17 Decembrie 2019
DOMNUL ESTE APROAPE
Sfinte Tată, păzește în Numele Tău pe aceia pe care Mi i-ai dat, ca să fie una ca Noi.
Ioan 17.11
Aici este cerută unitatea, precum și un caracter binecuvântat al ei – o copie a acelei unități sublime dintre Tatăl și Fiul. Unitatea de natură este, într-adevăr, un mister a cărui adâncime mintea omului n-o poate sonda, însă unitatea de scopuri și de dragoste a fost manifestată în mod divin. Deci, cel puțin, această unitate trebuie să o arate credincioșii către lume. Este adevărat că Domnul nu vorbește aici de Biserică, ci de cei pe care Duhul Sfânt tocmai urma să-i constituie într-o Biserică; iar această unitate trebuia manifestată de către cei ce o compuneau. Cu siguranță că botezul Duhului Sfânt nu putea slăbi obligația, nici coborî caracterul unității cerute aici.
Se poate obiecta cu faptul că Isus a vorbit doar despre apostoli; și, de asemenea, că această unitate nu trebuia să fie exterioară și vizibilă, ci doar în duh, așa cum este văzută de Dumnezeu. Haideți să privim la un alt text: „Și nu cer numai pentru aceștia, ci și pentru cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor; pentru ca toți să fie una, după cum Tu, Tată, ești în Mine și Eu în Tine; ca și ei să fie una în Noi, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Și Eu le-am dat gloria pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum Noi suntem una: Eu în ei și Tu în Mine; pentru ca ei să fie făcuți desăvârșiți spre a fi una” (Ioan 17.20-23). Aici Isus Se roagă pentru toți aceia care aveau să creadă în El prin cuvântul apostolilor. Cu siguranță că fiecare credincios își vede imediat locul aici. Iar dacă toți credincioșii sunt incluși, cererea Domnului pentru ei este ca ei să fie una, așa cum El Însuși era una cu Tatăl. Și așa de departe era gândul că această unitate ar fi invizibilă pentru lume, încât ea trebuia să fie dovada pentru aceasta din urmă că Tatăl L-a trimis pe Fiul. Dacă Dumnezeu a stabilit-o să fie mărturie pentru lume, trebuia să existe ceva ce lumea să poată vedea. Prin urmare, dacă unitatea celor credincioși nu este vizibilă pentru lume, atunci Biserica a falimentat în mărturia ei. Poate exista din abundență mărturie individuală că Tatăl L-a trimis pe Fiul, însă mărturia despre care se vorbește aici, cea care trebuia dată prin arătarea unității celor credincioși, nu poate veni de la o Biserică divizată.
T. B. Baines
SĂMÂNȚA BUNĂ
Bucurați-vă în nădejde, fiți răbdători în necaz, stăruiți în rugăciune.
Romani 12.12
Doamne, scapă-mă!
Sper că ați experimentat bucuria de a primi un răspuns imediat la o rugăciune care v-a fost, cum s-ar spune, smulsă sub presiunea împrejurărilor în care v-ați găsit. Mă refer la o astfel de rugăciune ca cea care a fost înălțată de Petru dintre valurile furioase ale Mării Galileii. El mergea pe apă la îndemnul Domnului, însă la vederea vântului năprasnic s-a înspăimântat. Începând să se scufunde, el a strigat cu cuvinte de deznădejde: „Doamne, scapă-mă!”. Și imediat Isus Și-a întins mâna și l-a apucat. Această rugăciune, cea mai scurtă menționată de Scriptură, este un exemplu de rugăciune la care doresc să mă refer. Simon Petru se scufunda în valuri. Cu greu putem presupune că un pescar cu experiența lui nu putea să înoate. Pe lângă aceasta, citim despre el că s-a aruncat în mare în graba lui năvalnică de a fi primul care ajunge la Domnul. Însă iată-l, fără îndoială, sub noutatea împrejurărilor, copleșit de spaimă, fără putere! De aceea, rugăciunea lui scurtă, însă energică, deși era însuflețită de puțină credință, nu a fost nicidecum neluată în seamă de Stăpânul său.
