Când va veni Mângâietorul, pe care Eu vi-L voi trimite de la Tatăl, Duhul adevărului, care iese de la Tatăl, Acela va mărturisi despre Mine […] Când va veni Acela, Duhul adevărului, El vă va călăuzi în tot adevărul; pentru că nu va vorbi de la Sine Însuși, ci va vorbi ce va auzi și vă va face cunoscut cele viitoare. Acela Mă va glorifica, pentru că va primi din ce este al Meu și vă va face cunoscut. Tot ce are Tatăl este al Meu; de aceea am spus că va primi din ce este al Meu și vă va face cunoscut.
Ioan 15.26; 16.13-15
Mulți creștini care nu au probleme în conduita exterioară nu sunt, cu toate acestea, marcați de libertatea sau de puterea Duhului. Care ar putea fi motivul pentru aceasta?
Aceștia sunt probabil marcați de lipsa de concentrare asupra lucrurilor lui Dumnezeu sau de lenevie. Ei sunt abătuți foarte ușor spre lucruri de mică însemnătate. Duhul este aici pentru a lua din lucrurile lui Hristos și pentru a ni le descoperi, iar El poate fi întristat de nepăsarea sau de comoditatea noastră. Dacă mergi la o cunoștință cu vești foarte importante de la un prieten mult iubit, iar în câteva momente el îți va întrerupe povestea strălucitoare cu remarci irelevante despre banalități sau chiar va dovedi că este pe punctul de a ațipi, vei înceta povestirea, întristat și indignat.
Duhul lui Dumnezeu este sensibil cu privire la lucrurile care țin de gloria lui Hristos. Nepăsarea Îl va întrista în aceeași măsură ca și păcatul evident. Fiecare dintre noi să-I cerem lui Dumnezeu să ne arate cât de mult din sărăcia noastră spirituală și din lipsa de putere au la bază aceste motive.
F. B. Hole
SĂMÂNȚA BUNĂ
Cine este … Fiul Omului?
Ioan 12.34
Fiul Omului
Ioan 12 se distinge prin acuratețea cu care ne poartă foarte aproape de crucificarea Domnului, pentru a-i surprinde caracteristicile. Ea va aduce mult rod (versetul 24). Va cauza suferințe de nedescris sub judecata lui Dumnezeu (versetul 27). Dumnezeu Tatăl va fi glorificat (versetul 28). Judecata va fi pronunțată asupra acestei lumi. Puterea diavolului va fi anihilată (versetul 31). Hristos va fi „disprețuit“ (Marcu 9.12) și totuși, ca Răscumpărător, îi va atrage pe oameni la Sine (versetul 32). Mulțimea este derutată: ei fuseseră învățați că Mesia va veni și va rămâne cu ei. Îi cunoșteau titlul de „Fiul Omului“ din Vechiul Testament (Psalmul 8.4). Daniel a scris că Îi va fi dată „stăpânire și glorie și o împărăție, pentru ca toate popoarele să-I slujească“ (Daniel 7.14). Dar cine era Fiul Omului care urma să fie crucificat? Ei au omis că El trebuia să fie „făcut cu puțin mai prejos decât îngerii, din cauza morții pe care a suferit-o“ (Evrei 2.9). Au fost înțelese greșit și alte pasaje, căci Daniel a scris că Mesia „va fi nimicit și nu va avea nimic“ (Daniel 9.26). Chiar și astăzi, oamenii aud și citesc despre Isus și își formează propria părere despre El, că este un făcător de minuni, fondator al unei religii, martir… Pentru mulți, ce înseamnă moartea Lui rămâne tot o necunoscută, câtă vreme nu sunt pregătiți să creadă. Dar omul nu va putea să fie întotdeauna indiferent. Vai de aceia care au vrut să rămână necredincioși în timpul cât harul le-a fost oferit! Va fi prea târziu în momentul când se vor răzgândi. Nu vor mai putea fi indiferenți când Isus Se va ridica învestit cu puterea Judecătorului suveran, când „orice ochi Îl va vedea“, când i se va cere socoteală acestei lumi pentru disprețul față de Dumnezeu. Iadul va fi plin de regrete eterne.
Înainte de a fugi în ţara filistenilor, David nu-L consultase pe Dumnezeu (1 Samuel 27.1) şi faptul acesta îl dusese în necaz. Dar această experienţă amară n-a fost fără un folos. Acum Îl întreabă pe Domnul de două ori.
Niciodată nu se poate spune că insistăm prea mult asupra acestui principiu fundamental al vieţii creştine: dependenţa. Ea este o datorie în faţa lui Dumnezeu, dar şi sursa puterii şi a siguranţei noastre.
Hebronul, în care Dumnezeu îl aduce pe unsul Său, este un loc care ne vorbeşte despre moarte. Mormintele patriarhilor se găseau acolo. Hristos, Preaiubitul lui Dumnezeu, adevăratul David, înainte de a-Şi prelua oficial împărăţia, a mers până la moarte prin ascultare de Dumnezeu. Şi acesta este şi locul spre care Dumnezeu îi îndreaptă pe ai Săi. Credinciosul a murit împreună cu Hristos.
David nu-i uită pe locuitorii Iabesului din Galaad, care îşi arătaseră bunătatea faţă de Saul. Oare Domnul va uita micile acte de caritate pe care ne-a permis să le exersăm? (Evrei 6.10).
Suveranitatea lui David avea să fie stabilită treptat- treptat. Pentru moment, numai Iuda l-a recunoscut. Restul poporului s-a supus lui Iş-Boşet, fiul lui Saul, susţinut de Abner, fosta căpetenie a armatei lui Saul.
CUM SĂ-L CUNOAȘTEM PE DUMNEZEU | Fundația S.E.E.R. România
„Ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu.” (Romani 1:19)
Există trei moduri prin care poți ști că Dumnezeu este real și prin care poți avea o relație cu El: 1) Cunoașterea intelectuală a lui Dumnezeu. Biblia spune că: „ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El.” (Romani 1:19-20). 2) Cunoașterea subconștientă a lui Dumnezeu. Apostolul Pavel a scris: „Când neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege, şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor, fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc, sau se dezvinovăţesc între ele.” (Romani 2:14-15). 3) Cunoașterea personală a lui Dumnezeu. Tot apostolul Pavel scria: „De acum încolo, nu mai cunoaştem pe nimeni în felul lumii, şi chiar dacă am cunoscut pe Hristos în felul lumii, totuşi acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta. Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” (2 Corinteni 5:16-17) Dumnezeu ni Se revelează prin creație. El ne vorbește prin conștiința noastră și ne dezvăluie caracterul și cerințele Sale morale. Dar dincolo de acestea, noi Îl putem cunoaște pe Dumnezeu personal și putem avea o relație cu El prin Fiul Său. Domnul Isus a spus: „Eu sunt Lumina lumii. Cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.” (Ioan 8:12). Deci, există o modalitate sigură de a te convinge că Dumnezeu este real – așa că, aprinde lumina! Este Cuvântul lui Dumnezeu pentru tine astăzi!
Dar, dacă nu-i va da mâna pentru două turturele sau doi pui de porumbel, atunci va aduce ca dar al lui, pentru ceea ce a păcătuit, a zecea parte din efă de floare a făinii, ca jertfă pentru păcat: să nu pună untdelemn pe ea, nici să nu pună tămâie peste ea, pentru că este o jertfă pentru păcat.
Levitic 5.11
Slăbiciunea în credință și cunoașterea îngustă a gândurilor lui Dumnezeu reprezintă o mare pierdere. Cu cât credința este mai puternică, cu atât mai clar se văd toate părțile lucrării minunate a Domnului Isus. Credința se preocupă atunci nu numai cu ceea ce i se potrivește, bucurându-se de aceasta, ci se preocupă cu partea lui Dumnezeu în tot ceea ce ne descoperă Cuvântul Său. Însă, cu cât credința este mai mică, cu atât mai mult ești înclinat să fii mulțumit cu o cunoștință care nu vede adevăratul caracter al gândurilor lui Dumnezeu și care conduce la o amestecare a acestora.
În mod normal există o vină când un credincios este sărac din punct de vedere spiritual. Toată bogăția lui Dumnezeu îi stă la dispoziție. El posedă Cuvântul lui Dumnezeu și, în el, are toată bogăția Tatălui și a Domnului Isus, precum și descoperirea întregului har al lui Dumnezeu. El își poate umple inima cu aceasta, așa încât va deveni bogat în lucrurile duhovnicești. Într-adevăr, cel care se întoarce acum la Dumnezeu n-a avut încă prilejul să aprofundeze lucrurile. Atunci, în ceea ce privește relațiile duhovnicești, el este încă sărac, chiar dacă se simte așa de bogat; căci, atunci când cineva obține siguranța că păcatele îi sunt iertate, după ce, mai întâi, s-a văzut pierdut înaintea lui Dumnezeu și a privit la iadul deschis și deodată a văzut că toate păcatele i-au fost iertate și că nu mai este nicio condamnare pentru el, atunci el se simte peste măsură de bogat. Comparativ cu starea sa de mai înainte, el este bogat, însă, în comparație cu toate comorile pe care ni le dă Tatăl, este încă sărac. El are numai o înțelegere limitată a iertării păcatelor. Însă, oricât de mare ar fi aceasta, este întotdeauna mică în comparație cu toată bogăția pe care ne-a dat-o Tatăl și Domnul Isus. În mod obișnuit însă, sărăcia duhovnicească este din propria vină, pentru că, din indolență sau din lipsă de interes, n-am citit și n-am cercetat cu rugăciune Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca, în felul acesta, să cunoaștem ce bogății ne-a dat El.
H. L. Heijkoop
SĂMÂNȚA BUNĂ
Hristos ne-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru noi, ca dar și jertfă lui Dumnezeu, ca parfum de bună mireasmă.
Efeseni 5.2
Parfum de bună mireasmă
Dacă medităm la lucrarea împlinită de Domnul Isus pe cruce, recunoaștem în ea ceea ce ne privește în mod personal: „Hristos ne-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru noi“. El a suferit și a murit la Golgota pentru a ne mântui pe noi. De aceea Îi suntem profund recunoscători.
Moartea Lui a avut însă și o latură cu privire la Dumnezeu. Răscumpărătorul Și-a dat viața „ca dar și jertfă lui Dumnezeu, ca parfum de bună mireasmă“. Aceasta ne face să înțelegem cât de mult L-a onorat Hristos pe Dumnezeul și Tatălui Lui prin lucrarea de la cruce. În fiecare zi a vieții Sale, Domnul Isus Își dovedise deja devotamentul față de Dumnezeu. El a trăit și a lucrat doar pentru El. Acest lucru a devenit și mai clar la cruce, unde El S-a dat pe Sine Însuși în întregime, ca jertfă lui Dumnezeu, pentru a-L glorifica. În fiecare dimineață a avut urechea deschisă pentru a asculta ceea ce trebuia să facă în ziua respectivă. Apogeul ascultării Sale este văzut însă în moartea Sa de pe cruce, când a împlinit voia lui Dumnezeu în mod suprem și până la capăt.
