Și am căzut cu fața la pământ înaintea Domnului, ca întâia dată, patruzeci de zile și patruzeci de nopți – n‑am mâncat pâine și n‑am băut apă – pentru tot păcatul vostru cu care ați păcătuit, făcând ce este rău în ochii Domnului, ca să‑L mâniați.
Deuteronom 9.18
Printre multele trăsături de excepție ale lui Moise, una este cu totul proeminentă: Moise era un om al rugăciunii.
Când Israel, după ieșirea din Egipt, se afla în călătoria prin pustie, poporul lui Amalec a ieșit să se lupte împotriva lui. Așezat pe o înălțime, de unde putea vedea bătălia, Moise și‑a ridicat mâinile în rugăciune către Dumnezeu, pentru biruința oștirii lui Israel ((Exod 17)).
Cu o altă ocazie, când a fost vorbit de rău de către sora sa, Miriam, iar Domnul a lovit‑o pe aceasta cu lepră, Moise a mijlocit la Domnul pentru Miriam ((Numeri 12)).
Când Israel s‑a închinat înaintea vițelului de aur pe care îl făurise Aaron, iar Dumnezeu era pe punctul de a nimici poporul, Moise s‑a aruncat înaintea Domnului, mijlocind pentru popor, timp de patruzeci de zile și patruzeci de nopți, fără să mănânce și să bea nimic. El L‑a implorat de asemenea pe Domnul pentru Aaron, ca Dumnezeu să nu‑l nimicească fiindcă făcuse vițelul de aur.
Mai târziu, când Israel a primit porunca de a intra în stăpânirea țării și a refuzat să‑i dea curs, Dumnezeu i‑a spus lui Moise că avea să distrugă națiunea și să facă din Moise un popor mai mare decât Israel ((Deuteronom 9.14)). Moise a stat din nou cu fața la pământ înaintea Domnului timp de patruzeci de zile și patruzeci de nopți, cerând ca Dumnezeu să lucreze pentru onoarea și gloria divină ((Deuteronom 9.25)). Moise a stăruit fierbinte în rugăciune, cu mare sacrificiu de sine, iar aceasta nu pentru sine însuși, ci pentru alții, în vederea binelui și a siguranței celor care îl nedreptățiseră. Motivația lui a fost ca Dumnezeu să primească onoare și glorie. Ce exemplu minunat pentru noi! Să stăruim în rugăciune!
A. Blok
SĂMÂNȚA BUNĂ
Motociclistul
Deci, dacă Fiul vă va elibera, veți fi cu adevărat liberi.
Ioan 8.36
Să ascultăm povestea acestui motociclist, relatată de el însuși:
„Mulți nu pot înțelege de ce îmi place să circul atât de mult cu motocicleta. Când este soare, simți că zbori, mângâiat de briză, fără griji, ca un băiat care își lasă obligațiile de zi cu zi tot mai în spate și care, precum pasărea liberă, ia drumul spre înălțimi…
Dar, la un moment dat, mi‑am pus întrebarea: Sunt eu chiar atât de liber pe cât mi se pare că aș fi, sau este doar un sentiment trecător? De fapt, a trebuit să recunosc faptul că eu îmi ascundeam problemele, în loc să le rezolv. Cât de recunoscător am devenit când am ajuns să cunosc adevărata libertate! Aceasta nu este un sentiment trecător, ci o realitate stabilă, permanentă. Prin credința personală în Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, am trăit experiența că El m‑a eliberat cu adevărat. M‑a eliberat de teama de moarte și de indiferența mea. Dar cel mai important lucru este că m‑a eliberat de vina mea!
Mi‑a trebuit mult timp până să ajung să înțeleg că eu nu trebuie să port povara păcatelor mele toată viața mea. Într‑o zi, un om credincios mi‑a explicat cum pot fi eliberat de această povară. Atunci I‑am mărturisit lui Dumnezeu tot ce mă apăsa: necredința mea, furturile mele, ura mea și minciunile mele – pe scurt, tot ce mă despărțea de Dumnezeu. După această mărturisire a fost ca și cum lanțuri grele au căzut de pe inima mea”.