Nu există oare momente de-a lungul zilei când ți se cere pe neașteptate să preiei o îndatorire nouă, să îndeplinești o misiune dificilă sau să iei decizii cu privire la un pas important? Chiar și într-un astfel de caz ai privilegiul să-ți înalți inima în toată libertatea, în tăcere și în scurt, pentru a cere sprijin și ajutor. Cuvintele pot da greș, însă rugăciunea este dorința sinceră a sufletului, exprimată sau neexprimată, căreia Domnul îi răspunde potrivit voii Sale.
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI
coordonatori Bob & Debby Gass
CU DUMNEZEU LA LOCUL DE MUNCĂ – Fundația SEER
„Căci noi suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu” (1 Corinteni 3:9)
Cea mai mare forță motrice care îți poate aduce un avantaj la locul de muncă este Dumnezeu. Cuvântul lui ne ridică la rangul de „împreună-lucrători cu Dumnezeu”. Să nu trecem ușor peste aceste cuvinte pline de putere: „împreună lucrători cu Dumnezeu”. Un chirurg dintr-un mare spital avea obiceiul de a sta singur câteva minute înainte de operație. Avea o reputație uimitoare și unul dintre medicii tineri care lucra cu el s-a întrebat dacă nu cumva există o legătură între acest obicei de a petrece timp singur și succesul său. L-a întrebat pe chirurg despre asta, iar acesta i-a răspuns: „Da, înainte de fiecare operație Îl rog pe Medicul Suprem să-mi ghideze mâinile în lucrarea Sa. Au existat momente în care nu am știut care e pasul următor în operație, și imediat am primit călăuzire și puterea de a continua – despre care am știut că vin de la Dumnezeu. Nu m-aș gândi să fac vreo operație fără să-I cer ajutor!” Vorbele chirurgului s-au răspândit rapid în spital și apoi în întreaga țară.
Într-o zi, un tată și-a adus fiica la spital, spunând că singurul medic pe care îl lasă să se atingă de fiica sa este „cel care lucrează cu Dumnezeu.” Biblia spune: „Încrede-te în Domnul din toată inima ta și nu te bizui pe înțelepciunea ta! Recunoaște-L în toate căile tale, și El îți va netezi cărările.” (Proverbele 3:5-6). Putem observa că nu ni se spune să nu ne „folosim” înțelepciunea – ci să nu ne bazăm pe ea. În schimb, să ne bizuim pe Dumnezeu. „Recunoaște-L în toate căile tale, și El îți va netezi cărările.”
Dacă vrei să reușești la locul de muncă, aceasta este formula sigură pentru succes!
SSCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI
2019 de Jean Koechlin
Iosua 13:1-14
DOMNUL îi aminteşte lui Iosua că rămăsese foarte mult pământ de luat în stăpânire. Frontierele ţării îi fuseseră arătate (1.4). Erau uşor de reţinut. La sud: un mare deşert; la nord: un mare munte, Libanul; înspre orient: un mare fluviu, Eufratul; în sfârşit, la apus: o întinsă mare, Mediterana. Teritoriul care trebuie ocupat prin credinţă are frontierele identice cu cele ale aceleiaşi lumi care ni se prezintă şi nouă: aridă, fără rod pentru Dumnezeu (deşertul); plină de orgoliu şi de deşertăciune (muntele); prosperă şi foarte ocupată (fluviul); violentă, încontinuu zbuciumată (marea – Iuda 13; Isaia 57.20).
Să ne păzim, dragi copii ai lui Dumnezeu, să nu călcăm în afara acestor hotare. Mulţi au făcut aceasta fiind atraşi sau din simplă curiozitate şi majoritatea dintre ei nu s-au mai întors niciodată. În schimb rămânea în interiorul graniţelor „foarte mult pământ de luat în stăpânire”. Comorile inepuizabile ale Cuvântului, bogăţiile nemăsurate ale Domnului Hristos aşteaptă ca noi să le luăm în stăpânire „astfel ca − potrivit rugăciunii apostolului − să fim deplin în stare să înţelegem împreună cu toţi sfinţii care sunt lărgimea şi lungimea şi adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaştem dragostea lui Hristos …” (Efeseni 3.18-19).
Creştini, iată dimensiunile infinite ale moştenirii noastre în El!
Mana Zilnica 