Dumnezeu Și-a găsit cea mai mare plăcere în devotamentul perfect și în ascultarea necondiționată a Fiului Său. Acestea două s-au înălțat către El ca un parfum de bună mireasmă. Acum noi Îi putem produce bucurie lui Dumnezeu Tatăl atunci când inimile noastre contemplă gloria morală a Domnului Isus și când Îi vorbim Tatălui despre Fiul. Inimile noastre sunt umplute astfel de uimire și de închinare.
În timp ce au loc aceste evenimente, între Israel şi filisteni începe lupta. Curând sorţii înclină în favoarea filistenilor, pentru că aceştia au la dispoziţie un corp de arcaşi împotriva cărora israeliţii, loviţi de la distanţă, nu-şi mai pot folosi armele.
Apoi deodată totul este pierdut pentru Saul. Şi, prin contrast cu David în capitolul precedent (v. 6), nici Dumnezeu nu este cu el. Singura cale de ieşire pe care o poate vedea, deşi e tragică, este să‑şi ia viaţa. Acelaşi lucru îl va face şi Iuda. Astfel, asemenea multor oameni sărmani a căror disperare i-a condus la sinucidere (mai degrabă decât în braţele Domnului), dorind să scape de o dezonoare pe pământ, Saul nu face decât să se arunce mai repede într-o nenorocire eternă. Sărmanul om! Avusese împărăţia şi tot ce şi-ar fi putut dori cineva în lumea aceasta. Dar la ce îi folosesc toate acestea celui care „şi-ar pierde sufletul?” (Marcu 8.36).
Locuitorii Iabesului din Galaad, o cetate având legături de sânge cu seminţia lui Beniamin (Judecători 21.14), îşi arată recunoştinţa faţă de Saul, care cândva îi salvase (cap. 11).
Acum vechea ordine a lucrurilor este dată deoparte, pentru a face loc împăratului ales de Dumnezeu, David, o imagine a Domnului Hristos venind să domnească în glorie.
BINECUVÂNTAREA RUGĂCIUNII FĂRĂ RĂSPUNS | Fundația S.E.E.R. România
„Cereţi şi nu căpătaţi, pentru că cereţi rău…” (Iacov 4:3)
Un autor creștin a scris următoarele: „Conform legendei, regele Midas iubea aurul atât de mult încât, atunci când a fost ca Dyonisos să-i îndeplinească o dorință, Midas a cerut ca tot ceea ce atingea să se transforme în aur. La început, Midas a fost încântat de rezultate… dar a descoperit curând că atingerea sa făcea mâncarea necomestibilă și îmbrățișarea sa îi lăsa pe cei dragi fără viață – s-a confruntat cu „legea consecințelor neintenționate”, cum a numit-o sociologul Robert Merton. La fel ca în cazul lui Midas, a obține orice ne dorim poate duce la consecințe nedorite.
Uneori, o rugăciune fără răspuns înseamnă că Dumnezeu, în înțelepciunea Sa suverană, ne scutește de durerea consecințelor neintenționate. Uneori, Dumnezeu permite ceea ce puterea Sa ar putea împiedica. De cele mai multe ori, acest lucru ne poate provoca zbucium temporar… dar într-o zi, Îi vom adresa lui Dumnezeu la fel de multe mulțumiri pentru rugăciunile la care nu a răspuns ca și pentru cele la care a răspuns!”
Iacov a scris: „Voi poftiţi şi nu aveţi; ucideţi, pizmuiţi şi nu izbutiţi să căpătaţi; vă certaţi şi vă luptaţi şi nu aveţi, pentru că nu cereţi. Sau cereţi şi nu căpătaţi, pentru că cereţi rău, cu gând să risipiţi în plăcerile voastre.” (Iacov 4:2-3)
C.S. Lewis se întreba retoric: „Oare unde aș fi acum, dacă Dumnezeu ar fi îndeplinit toate rugăciunile prostești pe care le-am făcut în viața mea?!” Iar autorul pomenit la început continua așa: „Multe dintre rugăciunile noastre sunt greșite. Ne rugăm pentru confort, în loc să ne rugăm pentru caracter. Ne rugăm pentru o cale ușoară, în loc să ne rugăm pentru puterea de a reuși… Multe dintre rugăciunile noastre ar scurtcircuita planurile și scopurile lui Dumnezeu pentru viețile noastre, dacă El le-ar da curs… Poate că ar trebui să nu-I mai cerem lui Dumnezeu să ne scoată din situații dificile, ci mai bine să-L întrebăm ce vrea El să învățăm din acele situații dificile.”
Așadar, binecuvântează-L pe Dumnezeu pentru toate rugăciunile la care nu ai primit răspunsul dorit de tine!
Israeliții, pe când erau înconjurați de norul rece al necredinței, spuseseră: „De am fi murit de mâna Domnului în țara Egiptului, când ședeam lângă oalele cu carne, când mâncam pâine pe săturate“. Acum însă răspunsul este: „Pâine din cer“. Minunat contrast! Cât de uimitoare este diferența dintre oalele cu carne, prazul, ceapa și usturoiul Egiptului, și această mană cerească – „hrana îngerilor“! Prima hrană aparținea pământului; cea de-a doua, cerului. Această hrană cerească a constituit însă, în mod necesar, un test pentru starea israeliților, după cum citim: „Ca să-i încerc dacă vor umbla în legea Mea sau nu“. Pentru a fi mulțumit cu „pâinea din cer“ trebuie să ai o inimă liberă de influențele Egiptului.
Știm însă că israeliții nu au fost mulțumiți de ea, ci au disprețuit-o, au numit-o „hrană proastă“ și au poftit după carne. În felul acesta au arătat cât de puțin fuseseră eliberate inimile lor de Egipt și cât de puțin erau dispuși să umble potrivit voii lui Dumnezeu. „În inimile lor s-au întors în Egipt“ (Fapte 7.39). Însă, în loc să ajungă înapoi acolo, au fost duși în cele din urmă „dincolo de Babilon“ (Fapte 7.43). Aceasta este o lecție solemnă și salutară pentru creștini. Dacă cei răscumpărați din acest veac rău nu umblă alături de Dumnezeu cu o inimă recunoscătoare, mulțumiți cu ceea ce El le oferă în pustie, sunt în pericol de a cădea în capcana influenței babiloniene. Acesta este un lucru serios. Este nevoie să ai gusturi cerești pentru a te hrăni cu pâinea din cer. Firea nu poate aprecia o astfel de hrană. Ea va tânji întotdeauna după Egipt, de aceea trebuie ținută sub judecată. Este privilegiul nostru, al celor care am fost botezați pentru moartea lui Hristos și am fost „înviați prin credința în lucrarea lui Dumnezeu“, să ne hrănim cu Hristos ca „pâine a vieții care a coborât din cer“. Aceasta este hrana noastră din pustie: Hristos prezentat de către Duhul Sfânt, prin intermediul Cuvântului scris; iar pentru înviorarea noastră spirituală, Duhul Sfânt a venit pe pământ, ca rod prețios al Stâncii lovite, care este Hristos lovit pentru noi. Ce parte prețioasă avem în această lume pustie!
C. H. Mackintosh
SĂMÂNȚA BUNĂ
Dumnezeu este dragoste. În aceasta a fost arătată dragostea lui Dumnezeu față de noi, că Dumnezeu L-a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El.
1 Ioan 4.8,9
Iubire necondiționată
Este o experiență cu adevărat copleșitoare atunci când cineva înțelege că Dumnezeu îl iubește necondiționat. Mai înainte, o astfel de persoană avea simțăminte de neliniște atunci când se gândea la Dumnezeu. Conștiința ne amintește de greșelile noastre, pe care Dumnezeu ni le ține în socoteală până când venim la El. Foarte mulți oameni își imaginează că, prin faptele lor bune, Îl vor face pe Dumnezeu să fie plin de har față de ei. Lucrurile însă nu stau așa. Nu trebuie să facem nimic pentru a merita dragostea lui Dumnezeu sau pentru a ne dovedi vrednici de ea. Oricum, ar fi imposibil să reușim așa ceva. Adevărul este cu totul altul: Dumnezeu ne iubește, deși nu suntem cu nimic vrednici de iubit; ne iubește, fiindcă El este dragoste în Sine Însuși. Deși este corect să spunem că Dumnezeu iubește necondiționat, trebuie totuși să nu uităm că acest Dumnezeu al dragostei nu va aproba în niciun moment trăirea în păcat.
Pentru că Dumnezeu este dragoste, El oferă mântuire păcătoșilor, fără să le pună condiții în prealabil. Și, pentru că El este și lumină și dragoste, nu dorește să ne lase în starea noastră păcătoasă. Prin urmare, Isus Hristos, singurul Său Fiu, a murit ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre. Și, fiindcă tuturor oamenilor li se poruncește să se pocăiască, întoarce-te deci la Dumnezeu și primește harul Lui în Hristos, prin credință și cu toată sinceritatea!
În timp ce David se găseşte la Gat într-o poziţie duală şi periculoasă, Saul se găseşte într-o situaţie şi mai dificilă. În faţa filistenilor, care s-au strâns pentru un nou război, inima îi tremură foarte tare, pentru că nu mai are pe ce să se sprijine. După ce-L abandonase pe Domnul, el este acum cel abandonat. Saul I se adresează Domnului pe toate căile. Trudă în zadar: Dumnezeu rămâne surd! Iată o ilustrare solemnă a textului de la Proverbe 1.24-28! Dar să ne aducem aminte că cel credincios nu poate să se aştepte să afle voia Domnului cât timp conştiinţa i se găseşte într-o stare rea.
Şi astăzi anumite persoane pretind că pot chema spiritele celor morţi, dar diavolul le foloseşte ca să rătăcească sărmanele suflete superstiţioase. Acestea se regăsesc astfel pe ele însele într-o comunicare nu cu cei morţi, ci, de fapt, cu demonii.
Copii ai lui Dumnezeu, nu fiţi nici măcar curioşi faţă de aceste lucruri! Ele sunt o urâciune în ochii lui Dumnezeu (Deuteronom 18.10-12; Levitic 19.31). Saul cunoştea lucrul acesta; în zile mai bune veghease la îndepărtarea lor din Israel (v. 3). Om inconstant, carnal, iată-l totuşi cum, în confuzia lui, a recurs la această vrăjitoare din En-Dor.
