și fanii săi”.
Poate că noi nu suntem cunoscuți de opinia publică, poate nici măcar nu suntem observați. Dar, cândva, oare ce le va deștepta oamenilor amintirea legată de noi? Poate despre unul că a fost de patru ori promovat, dar că a cincea oară un infarct miocardic a pus capăt carierei sale; despre un altul că fotbalul a fost viața sa, dar că atacul cerebral a fost fluierul final; despre un altul că a trăit sănătos și, cu toate acestea, a murit de cancer.
Întradevăr, viața noastră este scurtă, dar după ce trecem din ea, rămân oare doar amintirile mai mult sau mai puțin plăcute în ochii celorlalți?
Există însă mulți oameni care știu că Isus Hristos a murit pentru ei și pentru păcatele lor. Ei știu că sunt susținuți de El chiar și când vin asupra lor nenorociri, boli sau pierderi. Și mai știu că viața lor nu se va încheia la mormânt, ci vor fi veșnic în lumină cu Isus.
Citirea Bibliei: Numeri 4.21-49 · Matei 4.12-25
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI
coordonatori Bob & Debby Gass
PACEA DESĂVÂRȘITĂ – Fundația S.E.E.R. România
„…căci se încrede în Tine.” (Isaia 26:3)
Secretul „păcii desăvârșite” se găsește în acest verset: „Celui cu inima tare, Tu-i chezăşuieşti pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine.” (Isaia 26:3) Nu circumstanțele, ci ceea ce crezi despre ele îți va răpi pacea. Faptul că te concentrezi pe împrejurări nu face altceva decât să-ți sporească anxietatea, deoarece ele se schimbă în mod constant și deseori îți scapă de sub control.
Cu toate acestea, Dumnezeu nu se schimbă niciodată și nimic nu Îi scapă de sub control. Pacea și îngrijorarea se exclud una pe cealaltă. Îngrijorarea îți sufocă încrederea, îți întunecă perspectiva și îți stinge duhul. Îți fură pacea care vine din cunoașterea Dumnezeului care poate gestiona orice lucru și prin care toate lucrurile sunt posibile. Motivul pentru care ne îngrijorăm atât de mult este că alegem exact comportamentul opus celui care aduce pace.
Îngrijorarea este ca un vot de neîncredere dat lui Dumnezeu. Poate nu o faci intenționat, dar de fiecare dată când te lași pradă îngrijorării, în esență spui: „Nu cred că Dumnezeu poate sau se va ocupa de problema aceasta în locul meu. Nu sunt sigur că mă pot încrede în El în această privință, așa că n-am decât să-mi port povara și să am grijă de problemă singur.”
Dumnezeu este fie persoana în care ți-ai pus încrederea, fie ajutorul part-time la care apelezi doar atunci când nu poți rezolva problemele singur. Lucrul acesta ne aduce aminte de elefantul și de șoarecele care au trecut pe un pod. Când au ajuns pe partea cealaltă, șoarecele a exclamat: „Vai de mine, dar știu c-am zgâlțâit/zdruncinat bine podul ăsta!” Când vei pricepe că Dumnezeu joacă rolul principal, iar tu pe cel secundar, vei descoperi pacea care te-a ocolit atâta timp! De ce să nu fie chiar acum clipa aceea?!
de Jean Koechlin
Iov 7:1-21
O privire îndreptată spre strâmtorarea lui Iov „cel zdrobit în trup, chinuit în suflet, aflat faţăn faţă cu un Dumnezeu a Cărui tăcere îl umple de teamă” lear putea fi de folos acelora care trec prin descurajare, care nu înţeleg scopul încercării în viaţa lor. Iov ne mai învaţă, la sfârşitul cărţii sale, că sensul încercării nu poate fi cunoscut decât prin credinţă.
În finalul cuvântării, Iov nu i se mai adresează lui Elifaz, ci Domnului. El zugrăveşte pe scurt starea jalnică a omului pe pământ, folosind expresii care rezumă atât de bine experienţa umană: trudă, suspin, decepţie, sărăcie, frământare, amărăciune, strâmtorare, dezgust, deşertăciune… Dar cuvântul cheie încă nu fusese pronunţat, cel care, fie căl recunoaştem, fie că nu, exprimă cauza iniţială a nenorocirii omului.
În cele din urmă, Iov strigă: „Am păcătuit” (v. 20). Însă adaugă: „Ce Ţiam făcut?”, ca şi cum, pentru om, păcatul nu sar rezuma decât la un singur lucru: sursă a mizeriei umane. De fapt, păcatul este mai întâi şi mai presus de toate o ofensă adusă lui Dumnezeu. Întro manieră generală, acesta este întreg mersul gândirii pe care Dumnezeu caută să o producă în cel pe carel încearcă: constatarea stării sale mizerabile, condamnarea păcatului şi mărturisirea în faţa lui Dumnezeu.
La întrebarea disperată din v. 17 şi 18, Psalmul 8 aduce un răspuns glorios, prezentânduL pe Hristos, Fiul Omului, ultimul Adam (1 Corinteni 15.22,45).
Mana Zilnica 