Cititorii în stele, „cei care împart cerurile” (47.13) şi alţi astrologi s‑au dezvoltat în toate timpurile pe seama credulităţii poporului. În ciuda pretenţiilor acestora, nimeni nu are puterea să prezică viitorul. Numai Dumnezeu îl cunoaşte şi ne descoperă prin Cuvântul Său ceea ce avem nevoie să ştim (46.10; Fapte 1.7). Împlinirea în trecut a evenimentelor care fuseseră vestite mai înainte prin profeţi este încă o dovadă a existenţei şi atotputerniciei lui Dumnezeu (v. 5; vezi şi Ioan 13.19). Lucrurile dintâi, vestite cu mult înainte, s‑au împlinit (v. 3). Aceasta dovedeşte că şi lucrurile cele noi sunt şi vor fi tot lucrarea lui Dumnezeu (v. 6; Matei 13.52).
Astăzi este la îndemâna oricui, şi mai ales a evreilor, să cerceteze Scripturile, pentru a se convinge de aceste lucruri. Cu multe secole înainte, respingerea lui Mesia a fost anunţată limpede, printr‑unul dintre cei mai mari profeţi, exact în capitolele de care ne ocupăm noi acum. Cu ce durere trebuie să spunem că nu numai Israel, ci omul în general este foarte „îndărătnic”; grumazul său este un tendon de fier, fruntea îi este de aramă (v. 4), urechea îi este închisă (v. 8) şi, ca şi cum ar fi puţin acestea, inima sa este tare (46.12).
„URCĂ ÎN AUTOBUZ!” | Fundația S.E.E.R. România
„Dacă suferiţi cu răbdare… lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu.” (1 Petru 2:20)
S-ar putea ca unii dintre noi, aflați astăzi în examene la „școala vieții”, să-și pună întrebarea atât de frecventă: „De ce trec prin asta? De ce eu?” Pentru că Dumnezeu te iubește personal, și este mai interesat de caracterul tău decât de confortul tău! Autoarea creștină Patsy Clairmont scria: „Jason, cel mai mic dintre copiii noștri, are două obiective în viață: unul este să se distreze, iar celălalt – să se odihnească. Și le îndeplinește pe amândouă destul de bine! Așadar, n-ar fi trebuit să fiu surprinsă de ce s-a întâmplat când l-am trimis la școală într-o zi de toamnă. În timp ce Jason se îndrepta spre autobuz, eu recapitulam deja provocările și ordinea lor de abordare în ziua plină ce-mi stătea în față… Ciocănitul la ușă m-a surprins și mi-a perturbat ritmul dimineții, lucru care nu mi se întâmplă prea des. M-am repezit la ușă, am deschis-o brusc – și-n fața mea stătea… Jason. „Ce faci aici?”, l-am întrebat. „Am renunțat la școală”, mi-a spus el. „Ai renunțat la școală?”, am repetat eu, neîncrezătoare, la un nivel de decibeli deja prea ridicat pentru urechile umane. Am înghițit în sec și am încercat să-mi amintesc ceva din psihologia maternă. Dar tot ce mi-a venit în minte a fost „O problemă rezolvată la timp te scutește de multe bătăi de cap mai târziu”, precum și „Înfometează febra, hrănește răceala”… Mi s-a părut însă că niciuna nu părea să se aplice dilemei unui copil de șase ani care tocmai făcuse o declarație gravă! Așa că l-am întrebat: „De ce ai renunțat la școală?” Fără ezitare, el a declarat: „E prea lungă, e prea grea și e prea plictisitoare!” „Jason”, i-am răspuns instantaneu, „tocmai ai descris viața. Urcă în autobuz și du-te la școală!”