ALEARGĂ CA SĂ CÂȘTIGI! | Fundația S.E.E.R. România
„Este spre folosul tău să piară unul dintre mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.” (Matei 5:29)
Situațiile disperate cer uneori măsuri disperate, așa că dacă vrei să întrerupi alimentarea firii pământești, trebuie să fii radical. Domnul Isus a spus așa: „Dacă ochiul tău drept te face să cazi în păcat, scoate-l și leapădă-l… este spre folosul tău să piară unul dintre mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă. Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapăd-o de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul dintre mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.” (Matei 5:29-30). Astfel, Mântuitorul a susținut chirurgia morală și spirituală – și asta chiar este un lucru radical! Nu există nicio cale de a discuta sau negocia cu păcatul, de a-l justifica! Oricare-ar fi lupta ta personală: jocurile de noroc, alcoolul, drogurile, relațiile greșite sau pornografia pe internet – scopul lor este să te distrugă, deci trebuie eradicate! Apostolul Pavel era familiarizat cu Scripturile Vechiului Testament. El știa de exemplu că, atunci când s-au confruntat cu o aceeași ispită, Iosif a rămas puternic, în timp ce Samson a căzut. Acesta este motivul pentru care i-a scris fiului său spiritual, Timotei, avertizându-l cu privire la păcatul care l-ar putea descalifica și l-ar putea împiedica să câștige cursa: „Fugi de poftele tinereţii…” (2 Timotei 2:22). Viața din ziua de azi este saturată cu influențe seducătoare, ceea ce înseamnă că nu putem elimina întotdeauna sursa. Așa că Apostolul Pavel îi spune lui Timotei: „Atunci când nu poți elimina influența, elimină-te pe tine însuți din ea! Și, mai mult decât atât, nu pleca agale, ci fugi!” Poți fi liber, dar mintea ta carnală îți va acorda doar câteva secunde înainte să decidă pentru tine. Așa că nu ezita, nu divaga și nu amâna. Fă ceea ce trebuie făcut! Și fă-o repede!
Într-un mod foarte binecuvântat, Petru, în răspunsul său, respinge contrastul dintre el și ceilalți, lăsându-se în seama Domnului, spunând: „Da, Doamne, Tu știi că Te iubesc“. Este ca și cum ar fi spus: «După tăgăduirea mea teribilă s-ar părea că nu aș avea dragoste pentru Tine și că nimeni nu ar putea crede că Te iubesc, dar Tu știi că, în ciuda a toate acestea, eu Îți sunt prieten».
A doua întrebare pe care Domnul o pune probează inima lui Petru mai profund. El nu îl mai întreabă dacă Îl iubește mai mult decât ceilalți, ci dacă Îl iubește în vreun fel. El spune: „Simone, al lui Iona, Mă iubești?“. Din nou Petru se lasă în seama cunoașterii Domnului. Petru nu se mai laudă cu cunoștința pe care o are și nu se mai încrede nici în sentimentele lui; el se bazează pe ceea ce cunoaște Domnul.
În a treia întrebare, Domnul folosește pentru „dragoste“ termenul pe care îl folosise Petru, termen care, în cele două răspunsuri pe care acesta le-a dat, a fost diferit de cel pe care îl folosise Domnul, în primele două întrebări. Domnul folosise un cuvânt care implică o dragoste inteligentă și selectivă. Petru folosește un cuvânt care implică o dragoste reală, dar una emoțională, o dragoste care se atașează de o persoană fără multă înțelegere sau apreciere a gloriei persoanei iubite. Astfel că, a treia oară, Domnul întreabă: „Simone, al lui Iona, Mă iubești [Îmi ești prieten]?“. Petru, complet mișcat de a treia întrebare a Domnului, se lasă cu totul în seama Lui. El spune: „Doamne, Tu știi toate“. După tăgăduirea lui, ceilalți poate că nu mai știau ce să creadă despre dragostea lui Petru față de Domnul. Însă el Îi spune Domnului: „Doamne, Tu știi toate: Tu cunoști că Te iubesc“. Petru pare să spună: «Nu doresc să mai spun nimic despre mine însumi, despre dragostea mea sau despre devotamentul meu, ci mă las cu totul în seama atotcunoașterii Tale; Tu cunoști tot ce este în inima mea; Tu cunoști dragostea pe care alții nu o pot vedea; Tu cunoști încrederea pe care am avut-o în mine însumi și pe care am conștientizat-o atât de puțin; Tu cunoști totul și de aceea eu nu mă mai încred în zelul meu, în devotamentul meu sau în dragostea mea, ci mă încred doar în Tine, care cunoști toate, pentru ca Tu să mă păzești de cădere».
Petru nu spune: «Această cădere m-a făcut să mă simt atât de nenorocit și atât de rușinat, încât mi-am însușit această lecție și niciodată nu voi mai cădea». Dacă ar fi vorbit astfel, acesta ar fi reprezentat primul pas pe drumul spre o altă cădere. El mai degrabă a spus: «Am învățat atât de mult despre slăbiciunea mea, încât sunt conștient că pot cădea din nou, dacă Domnul, care cunoaște toate lucrurile, nu mă va ține».
Atât de perfect este Hristos, atât de perfectă este cunoștința Lui, atât de neschimbătoare este dragostea Lui, că Petru a devenit conștient că Cel împotriva Căruia a păcătuit este Singurul în care se poate încrede pentru a fi păzit de cădere pe viitor.
Cineva a spus: «Trebuie să învățăm, atât din punct de vedere istoric, cât și din punct de vedere doctrinar (acest lucru poate avea loc prin experiențe dureroase), că atât de mare este răutatea inimii noastre, încât nici darurile cele mai înalte, nici harul primit din plinătatea lui Hristos, nici zelul cel mai sincer pentru Numele Lui, nici devotamentul dovedit în slujba din trecut, nici activitatea pe care o împlinim în prezent nu pot constitui o garanție că nu putem cădea! […] În timp ce vegherea și rugăciunea sunt necesare, totuși va putea să rămână fără vină și fără rușinea căderii doar acela care umblă deplin conștient de faptul că este capabil de cele mai teribile și mai urâte păcate, dacă sufletul său nu se preocupă cu Hristos». Numai El poate să ne păzească de orice cădere și să ne prezinte fără vină în prezența gloriei Sale, cu o bucurie nemărginită (Iuda 24).
Lucrarea de restabilire a harului a fost împlinită. Petru a fost condus nu doar în situația să-și judece păcatul, ci să se judece pe sine însuși și încrederea pe care o avea în sine, cea care l-a trădat și l-a făcut să cadă în mâna lui Satan. El și-a recunoscut propria nimicnicie, dar a recunoscut și atotcunoașterea Domnului.
H. Smith
SĂMÂNȚA BUNĂ
Cine dă săracului nu va duce lipsă, dar cine își ascunde ochii va fi copleșit de blesteme.
Proverbe 28.27
De atunci, Isus a început să le arate ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim și să sufere multe de la bătrâni și de la preoții de seamă și de la cărturari și să fie omorât și a treia zi să învieze.
Matei 16.21
Plasele cu pești
Dumnezeu nu vrea să rămână dator față de cei care acceptă să facă sacrificii pentru El, și le va asigura tot ce au nevoie. Generozitatea celor care își împart bunurile aduce binecuvântări, dar nu neapărat materiale, ci spirituale, o „comoară în ceruri“ (Marcu 10.21). Biserica primară ne oferă un frumos exemplu de viață colectivă marcată de iubire reciprocă și de generozitate, în care nimeni nu era în nevoie: Mulțimea celor care crezuseră era o singură inimă și un singur suflet; și nimeni nu spunea despre vreunul dintre bunurile lor că este al lui, ci toate lucrurile erau puse în comun între ei (Fapte 4.32).
Închipuiți-vă că v-ați câștiga existența prin pescuit și că ați avea un prieten care întotdeauna v-ar duce chiar la locul și la timpul când vă veți face meseria fără mare efort. Ați prinde în fiecare zi atât de mulți pești, încât v-ați îmbogăți. Să fi trecut oare gândul prosperității materiale prin mințile celor patru pescari? Ei munciseră toată noaptea fără succes, dar, la cuvântul Domnului, au coborât plasele pentru pescuire, iar mulțimea peștilor aproape că le scufunda bărcile. Mulți oameni astăzi se pare că sunt atrași spre Isus de cei care spun că Dumnezeu dorește ca ei să devină sănătoși și bogați. Desigur, Domnul Isus a arătat o deosebită grijă pentru săraci și pentru cei bolnavi. Nu este greșit să ne rugăm pentru sănătatea noastră și pentru nevoile noastre materiale, dar marea grijă și plăcere a Lui este să ne umple nu plasele cu pești, ci inimile cu iubirea Lui, în așa fel încât să devenim pescari de oameni.
Citirea Bibliei: Mica 6.1-16 · Proverbe 29.10-19
Isus părăsit de toți
Se apropia timpul ca Isus să fie crucificat. El era din ce în ce mai singur și avea de suferit ura tot mai mare a oamenilor. Erau totuși câteva voci care Îl sprijineau, de pildă: „Acesta este cu adevărat Profetul“ sau „Acesta este Hristosul“ (Ioan 7.41,42). Nicodim, un membru al sinedriului iudeilor, a încercat să intervină pentru a-L apăra. Dar asemenea voci au fost înăbușite și Isus a rămas singur. A fost trădat de unul dintre ucenicii Săi, tăgăduit de altul și părăsit de toți. El știuse aceasta dinainte: „Vine ceasul … să Mă lăsați singur“ (Ioan 16.32). Când a fost judecat de conducătorii iudeilor și, mai târziu, când se afla înaintea lui Pilat, cu puțin înainte de a fi crucificat, nu a avut pe nimeni care să vorbească pentru a-L apăra. Ceea ce era atunci în sufletul Domnului ne este revelat în psalmi: „Ocara mi-a frânt inima și sunt copleșit; și am așteptat compătimire, dar degeaba; și mângâietori, dar n-am găsit nici unul“ (Psalmul 69.20); „Necazul este aproape, … nu este nimeni să Mă ajute“ (Psalmul 22.11); „Orice loc de scăpare este pierdut pentru mine; nimeni nu se îngrijește de sufletul meu“ (Psalmul 142.4). Se putea baza numai pe Dumnezeul și Tatăl Lui.
Pe cruce, Isus a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?“ (Matei 27.46). A fost părăsit de Dumnezeu pentru că avea asupra Lui păcatele rasei umane, inclusiv păcatele celor care credeau în El. Să mai rămânem indiferenți și insensibili față de o asemenea suferință și o așa iubire?