Ap. Petru tocmai ce ne-a spus: „Dacă suferiţi cu răbdare, când aţi făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu.” Deci, când te afli în „școala vieții”, bucură-te – Dumnezeu te pregătește pentru lucruri mai mari și mai bune! Așa că… urcă în autobuz!
Vreau ca voi să știți ce mare luptă duc pentru voi și pentru cei din Laodiceea și pentru toți câți nu mi-au văzut fața în trup.
Coloseni 2.1
Deși era „absent în trup“ și nici măcar nu-i văzuse vreodată pe acești creștini, apostolul manifesta o preocupare deosebită pentru binele lor spiritual. Apostolul era împreună cu ei „în duh“, după cum și mintea sa, mereu preocupată cu Hristos, era, în consecință, preocupată și cu mădularele Trupului Său, fie pentru a se mâhni, în cazul când ceva mergea rău, fie pentru a-i avertiza, în cazul când vreun pericol îi amenința, fie pentru a se bucura, în cazul când găsea vreun rod în umblarea acestor sfinți ai Domnului.
Ca slujitor credincios al Stăpânului său, în slujba sa pentru întreaga Adunare, nu numai pentru cei dintr-o anumită localitate, Pavel este un model pentru toți cei care sunt chemați să slujească în aceeași lucrare. Aflându-se deci cu duhul în mijlocul colosenilor, apostolul găsea un motiv de bucurie cu privire la ordinea potrivit căreia aceștia umblau și cu privire la tăria credinței lor. Ei se aflau, ca să spunem așa, într-o bună ordine de luptă, precum niște soldați strâns uniți între ei, pentru a se putea sprijini și susține unul pe altul. Avându-L pe Hristos ca Obiect al credinței lor, ei împreună se puteau sprijini pe El; ei n-ar fi dorit să se abată de la Acela care îi salvase și îi adusese la Dumnezeu; până la acel moment, ei rămăseseră tari în credință. Dar vrăjmașul căuta să-i înșele, îndreptându-și artileria chiar împotriva Persoanei Căpeteniei lor. Învățături periculoase, iudaice și filosofice, cu înalte pretenții, tindeau să se strecoare printre ei și să-i despartă de Persoana lui Hristos, puțin câte puțin, fără ca ei să-și dea seama, iar dacă ei ar apleca urechea spre ele, în curând ordinea ar dispărea din mijlocul lor, credința lor s-ar clătina, iar ei ar cădea pradă în mâinile vrăjmașului.
Iată de ce apostolul face referire la ordinea care încă exista în mijlocul lor și la credința lor, încă tare, pentru a-i pune în gardă cu privire la teribilul pericol care îi amenința. Cât de mare este acest pericol și în zilele noastre, când se fac atâtea speculații în legătură cu Persoana Domnului Isus, pentru a-I diminua măreția! De aceea, creștinii sinceri, care vor să rămână credincioși Domnului lor, trebuie să se păzească de aceste idei străine, de aceste erori fatale, care se prezintă sub aparențe înșelătoare, dar care, odată acceptate, vor duce la clătinarea și la răsturnarea credinței.
H. Rossier
SĂMÂNȚA BUNĂ
Isus a auzit că l-au dat afară și, găsindu-l, i-a spus: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?“. El a răspuns și a zis: „Și cine este, Doamne, ca să cred în El?“. Și Isus i-a spus: „L-ai și văzut, și Cel care vorbește cu tine, Acela este“. Și el a spus: „Cred, Doamne“, și I s-a închinat.
Ioan 9.35-38
Vindecarea orbului din naștere (3)
Pentru că a dat o mărturie neînfricată despre Isus Hristos, omul care fusese vindecat de orbirea lui din naștere a fost exclus de rabini; el nu putea fi acceptat la școala lor de învățătură. Dar a găsit adăpost la Fiul lui Dumnezeu. Când era orb, Domnul l-a întâmpinat și i-a dat vederea. Acum Domnul îl găsește stând singur și îl introduce în cea mai frumoasă comuniune pe care o poate avea cineva, aceea a Fiului lui Dumnezeu.
„Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?“ Aceasta este o întrebare care se adresează tuturor și care cere un răspuns clar. „Cel care crede în El nu este judecat“ (Ioan 3.18). Cel care fusese vindecat s-a arătat dispus să creadă, numai să știe Cine este. Atunci Domnul S-a revelat. „Omul numit Isus“ era nu doar un profet, ci Însuși Fiul lui Dumnezeu. Ce copleșitor! Fiind Fiul lui Dumnezeu, este o Persoană a Dumnezeirii și, pe drept, obiect al credinței și al închinării. Astfel, acela care fusese vindecat I s-a închinat. Ce istorie impresionantă este aceasta! Omul care fusese orb și cerșetor credea în Isus și Îl onora ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Este un fenomen spiritual acesta, ca un om care nu are niciun sens în gândire și în aspirații să fie transformat într-un om care, adus la lumina adevărului divin, să Îl aibă în centru pe Fiul lui Dumnezeu. Sperăm că acest fenomen se va produce în nenumărate vieți!
Rugăciunea făcută cu credinţă de Iosafat primeşte un răspuns prompt şi aceasta se întâmplă chiar în public. În numele Domnului, Iahaziel reasigură poporul şi împăratul cu privire la voia Lui. Ce mulţi credincioşi aflaţi în pericol au avut de câştigat de atunci încoace, citind asemenea încurajări divine! Să comparăm v.17 cu cuvintele lui Moise pentru Israel când traversau Marea Roşie: Nu vă temeţi; staţi pe loc şi veţi vedea salvarea Domnului … (Exod 14.13).
Fără să aştepte ca Dumnezeu să fi acţionat, Iosafat şi tot poporul Îi aduc laudă şi adorare. Aceasta Îl glorifică pe Dumnezeu: credinţa care este în stare mai dinainte nu numai să dea deoparte întreaga tulburare, ci şi să mulţumească anticipativ pentru răspunsul pe care El l-a garantat. Iată o purtare care imită Modelul divin. Înainte să-l învie pe Lazăr în virtutea puterii de la Dumnezeu, Tatăl Său, Isus începe prin a I Se adresa: Tată, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat (Ioan 11.41).
Ce frumoasă este această închinare celebrată chiar în prezenţa vrăjmaşilor! (vezi Psalmul 23.5). Ceicareaduclaudamergînaintea bărbaţilor înarmaţi. Şi cântarea de triumf intonată dintr-o dată dă, am putea spune, semnalul unei victorii uimitoare, repurtată fără a se da o singură lovitură.
CE ÎNSEAMNĂ NEPRIHĂNIREA? | Fundația S.E.E.R. România
„Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege…” (Romani 3:21)
Vei merge în cer pentru că te-ai încrezut în neprihănirea lui Hristos, și nu datorită neprihănirii tale. Poate vei spune: „Dar nu este important să faci ceea ce este bine?” Absolut. Răsplata ta în cer va depinde de ceea ce faci pentru Dumnezeu aici pe pământ. Dar mântuirea ta depinde de încrederea în ceea ce a făcut Hristos, nu tu. Satan știe acest lucru și va încerca să te conducă înapoi la o viață creștină bazată pe fapte. Iar când vei da greș (și asta se va întâmpla în mod sigur!), el te va condamna și îți va spune că nu te ridici la înălțimea așteptărilor… și, prin urmare, nu ești demn de dragostea și acceptarea lui Dumnezeu.
Să ne uităm ce face condamnarea:
1) Te lipsește de încrederea în Dumnezeu. De multe ori, când greșești tu, nu poți să te bazezi pe promisiunile Sale, pentru că te simți nevrednic. De 31 de ori în Sfânta Scriptură, se spune că suntem „în Hristos”. Asta înseamnă câte una pentru fiecare zi a lunii. Așadar, în fiecare zi, amintește-ți că ești „în Hristos” și, pentru că El este vrednic, tu ești acceptat!