Generozitatea lui David din cap. 24 păruse în final să atingă inima lui Saul. Dar, vai, nu există la el nici o dovadă de pocăinţă adevărată! Denunţarea laşă a zifiţilor, care încearcă să se facă bine văzuţi de Saul, îl trimite pe răutăciosul împărat prin ţară, împotriva celui care într-o zi îi va lua locul. Psalmul 54, scris cu această ocazie, ne lasă să înţelegem cât de dureros a fost pentru David acest act josnic al zifiţilor. El imploră ajutorul lui Dumnezeu împotriva oamenilor cruzi care caută să-i ia viaţa; ei nu L-au pus pe Dumnezeu înaintea lor (Psalmul 54.3), însă David Îl cheamă şi, ca răspuns la rugăciune, Dumnezeu Îşi protejează unsul şi-i oferă o nouă ocazie de a-şi arăta curăţia intenţiilor faţă de Saul. O expediţie nocturnă pune în mâinile lui David suliţa cu care, în două împrejurări, împăratul ucigaş încercase să-l omoare. Un singur cuvânt ar fi fost suficient: … Abişai îl aştepta. Însă şi de această dată îndurarea îi opreşte braţul.
Oare nu tocmai astfel a acţionat şi Modelul nostru desăvârşit? (vezi ca expl. Lc.9.54). Isus a pus în practică ceea ce-i învăţase mai înainte pe ucenici: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor care vă urăsc … Fiţi deci îndurători … nu judecaţi … nu condamnaţi” (Luca 6.27, 36, 37). Să punem şi noi în practică cu atât mai mult aceste cuvinte ale Domnului Isus!
Probabil că este dificil pentru noi să înţelegem caracterul lui Saul. Cum se pot împăca aceste regrete, aceste promisiuni şi aceste manifestări de afecţiune cu implacabilitatea reînnoită cu care-l urmăreşte pe David ca să-l nimicească? Nu trebuie să confundăm niciodată credinţa cu sentimentalismul. Acesta din urmă este în stare să verse lacrimi din abundenţă, să repete fără o convingere adevărată: „am păcătuit” (15.30; 26.21) şi să‑şi ia cele mai solemne angajamente. Dar conştiinţa nu este atinsă, iar dovada stă în faptul că fructele nu durează. Saul este un om superficial, plin de emoţii, dar lipsit de puterea de a-şi pune în aplicare hotărârile bune, pentru că nu are credinţă.
Câtă demnitate păstrează David, în pofida umilinţei lui! Cu toate că este hărţuit ca „o potârniche în munţi”, toate lucrurile arată că el este stăpânul situaţiei. El îl mustră pe Abner şi, cu fermitate, îi pune lui Saul întrebări pătrunzătoare, la care acesta nu poate da nici un răspuns (v. 18).
Astfel, inimile ne sunt din nou îndreptate spre Acela care, după ce a fost umilit, batjocorit şi respins, „va fi înălţat şi va fi ridicat şi va fi foarte sus”. Şi se adaugă: „înaintea Lui împăraţii îşi vor închide gura”- Is 52.13-15.
EȘTI STRESAT? (3) | Fundația S.E.E.R. România
„V-am spus aceste lucruri pentru ca să aveți pace în Mine…” (Ioan 16:33)
Stresul este asemenea kriptonitei (acesta fiind un element chimic… fictiv, care avea efect nociv asupra lui… Superman, epuizându-i puterile); stresul încearcă să-ți dea jos mantia de forță și să te reducă la o ființă temătoare și inutilă. Ce ar trebui să faci?
1) Îngroapă-ți epuizarea în apă. Când ești extenuat, încearcă o baie cu spumant. Chiar și simplul fapt de a sta în cadă ori sub duș te poate ajuta să-ți speli oboseala și să-ți revigorezi țesuturile corpului și celulele creierului… Simte momentul și concentrează-te asupra contribuției senzoriale revigorante a apei asupra pielii tale; lasă apa să-ți „spele” stresul și să răspândească optimism în duhul tău. S-ar putea să spui: „Dar asta nu sună deloc spiritual!” Țofar, prietenul lui Iov, n-ar fi de acord cu tine! El i-a spus lui Iov, care avea mai multe necazuri decât vei avea tu vreodată: „îţi vei uita suferinţele şi-ţi vei aduce aminte de ele ca de nişte ape care s-au scurs.” (Iov 11:16).
2) Cere ajutor! Repartizează responsabilitățile și sarcinile. Atunci când fiecare își face partea sa, nimeni nu rămâne epuizat. „Mai bine doi decât unul, căci iau o plată cu atât mai bună pentru munca lor. Căci, dacă se întâmplă să cadă, se ridică unul pe altul. Dar vai de cine este singur şi cade fără să aibă pe altul care să-l ridice!” (Eclesiastul 4:9-10).
3) Eliberează-te de perfecționism. Nimeni nu a fost și nu este perfect, în afară de Domnul Isus (iar tu nu ești Hristos!); așadar renunță la unele lucruri. Mâine, renunță la alte câteva. Cu timpul, aceste trebușoare vor înceta să te mai sâcâie și vei simți cu adevărat cum stresul din adâncul stomacului tău se dezintegrează. Nu vei scăpa niciodată complet de stres, dar poți învăța să-i faci față și să-l învingi. Domnul Isus a spus: „V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.” (Ioan 16:33).
Acesta este Cuvântul lui Dumnezeu pentru tine astăzi!
ÎMPLINEȘTE CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU! | Fundația S.E.E.R. România
„Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelându-vă singuri.” (Iacov 1:22)
Când asculți sau citești Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu-l aplici în viața ta, te înșeli singur. „De ce spui asta?” poate că întrebi… Iată de ce:
1) Te mulțumești cu a cunoaște, mai degrabă decât cu experiența. Biblia spune: „Cine știe să facă bine și nu face, săvârșește un păcat.” (Iacov 4:17). Cum ți se aplică ție acest verset? Atunci când știi adevărul, dar nu acționezi în consecință, tu nu faci pur și simplu o greșeală sau îți exersezi judecata slabă – ci păcătuiești! Biblia spune că a ști fără să aplici (cunoaștere fără trăire) este păcat.
2) Te compari cu alții. Apostolul Pavel scria: „Fiecare să-şi cerceteze fapta lui…” (Galateni 6:4). Și: „Ei, prin faptul că se măsoară cu ei înşişi şi se pun alături ei cu ei înşişi, sunt fără pricepere.” (2 Corinteni 10:12) Acest obicei te face să rămâi firesc, poate chiar confortabil, și cu cât înaintezi în vârstă, cu atât devii mai experimentat în a o face. În timp, îți construiești un rezervor de răspunsuri, iar atunci când adevărul atentează la confortul tău, ai 1001 motive pentru care se aplică tuturor, dar nu și ție.
3) Cuvântul te mișcă pentru scurt timp, dar nu te schimbă definitiv. Nu este nimic greșit în a răspunde emoțional la adevărul spiritual. Dar dacă mergi vesel pe drumul tău, fără să-ți schimbi comportamentul câtuși de puțin, spiritualitatea ta se va reduce la o experiență emoțională care nu prezintă interes și mai cu seamă nu durează.
4) Asemuiești comunicarea cu transformarea. Ce se întâmplă când faci asta? Rostești cuvintele potrivite, dar nu umbli pe calea potrivită. Crezi că dacă vorbești elocvent și convingător despre un punct al Scripturii, ești acoperit, scăpat. Nu ești! Iacov spune: „Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelându-vă singuri.”
Aici vedem ultimul pas spre restabilirea acestui slujitor devotat. Oricum, este profund instructiv să analizăm toți pașii care conduc la restabilirea finală a lui Petru.
Primul pas a fost rugăciunea Domnului în favoarea lui Petru. Chiar înainte de a cădea Petru, Domnul vorbise despre tăgăduirea care încă nu se produsese: „Simone, Simone, iată, Satan v-a cerut ca să vă cearnă ca pe grâu. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu slăbească credința ta“ (Luca 22.31,32). Este bine să remarcăm subiectul rugăciunii Domnului. El nu S-a rugat ca Petru să nu intre în ispită, nici ca Satan să nu îl cearnă și nici ca Petru să fie ferit de cădere. Cernerea, ispitirea și căderea, toate erau necesare pentru a face să se manifeste încrederea firească a lui Petru în sine însuși. Însă Domnul Se roagă ca, atunci când Petru avea să falimenteze, credința lui să nu falimenteze și ea. Efectul păcatului este distrugerea încrederii în Dumnezeu, iar dacă încrederea în harul lui Dumnezeu este pierdută, cum poate sufletul să mai fie adus înapoi la Domnul? Diavolul vrea să ne atragă în păcat, în speranța că ne va distruge credința și că ne va duce în pierzare. Însă Domnul nu îngăduie aceasta. Cernerea diavolului era în spatele căderii lui Petru; dar rugăciunea Domnului era în spatele păstrării credinței lui, iar diavolul nu putea trece dincolo de rugăciunea Domnului. Diavolul îl conduce pe Iuda să-L vândă pe Domnul, dar, neavând credință, Iuda este condus la disperare și la distrugere. Petru Îl tăgăduiește pe Domnul, dar credința lui rămâne și este condus la pocăință și la restabilire.
Al doilea pas în restabilirea lui Petru a fost atenționarea Domnului (Luca 22.34). Niciun credincios nu ajunge să cadă fără să aibă parte în prealabil de atenționare. Plini de încredere în noi înșine, nu luăm seama la atenționări; însă, sub o formă sau alta, există o atenționare. Cât de directă a fost aceasta în cazul lui Petru, pentru că Domnul a spus: „Petru, îți spun, nicidecum nu va cânta astăzi cocoșul, mai înainte ca tu să tăgăduiești de trei ori că Mă cunoști“!
H. Smith
SĂMÂNȚA BUNĂ
Părăsind Nazaretul, a venit și a locuit în Capernaum.
Matei 4.13
Capernaum
Isus venea deseori în orașul Capernaum, situat pe malul de nord-vest al lacului Ghenezaret și îi învăța în sinagogă în ziua Sabatului. Ascultătorii Săi erau uimiți de învățătură, deoarece „cuvântul Lui era cu autoritate“ (Luca 4.32). Aproape o treime dintre minunile relatate în evanghelii au fost făcute în Capernaum, iar o altă treime în împrejurimi. Niciun alt oraș nu a avut atât de multe dovezi că Isus era cu adevărat Mesia cel promis. Cu toate acestea, Isus a fost respins. Pocăința înseamnă să recunoaștem că suntem în întuneric. Când Biblia vorbește de întuneric, se referă adesea la corupția morală a omului.
După o partidă de cărți, un tânăr și-a omorât adversarul. Arestat și judecat, acesta a fost condamnat la moarte. Într-o zi, ușa celulei se deschide și intră un domn. Crezând că era preotul, îi spune: „Ieși! Afară! Nu vreau să te văd! Destul despre religie!“ — „Tinere, ascultă-mă, îți aduc o veste bună“. Prizonierul îl gonește pe vizitator, iar el pleacă. Gardianul îl anunță apoi că vizitatorul izgonit era guvernatorul care dăduse curs unei petiții în favoarea condamnatului. — „Cum? dă-mi o hârtie“. Și-a cerut scuze. Dar guvernatorul a scris pe margine: „Acest caz nu mă mai privește“. Înainte de a muri, condamnatul a spus: „Mor pentru că am refuzat iertarea care mi s-a oferit“.
Capernaum nu L-a primit pe Isus și mesajul Său. Așa că, în cele din urmă, Isus a trebuit să anunțe: „Și tu, Capernaum, care ai fost înălțat până la cer, vei fi coborât până la Locuința morților“ (Matei 11.23).
David şi însoţitorii lui şi-au găsit refugiu în alte peşteri: locurile întărite din En-Ghedi. Evrei 11.38 ne relatează despre aceşti oameni ai credintei de care lumea nu era vrednică, rătăcind în pustiuri şi în munţi şi în peşteri şi în crăpăturile pământului. Apoi îl vedem pe Saul suflând încă ameninţare şi ucidere (asemenea unui alt Saul, cel din Fapte 9.1) şi care, în timp ce-l urmăreşte pe David, intră din întâmplare în peştera în care acesta se ascunsese. Tinerii lui David văd aici imediat mâna lui Dumnezeu: Domnul îţi oferă ocazia să termini cu vrăjmaşul tău şi să-ţi iei locul pe tron. Însă David nu va face aşa. El îl onorează pe unsul Domnului, în pofida răutăţii acestuia (1 Petru 2.17). De asemenea, pune în practică îndemnul din Romani 12.19: nu vă răzbunaţi singuri, preaiubiţilor. Vorbind despre această experienţă, David va spune: … l-am eliberat pe cel care mă asuprea fără temei (Ps.7.4). Nobleţea şi bunătatea lui ne amintesc de Isus, care nu S-a răzbunat pe vrăjmaşii Săi, ci, din contră, S-a rugat pentru ei: Tată, iartă-i (Luca 23.34).
Încurcat (vezi Ps. 35.4), aparent umilit, Saul trebuie să recunoască drepturile lui David la domnie în Israel.
LUPTĂ-TE CU SATAN – PERSONAL! | Fundația S.E.E.R. România
„Noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva… duhurilor răutăţii…” (Efeseni 6:12)
Când ești în război, trebuie să-ți cunoști atât dușmanul, cât și aliații. Biblia spune că înainte de a se lupta cu Siria, Ioab i-a spus fratelui său: „Dacă sirienii vor fi mai tari decât mine, să-mi vii tu în ajutor şi dacă fiii lui Amon vor fi mai tari decât tine, îţi voi veni eu în ajutor.” (1 Cronici 19:12) Dacă unul era copleșit, celălalt putea interveni și putea da o necesară mână de ajutor.
Dar nu la fel stau lucrurile și în războiul spiritual. În războiul spiritual nu ne luptăm cu „carnea și sângele, ci împotriva căpeteniilor… domniilor… stăpânitorilor întunericului… și duhurilor răutății…” Iar confruntarea este o luptă „unu-la-unu”, în care trebuie să te apropii și să-ți înfrunți personal adversarul.
Când David a ieșit împotriva lui Goliat, uriașul era atât de sigur pe el încât anunțase tot Israelul: „Dacă va putea să se bată cu mine și să mă omoare, noi vom fi robii voştri, dar, dacă-l voi birui şi-l voi omorî eu, voi ne veţi fi robi nouă și ne veți sluji.” (1 Samuel 17:9) Gândește-te la implicațiile pe termen lung ale acestei situații. Dacă Goliat învingea, poporul lui Dumnezeu avea să-și petreacă viața în slujba dușmanului! Mizele erau incredibil de mari pentru Israel!…
Și la fel sunt și pentru tine: Satan vrea să te învingă… iar dacă lupți după regulile firii, vei pierde. La fel cum luptătorii profesioniști au reguli pe care trebuie să le respecte, tot la fel există și reguli spirituale, infailibile, concepute să lucreze pentru tine.
Apostolul Pavel scria: „armele cu care ne luptăm noi nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile.” (2 Corinteni 10:4) Așadar, armele de care dispui pentru a-l învinge pe Satan sunt: rugăciunea, părtășia creștină, Cuvântul lui Dumnezeu, Numele Domnului Isus și sângele Domnului Isus. Aceste cinci arme puternice ți-au fost date de Dumnezeu pentru a-l învinge pe Satan. Așa că, folosește-le – astăzi, și în fiecare zi!
Într-adevăr, Dumnezeu este bun față de Israel, față de cei cu inima curată […] Dar pentru mine este bine să mă apropii de Dumnezeu: mi-am pus încrederea în Domnul Dumnezeu, ca să istorisesc toate faptele Tale.
Mai târziu însă, Asaf a învățat că exista și o altă perspectivă asupra acestei situații. El a scris: „Până am intrat în locașurile sfinte ale lui Dumnezeu: atunci am înțeles sfârșitul lor“ (versetul 17). Asaf și-a dat seama că nedreptățile din prezent nu reflectă abilitatea ui Dumnezeu de a îndrepta lucrurile.
Drept rezultat, psalmistul începe și încheie psalmul făcând referire la bunătatea lui Dumnezeu. Versetul 1 declară că „într-adevăr, Dumnezeu este bun“. A spune că „Dumnezeu este bun“ înseamnă să afirmi un adevăr doctrinar, însă a spune că „într-adevăr, Dumnezeu este bun“ înseamnă să dai o mărturie personală, care arată că bunătatea lui Dumnezeu a fost cunoscută printr-o experiență personală. Deși Asaf aproape că se poticnise mai înainte, acum își începe psalmul plasându-se pe temelia sigură a bunătății lui Dumnezeu. Conștiența bunătății lui Dumnezeu ne întărește și pe noi astăzi.
Asaf își încheie psalmul cu o concluzie binecuvântată: „Pentru mine este bine să mă apropii de Dumnezeu“. Una este să spui că Dumnezeu este bun, și alta este să cauți să fii aproape de El. Asaf nu voia să repete experiența dureroasă de mai înainte, de aceea, pentru a evita o altă criză a credinței, dorea să se apropie de Dumnezeu. Să remarcăm că el își pusese încrederea în Domnul Dumnezeu, în Adonai Iahve, Dumnezeul Mântuitor suveran, care are și puterea și dorința de a ne păzi. Dacă avem și noi întrebări și nedumeriri similare cu privire la nedreptățile de care lumea este plină, putem găsi același refugiu în Dumnezeu și în bunătatea Lui.
S. Campbell
SĂMÂNȚA BUNĂ
Eu sunt ușa: Dacă va intra cineva prin Mine, va fi mântuit; și va intra și va ieși și va găsi pășune.
Ioan 10.9
Poarta castelului
Câțiva turiști doreau să viziteze un castel vechi. Au plătit biletele, iar custodele le-a dat cheia, spunându-le: „Vă rog să deschideți dumneavoastră poarta curții și apoi să mă așteptați“. Unul dintre vizitatori a introdus cheia în încuietoare, dar nu a putut-o roti. Ceilalți au încercat și ei de mai multe ori, dar fără succes, până a venit custodele.
„Nu putem deschide poarta“, a spus unul dintre turiști. „Îmi pare rău“, a spus custodele, „am uitat că un alt grup este deja înăuntru, așa că poarta nu este încuiată. Nu trebuia decât să apăsați pe mâner, ca să intrați“.
Cam tot așa stau lucrurile și când este vorba de a intra în cer pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu pentru eternitate: Dumnezeu a deschis demult ușa harului prin Fiul Său Isus Hristos, așa că nu mai este necesar să facem noi vreun efort.
Calea către Dumnezeu ne-a fot deschisă. Ușa este descuiată! Nu trebuie decât să intrăm prin har. Oricine are credință în Fiul lui Dumnezeu primește iertarea păcatelor și viața eternă.
„Prin har sunteți mântuiți, prin credință; și aceasta nu de la voi, [ci] este darul lui Dumnezeu; nu din fapte, ca să nu se laude nimeni“ (Efeseni 2.8,9).
Până acum David dusese o viaţă bună: ginere al împăratului, ofiţer superior, erou popular, pare că nu are altceva de făcut decât să aştepte liniştit momentul când îi va succeda lui Saul ca împărat. Dar nu va fi aşa! Planul lui Dumnezeu prevedea pentru David ani dificili destinaţi să-l pregătească pentru ocuparea tronului. Încercarea credinciosului are exact acelaşi scop: antrenarea lui aici, jos, pentru a domni apoi cu Isus.
Astfel David trebuie să părăsească totul ~ cămin, poziţie, mijloace de existenţă. Dar, înaintea încercărilor care-l aşteaptă, are de petrecut câteva zile cu Samuel la Naiot. Este un privilegiu pentru tânărul acesta, la începutul carierei lui, să primească învăţătură şi îndemnuri de la un bătrân aflat la sfârşitul călătoriei.
Tinerilor credincioşi, vă îndemnăm să căutaţi şi voi această companie a credincioşilor mai vârstnici! Profitaţi de experienţa lor! Timotei a fost şi el instruit alături de apostolul Pavel. Învăţăturile pe care le veţi primi în felul acesta nu vă vor împiedica să aveţi ulterior experienţe personale, cum a avut şi David. Dar ele pot şi trebuie să vă pregătească să le traversaţi fără să fiţi răniţi.
DUMNEZEU TE ÎNCEARCĂ ȘI PRIN LUCRURI MĂRUNTE | Fundația S.E.E.R. România
„Ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri…” (Matei 25:21).
Faptele tale mici, de bunătate, pot trece neobservate de alții, dar nu și de Dumnezeu! El le vede și te poate răsplăti în moduri la care nici nu ai visat vreodată. Să ne gândim la Iosif: trădat de frații săi și învinovățit pe nedrept de soția șefului său, ajunge să fie condamnat și petrece vreo treisprezece ani în închisoare.
Dacă a avut vreodată cineva motive să se supere pe viață și pe Dumnezeu, atunci acela ar fi putut fi Iosif. Dar, în loc să cedeze autocompătimirii, s-a concentrat asupra nevoilor celorlalți. Iosif a avut doi tovarăși de închisoare: un majordom și un brutar, care lucraseră în palatul lui Faraon… dar – căzuți în dizgrație – ajunseseră într-o celulă alături de Iosif.
Să luăm aminte ce spune Biblia: „Iosif, când a venit dimineaţa la ei, s-a uitat la ei şi i-a văzut trişti…” (Geneza 40:6). Înainte ca Dumnezeu să-l lase pe Iosif să aibă grijă de națiunea egipteană, El a observat grija lui față de colegii săi de temniță… Drept urmare, atunci când unul dintre ei a căpătat bunăvoință, el l-a recomandat pe Iosif lui Faraon ca fiind un om calificat pentru a-i împlini nevoia.
Compasiunea este importantă pentru Dumnezeu. Când vezi o nevoie, încearcă s-o împlinești! Dacă visezi să faci lucruri mari, începe prin a face lucruri mici cu o atitudine bună: fii punctual! Termină-ți munca la timp! Nu te plânge! Când ți se dă o sarcină, asumă-ți-o!… și Dumnezeu te va răsplăti pentru asta.
Iată ce spune Domnul Isus: „Stăpânul său i-a zis: ‘Bine, rob bun şi credincios, ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău.” (Matei 25:21).
Așadar, fii plin de compasiune și de bunătate, și Dumnezeu te va răsplăti!
Iosif știa că Dumnezeu era sfânt, de aceea, când a fost ispitit, s-a împotrivit și a zis: „Cum să fac eu răutatea aceasta mare și să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?“ (Geneza 39.9). Când a fost în temniță, în împrejurări atât de grele, Iosif a rămas credincios, știind că Dumnezeu era cu el (Geneza 39.23). A fost foarte mângâiat de faptul că Dumnezeu cunoștea toate lucrurile, fiindcă era un Dumnezeu descoperitor de taine, iar dacă El era așa, atunci nimic nu-I era necunoscut, nici chiar împrejurările în care Iosif se afla (Geneza 40.8).
Iosif a recunoscut lucrările lui Dumnezeu față de el și I-a dat respectul cuvenit, ilustrat prin felul în care el și-a numit cei doi fii: uitând de tot necazul său și de casa tatălui său, și recunoscând rodnicia lui Dumnezeu față de el (Geneza 41.51,52). El le-a spus fraților săi că Dumnezeu, nu ei, îl trimisese în Egipt. A recunoscut suveranitatea lui Dumnezeu, alegerea Lui și toată lucrarea Lui în ceea ce avusese loc cu privire la el (Geneza 45.5-8). Bunătatea lui Dumnezeu îl condusese pe Iosif în Egipt, cu scopul de a-i păstra în viață pe alții. În toate acestea, Dumnezeu a fost drept; frații lui îi doriseră răul, însă Dumnezeu i-a dorit binele, lui și celorlalți (Geneza 50.17). Recunoscând faptul că Dumnezeu avusese un scop în toate detaliile vieții lui, Iosif i-a mângâiat pe frații săi și le-a vorbit cu bunătate, fiindcă știa că toate fuseseră de la Dumnezeu. În felul acesta, el i-a asigurat de întreaga sa iertare (Geneza 50.17,18).
Ce exemplu minunat pentru noi! Iosif s-a temut de Dumnezeu, iar respectul față de El a oferit semnificație și direcție vieții sale. El n-a privit la cauzele secundare ale împrejurărilor din viața sa, ci L-a văzut pe Acela care era deasupra tuturor lucrurilor; și, temându-se de El, s-a bucurat de pace. Să ne temem și noi de Dumnezeu!
A. Blok
SĂMÂNȚA BUNĂ
Priviți, orbilor, ca să vedeți!
Isaia 42.18
Priviți, orbilor!
Creația lui Dumnezeu este plină de culoare. El ar fi putut crea totul în alb și negru, dar ne-a dat o mulțime de culori pe care să le vedem. Cât de plăcut este cerul albastru cu care se continuă piscurile acoperite cu zăpadă ale munților! Primăvara ne bucurăm de varietatea verdelui crud al copacilor și de galbenul și roșul florilor; ne minunăm de coloritul splendid al soarelui la amurg. Ce fascinantă este creația lui Dumnezeu!
În mod trist, păcatul a stricat mult din natură, iar acum domnesc boala și moartea. La început, totul în creație era perfect; nu exista păcatul. Nu ne dau oare culorile din natură un indiciu cu privire la frumusețea ei de la început? Deseori nu o deslușim, pentru că noi avem în vedere numai interesele noastre, iar față de frumusețea naturii suntem orbi. În Biblie, orbirea îi ilustrează pe acei oameni care nu Îl recunosc pe Dumnezeu. Când era pe pământ, Isus Hristos le-a redat vederea, respectiv i-a făcut să vadă, pe mai mulți orbi. Apoi acele persoane vindecate L-au lăudat pe Dumnezeu. Se poate ca astăzi mulți oameni să fie orbi față de Dumnezeu. Ei văd culorile și se pot bucura de ele, dar nu Îl recunosc pe Dumnezeul care le-a creat. Dumnezeu dorește să ne dea bucurie adevărată, nu numai încântare față de culorile creației. El L-a dat pentru noi pe propriul Său Fiu, pe Isus. Recunoaștem noi aceasta? Sau suntem orbi față de faptul că El a murit pentru a ne salva? Isus Hristos a spus: „Te sfătuiesc să cumperi de la mine … alifie pentru ochi, să-ți ungi ochii, ca să vezi“ (Apocalipsa 3.18).
Pe cât de profundă era dragostea lui Ionatan pentru David, pe atât de violentă era ura lui Saul împotriva lui. Această ură a început cu mânie (v.8) însoţită de gelozie, apoi dorinţa de a-l ucide pe David vine să locuiască în inima lui, după care urmează fapta: încercarea de a-l omorî pe David, care va fi urmată de multe altele în capitolele viitoare. Acestea reprezintă exact ceea ce Scriptura numeşte „calea lui Cain” (Iuda 11). El a început prin a se mânia foarte tare (Geneza 4.5) … şi a sfârşit prin a-şi omorî fratele. Mânia şi gelozia nu sunt decât primii doi paşi pe acest drum îngrozitor (Iacov 3.14; 4.1).
Împăratul o promisese pe fiica lui aceluia care îl va înfrânge pe filistean (1 Sam. 17.25). Nu-şi ţine cuvântul. Apoi se foloseşte de sora mai mică a acesteia, Mical, pentru a încerca să-l facă pe David să piară prin mâna vrăjmaşului. Probabil că se îndoia că învingătorul lui Goliat va triumfa din nou asupra filistenilor, care se arătaseră mai puţin redutabili decât David (v. 17, 30). Pe lângă aceasta, Saul nu ignoră secretul puterii lui David şi, cu siguranţă, acesta este ceea ce-l face să se teamă: „Domnul era cu el” (v. 12, 14, 28). „Nu mă tem de nici un rău: pentru că Tu eşti cu mine”, va confirma David în Psalmul 23.4.
Cunoaştem noi acest secret şi am experimentat noi curajul pe care numai Domnul ni-l poate da (2 Tim. 4.17)?
ÎNCREDE-TE ÎN CARACTERUL LUI DUMNEZEU! | Fundația S.E.E.R. România
„Ori de câte ori mă tem, eu mă încred în Tine.” (Psalmul 56:3)
Dacă ai ocazia să trăiești suficient de mult, viața îți va aduce vești proaste din toate părțile. Poate fi vorba de pierderea unei persoane dragi, a sănătății, a veniturilor, căsniciei, sau reputației… Psalmistul a scris: „Ori de câte ori mă tem, eu mă încred în Tine”.
Când vin vremuri grele, trebuie să fii în stare să te agăți de tot ce știi despre Dumnezeu – Cine este El, și ce poate să facă El… Trebuie să-ți amintești că El este iubitor, grijuliu și demn de toată încrederea ta. Uneori, Dumnezeu îți va da răspunsul; alteori, El îți va da siguranța prezenței Sale.
În vremuri schimbătoare, tu trebuie să te agăți de caracterul neschimbător al lui Dumnezeu. Precum versul cântării: „Când tot în jurul meu se clatină, El este speranța și stânca mea”. Înseamnă oare asta că-ți negi sentimentele și emoțiile? Nu. David a recunoscut (în Psalmul 142:2): „Îmi vărs necazul înaintea Lui şi-mi povestesc strâmtorarea înaintea Lui…”
Dumnezeu nu-ți cere să-ți negi durerea, pierderea sau situația de fapt… Chiar și Domnul Isus a înălțat rugăciuni „cu strigăte mari şi cu lacrimi” (Evrei 5:7).
Dar dacă nu-ți verși inima înaintea lui Dumnezeu, riști să-ți împietrești inima față de El. Se spune că sfântul Augustin a spus: „Sunt afundați tot mai tare în adânc cei care nu strigă din adânc!”
Atunci când atingi punctul cel mai de jos și te întorci spre Dumnezeu, descoperi că El este acolo! Când ești zguduit până în măduva oaselor, îți dezvolți o credință de nezdruncinat în Dumnezeu. Și când se întâmplă acest lucru, te poți baza pe Cuvântul Său care-ți spune (cum citim în Geneza 28:15 că i-a spus Dumnezeu patriarhului Iacov): „te voi păzi pretutindeni pe unde vei merge şi te voi aduce înapoi…”
Așadar, încrede-te în caracterul neschimbător al lui Dumnezeu!
Așadar, pentru că Hristos a suferit în carne pentru noi, înarmați-vă și voi cu aceeași gândire. Pentru că cine a suferit în carne a sfârșit-o cu păcatul, ca să nu mai trăiască restul timpului în carne pentru poftele oamenilor, ci pentru voia lui Dumnezeu.
Ceea ce este adevărat numai pentru Hristos este faptul că El a suferit pentru păcatele noastre și că a sfârșit-o cu ele după ce S-a încărcat cu ele în carnea Sa care nu avea nicio urmă de păcat. Ceea ce este adevărat pentru noi este faptul că suferința în carne – căreia păcatul îi este atașat – fiind terminată, noi am sfârșit-o cu păcatul. Pentru noi, suferințele sunt un mijloc de eliberare de păcat; acesta va rămâne în carnea noastră până la sfârșit, dar nu va mai avea putere asupra unui om care este prea absorbit de suferință pentru a-și mai găsi plăcerea în păcat. În acest sens ne-am odihnit noi de păcat, în timp ce Hristos S-a odihnit de păcat desființându-l pentru alții. Versetul 2 ne dovedește că acesta este sensul din acest pasaj.
Pentru noi, eliberarea nu poate fi decât parțială, dar ea va fi cu atât mai completă, cu cât suferința ne va aduce în situația de a nu mai trăi restul vieții noastre în carne pentru poftele cu care Satan îi leagă pe oameni. Ca urmare a suferinței, noi înțelegem că acest vrăjmaș nu ne mai poate înșela ca în trecut și că trebuie să nu mai ascultăm de voința proprie, ci de o altă voință, aceea a lui Dumnezeu. Ce condiție fericită poate fi suferința pentru creștin!
H. Rossier
SĂMÂNȚA BUNĂ
Și, pe când semăna el, unele semințe au căzut lângă drum; și au venit păsările și le-au mâncat.
Matei 13.4
Pământul bun și pământul sterp (2)
Primul tip de sol era pământ tare, probabil o cărare bătătorită de la marginea câmpului. Semănătorul a aruncat sămânța, care a căzut pe cărare, dar nu a putut pătrunde dincolo de solul tare. Nu a prins rădăcină și a fost luată și dusă de ploaie sau, cum vedem în versetul de azi, mâncată de păsări. Semănătorul a folosit sămânță bună, dar n-a ieșit nimic din ea: un eșec total!
De ce, ca să folosim înțelesul figurat din parabolă, nu poate avea efect Cuvântul lui Dumnezeu în inima omului? Mesajul nu era nicidecum prea complicat sau prea dificil de înțeles. Cei care l-au auzit au refuzat să-l asculte și să-l primească. Nu au vrut să-l înțeleagă. Poate că unul și-a zis: „Nu din nou!“. Un altul s-a împotrivit vorbitorului sau Bibliei, așa că mesajul a trecut peste el. Iar un altul se gândea la alte lucruri, care păreau mai importante pentru el, așa că a refuzat să asculte și a rămas insensibil la cele auzite.
Domnul Isus a explicat că „cel rău“, însuși diavolul, este cel care „vine și răpește“ (versetul 19). Mesajul nu lasă o impresie puternică sau permanentă și astfel este pierdut definitiv.
Liderii religioși din acea vreme se încadrau în această categorie de sol. Mai ales ei se împotriveau Domnului Isus și mesajului Său. Aceștia „au respins pentru ei înșiși hotărârea lui Dumnezeu“ (Luca 7.30), așa că nu au adus rod. În ziua de astăzi încă se vestește Cuvântul lui Dumnezeu. Însă cei care-l aud au inimile împietrite și nu îl primesc, așa că nu aduc rod pentru Dumnezeu.
Deruta filistenilor este totală. Poporul s-a strâns la Saul pentru a-i urmări şi a-i tăia în bucăţi. Totuşi, israeliţii nu sunt înflăcăraţi de aceeaşi energie pe care Ghedeon şi însoţitorii lui o arătaseră în împrejurări similare. Aceştia din urmă merseseră după Madian „obosiţi, totuşi urmărind” mereu pe vrăjmaş, pentru că fuseseră învioraţi înainte de a porni la luptă (Judecători 7.6; 8.4).
Aici, din contră, Saul a interzis poporului o zi întreagă să se învioreze mâncând, în pofida misiunii arzătoare care le stătea înainte. Interdicţia legală, rod al imaginaţiei, ne duce cu gândul la atât de multe alte invenţii omeneşti în materie de religie! În cazul acesta, ea nu a adus decât consecinţe neplăcute: Pe de o parte, înfrângerea filistenilor este mai puţin completă decât dacă s-ar fi realizat cu o armată în putere.
Pe de altă parte, vine seara, când poporul are, în sfârşit, libertatea să mănânce, dar sunt atât de presaţi de foame, încât sacrifică animalele într-un fel în care carnea se consumă cu sânge, comiţând astfel un păcat de moarte (Levitic 17.10-14).
Oare nu era cu mult mai grav să nu asculte de Domnul decât să încalce ordinul firesc (carnal) al lui Saul?
CUM POȚI SĂ AI PACE (4) | Fundația S.E.E.R. România
„Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu…” (Psalmul 46:10)
Pentru a avea pace, tu trebuie să te concentrezi pe prezența lui Dumnezeu. Lucrul asupra căruia alegi să te concentrezi îți alimentează fie temerile, fie credința.
Biblia spune: „Celui cu inima tare, Tu-i chezăşuieşti pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine.” (Isaia 26:3). Acest verset ar putea fi sintetizat astfel: „Schimbă-ți focalizarea – uită-te la Dumnezeu!” Psalmistul spune: „Dumnezeu este… un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi.” (Psalmul 46:1).
Și tot în acest psalm, El ni Se adresează (în vers. 10): „Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu.” Cred că aceste versete au fost scrise în timpul lui Ezechia; forțele inamice încercuiseră Ierusalimul și israeliții erau tensionați, așa că vor fi rostit această rugăciune! Cu cinci minute înainte de amiază, Dumnezeu i-a lovit pe asirieni cu o molimă și 185.000 dintre ei au pierit. Ierusalimul a fost salvat și toată lumea a fost fericită.
Acest psalm ne ajută să ne amintim că Dumnezeu este refugiul nostru. Indiferent cât de copleșitoare pare a fi situația, El este întotdeauna de partea ta pentru a te ajuta. Acest psalm ne informează cu privire la două lucruri legate de primirea ajutorului lui Dumnezeu în vremuri grele: primul este „să ne oprim”. Multe dintre necazurile noastre provin din incapacitatea noastră de a ne opri. Iar al doilea: „să știm că El este Dumnezeu”.
Știai că în centrul unui uragan sau al unei tornade există un miez liniștit numit ochi? La fel este și în viața noastră. Deși pare că totul explodează în jurul nostru, ne putem găsi un loc liniștit în prezența lui Dumnezeu. Când trăim în acest fel, „pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, ne va păzi inimile și gândurile…” (Filipeni 4:7). Iar acesta este singurul mod sănătos de a trăi!
Deci, după ce au mâncat, Isus i-a spus lui Simon Petru: „Simone, al lui Iona, Mă iubești tu mai mult decât aceștia?“.
Ioan 21.15
La cruce, toți ucenicii Îl părăsiseră pe Domnul și fugiseră. În această zi a învierii, mulți s-au întors la vechile lor preocupări. Dar, ca de fiecare dată, Petru a mers mai departe decât alții. La cruce, el L-a tăgăduit de trei ori pe Domnul; în această zi a învierii, el este acela care îi conduce înapoi la corăbiile și plasele lor. Acesta este motivul pentru care Domnul i Se adresează într-un fel special lui Petru; însă, chiar dacă El i Se adresează lui, face acest lucru spre folosul nostru, al tuturor. Pentru că aici, trebuie specificat, Domnul nu lucrează cu păcatul manifestat în actul tăgăduirii, ci cu răul nejudecat al vechii naturi, care ne expune pe toți la căderi similare, ba chiar la unele și mai grave.
Să ne amintim că nu este necesar să falimentăm în mod public pentru a ne abate de la calea dreaptă. Putem să ne abatem fără a-L tăgădui pe Domnul cu jurământ și blestem, pentru că Scriptura vorbește și despre cei care s-au abătut în inima lor (Proverbe 14.14).
Totuși, pentru încurajarea noastră, să ne amintim că, fie ne-am abătut în mod deschis, fie în inimă, orice credincios care s-a abătut poate fi restabilit, deși este posibil ca acest lucru să nu aibă loc decât pe patul de moarte. Este foarte important de subliniat faptul că toate restabilirile sunt inițiate de Domnul. Oaia rătăcită nu s-ar întoarce niciodată dacă Domnul, în harul Său, nu ar merge după ea. David spune: „El îmi restabilește sufletul“ (Psalmul 23.3). Naomi spune: „Domnul m-a adus din nou acasă“ (Rut 1.21). Binecuvântat să fie Numele Său că, în cele din urmă, El ne aduce pe toți acasă!
H. Smith
SĂMÂNȚA BUNĂ
Pentru ce, când am venit, nu era nimeni? Am chemat și nu era nimeni care să răspundă? S-a scurtat, într-adevăr, mâna Mea, încât să nu poată răscumpăra, sau n-am Eu putere să salvez?
Isaia 50.2
De ce tace Dumnezeu?
Punem ușor această întrebare când auzim de catastrofe naturale, când vedem imagini ale unui atac, când suntem loviți în mod direct… De ce tace Dumnezeu față de o asemenea nenorocire? De ce a trebuit eu să sufăr aceasta? Am dori atât de mult un răspuns sau am vrea să Îl luăm la întrebări pe Dumnezeu pentru aceste probleme, iar El nu vorbește. Dar, oare chiar tace Dumnezeu? El le-a vorbit celor din Israel prin intermediul multor profeți, dar ei i-au respins, pe unii dintre ei chiar i-au omorât. Cu toate acestea, Dumnezeu L-a trimis pe pământ pe Însuși Fiul Său. Isus Hristos a predicat mesajul harului, a vindecat bolnavi și Și-a dat viața ca jertfă pe cruce pentru a ne răscumpăra. A făcut mult mai mult decât să spună niște cuvinte. A fost cea mai mare dovadă a iubirii lui Dumnezeu față de noi.
În prezent, Dumnezeu vorbește prin evanghelia harului. El pune întrebarea: „S-a scurtat mâna Mea, încât să nu poată răscumpăra?“. Majoritatea oamenilor sunt încă datori să Îi răspundă la această întrebare. Chiar dacă Dumnezeu pare să rămână tăcut față de problemele tale, El a vorbit, iar mesajul Lui este accesibil și îți stă la dispoziție în Biblie. Cuvintele Lui ar trebui să te facă să te mai gândești încă o dată și să-ți revizuiești starea, privind-o nu numai din punctul tău de vedere, ci și din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Cu toate că ai păcătuit, există speranță! Dacă te încrezi în Fiul Lui, în Isus Hristos, Dumnezeu îți va deschide calea către El și îți va da viață eternă.
Ploaia pe care Samuel a cerut-o în plină perioadă a secerişului (când nu plouă deloc în aceste ţinuturi Proverbe 26.1) a fost o minune destinată a dovedi poporului că profetul vorbea cu adevărat din partea Domnului.
Şi ce le spune el? În cuvinte mişcătoare, după ce se umiliseră, îi îndeamnă să se întoarcă de la lucrurile lor de nimic, care nu aduceau folos, ca să-I servească lui Dumnezeu cu toată inima (v. 20,21; compară cu Tit 2.12-14).
Serviciul lui Samuel ca judecător s-a încheiat. Dar îşi păstrează încă lucrarea de mijlocitor, precum şi statutul de profet, pentru a le arăta din partea Domnului calea cea bună şi dreaptă (v.23). Harul divin menţine pentru ei, în persoana lui Samuel, această resursă dublă: Rugăciunea şi Cuvântul.
Noi avem, scumpi copii ai lui Dumnezeu, o Persoană care este mult mai mult decât această resursă: este minunată. Până la sfârşit, Isus nu va înceta să Se roage pentru fiecare dintre noi. Ca să putem urma calea cea bună şi dreaptă pe pământ, El ne dă Duhul Său şi Cuvântul Său. Cu asemenea resurse este chiar mai puţin scuzabil pentru noi decât pentru Israel atunci când nu trăim pentru gloria Lui.
Domnia lui Saul abia începe. El strânge poporul la Ghilgal, ca să facă faţă vrăjmaşilor săi, filistenii.
DUMNEZEU TE VA IERTA ȘI TE VA RESTAURA! | Fundația S.E.E.R. România
„…Curăţă-mă de păcatul meu!” (Psalmul 51:2)
Există vești rele și vești bune în ceea ce privește păcatul. Vestea rea este că, atunci când David a încercat să-și ascundă păcatul, Dumnezeu l-a expus înaintea întregii națiuni. Vestea bună este că, atunci când s-a pocăit de păcatul său, Dumnezeu l-a iertat pe David și i-a șters cazierul.
Ceea ce a făcut pentru David, poate face și pentru tine!
Tot ce trebuie să faci este să îngenunchezi și să te rogi… ca el: „Curăță-mă de păcatul meu… Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule…” (vezi Psalmul 51:2, 10). Dacă vrei să știi cum răspunde Dumnezeu la o astfel de rugăciune, iată ce i-a spus El, lui Solomon, fiul lui David: „Dacă vei umbla înaintea Mea… cu inimă curată şi cu neprihănire, făcând tot ce ţi-am poruncit, dacă vei păzi legile şi poruncile Mele, voi întări pe vecie scaunul de domnie al împărăţiei tale în Israel, cum am spus tatălui tău, David, când am zis: „Nu vei fi lipsit niciodată de un urmaş pe scaunul de domnie al lui Israel.” (1 Împărați 9:4-5).
S-ar putea să simți că – din cauza păcatului tău, pe care-l știi doar tu și Dumnezeu – ești dincolo de orice speranță de răscumpărare, că ai pierdut ocazia de a fi folositor lui Dumnezeu și de a-ți împlini destinul… Nu crede asta! Te poți recupera. Poți fi restaurat. Poți fi iertat. Îți poți recâștiga integritatea. Poți fi vindecat și poți deveni întreg din nou. Iar atunci vei putea cânta: „Există o fântână plină cu har / ce curge din Emanuel la Calvar / Iar păcătoșii scufundați în această apă / Își pierd pe dată murdăria toată!”
Așadar, Cuvântul lui Dumnezeu pentru tine este azi acesta: Dumnezeu te va ierta și te va restaura! Tot ce trebuie să faci este să-I ceri asta!
Trecând prin valea plângerii, ei o fac un izvor; și ploaia timpurie o acoperă cu binecuvântări. Psalmul 84.6
Valea plângerii este un loc al durerii și al umilinței, însă și al binecuvântării. Pentru Pavel, acest loc a fost reprezentat de un țepuș în carne, de un lucru de natură să-l facă de disprețuit în slujirea lui față de galateni. Acest țepuș era cu adevărat smeritor, iar el L-a rugat de trei ori pe Domnul să-l îndepărteze. Însă, după ce L-a auzit pe Domnul spunând: „Harul Meu îți este de ajuns“, nu a mai cerut îndepărtarea țepușului, ci mai degrabă a început să găsească plăcere în slăbiciunile sale, pentru ca puterea lui Hristos să rămână asupra lui. Acesta era locul binecuvântării pentru Pavel. Valea plângerii s-a schimbat pentru el într-un loc de nespusă binecuvântare și apropiere de Dumnezeu. Pentru unii dintre noi, această vale poate să însemne pierderea a ceva sau a cuiva drag inimilor noastre, ori zdrobirea voinței noastre, ori ceva de natură să ne umilească; totuși, ea este și un loc al binecuvântării. Dobândim mult mai multă înviorare din lucrurile dureroase, decât din lucrurile plăcute. Valea plângerii este astfel transformată într-un izvor. Despre care lucruri plăcute din viața noastră am putea spune că au devenit un izvor de binecuvântare? Prospețimea și binecuvântarea au venit întotdeauna din lucrurile care ne-au produs durere, care ne-au smerit și care ne-au golit de eul nostru. Acesta este felul în care Dumnezeu ne arată cine este El. Astfel, trecând prin valea plângerii, El o transformă într-un izvor.
În 1 Tesaloniceni 5.18 citim: „Mulțumiți pentru toate“. Cum putem face acest lucru? A putut Pavel să mulțumească pentru țepuș, pentru acel lucru despre care el presupunea că-i va împiedica rodnicia? Câtă vreme privea la acel țepuș în sine, nu putea mulțumi pentru el, însă, când și-a fixat privirea asupra inimii și asupra mâinii care îl rânduise, a putut face acest lucru. Sunt multe lucruri pentru care, în ele însele, nu putem mulțumi: tăierea unei legături dragi inimii sau zdrobirea acelor afecțiuni asupra cărora se concentrează inima noastră. Trebuie să vedem însă dragostea care a rânduit aceste necazuri, precum și mâna care le-a administrat; apoi putem mulțumi pentru ele.
J. N. Darby
SĂMÂNȚA BUNĂ
Doamne, pleacă de la mine, pentru că sunt un om păcătos.
Luca 5.8
Simon Petru – un om păcătos
Cu o ocazie anterioară, Petru și ceilalți apostoli au făcut cunoștință cu Isus din Nazaret. Acum ei urmau să renunțe la meseriile lor și să-L însoțească pe Domnul în călătoriile Sale. Înainte de toate, trebuia ca ei să-și cunoască inimile, mai ales Petru, purtătorul lor de cuvânt. Isus stătea în barca lui Petru. După ce a predicat, El i-a spus: „Depărteaz-o la adânc și coborâți-vă plasele pentru pescuit“. Petru s-a împotrivit; lucrul acesta era de neînțeles, câtă vreme ei petrecuseră toată noaptea la pescuit și nu prinseseră nimic în mijlocul lacului, unde apele ar fi fost cât de cât bune pentru pescuit. Chiar trebuia să se ducă din nou acolo și să arunce plasele? Nu părea foarte promițător.
Cu toate acestea, Petru a făcut ceea ce i-a spus Isus și dintr-odată plasele s-au umplut cu pești. Petru a fost uimit, chiar îngrozit. A trebuit să recunoască puterea lui Isus peste întreaga creație, chiar și asupra peștilor (Psalmul 8.6-9). Această Persoană a Divinității îl cunoștea deplin. Petru a devenit conștient, ca niciodată înainte, că era un om păcătos, lucru care a căpătat contur de atunci în gândurile, cuvintele și faptele sale. El a îngenuncheat, exclamând: „Doamne, pleacă de la mine, pentru că sunt un om păcătos“.
Cu cât cunoști mai mult măreția lui Isus Hristos, cu atât ești mai conștient de propria slăbiciune și păcătoșenie. Cu toate acestea, Fiul lui Dumnezeu este Răscumpărătorul tuturor celor care cred în El, nu doar pentru a le ierta păcatele, ci și pentru a-i elibera de puterea păcatului. Simon Petru a experimentat aceasta. Acum el a ajuns să-L cunoască mai bine și totodată să se cunoască pe sine. Și L-a urmat pe Isus.
Autoritatea împăratului Saul se va afirma cu ocazia unei victorii asupra vrăjmaşilor poporului. Aceşti vrăjmaşi sunt bine cunoscuţi: fiii lui Amon. Sub ameninţările lor arogante şi crude, locuitorii Iabesului din Galaad se află într-o situaţie groaznică şi aproape fără ieşire.
Nu-i vedem întorcându-se spre Domnul; din contră, ar voi să facă o alianţă cu vrăjmaşul! Dar, exercitându-Şi îndurarea, Dumnezeu îi va scăpa prin mâna lui Saul. Aceşti locuitori din Iabes ilustrează într-o manieră frapantă teroarea, ocara şi în final robia mizerabilă care-i aşteaptă pe aceia care fac alianţă cu lumea şi cu prinţul ei (vezi Evrei 2.15). Saul, ca învingător, manifestă unele trăsături de caracter frumoase.
Pe lângă zel şi curaj, vedem la el nobleţe, generozitate, clemenţă (v. 13) şi o anumită modestie. Cum era şi corect, el atribuie victoria Domnului. Toate acestea reprezintă un start promiţător! Şi câţi tineri, asemenea lui, n-au avut un început foarte bun! Apoi s‑au poticnit la primul obstacol aşezat în cale ca să le încerce credinţa.
De ce se întâmplă aşa? Simplu, deoarece această credinţă n-a existat niciodată!
ÎNVAȚĂ SĂ ASCULȚI! | Fundația S.E.E.R. România
„Domnul Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.” (Geneza 2:18)
Dumnezeu a creat ajutorul potrivit pentru tine ca să-ți împlinească nevoile fizice, emoționale… și, da, chiar și unele dintre nevoile spirituale. Adam s-a bucurat de o sănătate perfectă, a avut o slujbă perfectă și a trăit într-un mediu perfect. El avea chiar privilegiul de a se plimba cu Dumnezeu în fiecare zi. Cu toate acestea, el se simțea singur și incomplet.
Așa că Dumnezeu a hotărât: „Nu e bine ca omul să fie singur; am să fac un ajutor potrivit pentru el!” Să reținem cuvântul „ajutor”: Dmnezeu a vrut ca soția ta să te ajute să crești și să-ți împlinești destinul. Între voi există o legătură fizică, emoțională și spirituală, intimă. Nimeni de pe pământ nu te va cunoașt mai bine decât soția pe care ți-a dat-o Dumnezeu. Soția ta ar trebui să fie cel mai apropiat prieten, consilier și confident al tău. Iar asta necesită comunicare!
Dar o bună comunicare se bazează pe adresarea întrebărilor corecte și pe ascultarea cu atenție a răspunsurilor. Este nevoie să închizi televizorul, laptopul, iPad-ul și telefonul mobil. Înseamnă să întrebi: „Cu ce te confrunți astăzi?”, apoi să asculți suficient de mult timp pentru ca emoțiile ascunse să iasă la suprafață.
Ascultă până când înțelegi preocupările, sentimentele, temerile, speranțele și visele soțului sau soției tale. Ascultă cu atenție, astfel încât să poți evalua nevoile sale reale – pe care tu ești cel mai în măsură și cel mai bine echipat să le împlinești. Întrebările tale dezvăluie nivelul tău de preocupare, iar răspunsurile pe care le primești pot deveni fundamentul unei căsnicii lungi și fericite.
Este exact ceea ce a avut în vedere Dumnezeu când a spus: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa, şi se vor face un singur trup.” (Geneza 2:24). Așadar, învață să asculți!
Mana Zilnica 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.