2) Te face o persoană iritabilă și neplăcută pentru cei din jurul tău. Consilierii pe probleme de dependență descriu acest lucru ca fiind starea de a fi „agitat” sau neliniștit în propria piele. Ca urmare, începi să dai afară ceea ce simți pe dinăuntru.
Care este răspunsul? Ni-l oferă apostolul Pavel: „nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele Legii… Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege… şi anume neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El.” (Romani 3:20-22)
Concluzie: neprihănirea este trecută în contul tău prin credință, nu prin fapte! Astăzi ești iubit și acceptat „în Hristos”!
Dar, în adunare, doresc să vorbesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să-i învăț și pe alții, decât zece mii de cuvinte într-o limbă.
1 Corinteni 14.19
Cât de important este ca toți cei care iau cuvântul în adunare să-și amintească de aceste cuvinte! Știm că darul vorbirii în limbi își avea valoarea lui, ca semn pentru cei necredincioși.
Scopul suprem al vorbirii în adunare este zidirea, iar acest scop nu poate fi atins decât atunci când credincioșii înțeleg ceea ce se spune. Este imposibil ca cineva să mă zidească, dacă eu nu înțeleg ce spune. El trebuie să vorbească într-un fel inteligibil și suficient de tare, altfel eu nu pot primi nicio zidire. Acest aspect este cu siguranță demn de toată atenția pentru cei care vorbesc în public.
De asemenea, vom face bine să ne aducem aminte de faptul că singurul nostru mandat pentru a ne ridica și a vorbi în adunare este că Domnul Însuși ne-a dat ceva să spunem. Chiar dacă sunt doar „cinci cuvinte“, să le spunem și apoi să ne așezăm. Nimic nu poate fi mai lipsit de pricepere decât ca cineva să încerce să spună zece mii de cuvinte atunci când Dumnezeu nu i-a dat decât cinci. Este regretabil când așa ceva se întâmplă. Ce îndurare este să ne păstrăm în limitele măsurii noastre! Această măsură poate fi mică, dar nu contează, căci ceea ce este important e să fim simpli, sinceri și reali. O inimă sinceră valorează mai mult decât o minte deșteaptă. Un duh înfocat este mai bun decât o limbă elocventă. Acolo unde există o dorință reală pentru binele sufletelor, acest lucru se va dovedi mai eficient și mai plăcut lui Dumnezeu decât cele mai strălucitoare daruri, lipsite însă de această dorință. Ar trebui să râvnim după cele mai bune daruri, însă trebuie să ne amintim de „calea mai bună“, aceea a dragostei care întotdeauna se ține în umbră și care caută folosul altora. Nu că am prețui mai puțin darurile, dar cu siguranță prețuim dragostea mai mult!
C. H. Mackintosh
SĂMÂNȚA BUNĂ
Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata.
Evrei 9.27
Norman Mailer
Puțin înainte de moartea sa, în anul 2007, autorul Norman Mailer a afirmat într-un interviu: „În viața mea a existat un amestec acceptabil de lucruri bune și de lucruri rele. Dacă eu merg în iad, atunci nu pot să-mi imaginez ce se va întâmpla cu jumătatea rea a omenirii“. Acest om avea doar o vagă idee despre existența lui Dumnezeu și despre existența celui rău. În plus, își formase propria imagine despre rai și despre iad. Prin urmare, scriitorul a anticipat întrucâtva moartea și viața de apoi, fără să capete însă siguranța că păcatele i-au fost iertate. Să fie acesta motivul remarcilor sale batjocoritoare?
Există, într-adevăr, persoane care consideră că, la unii oameni, binele cântărește mai mult decât răul, iar în cazul celorlalți, viceversa. Astfel de persoane fac parte, desigur, din grupul la care binele a înclinat balanța – sau așa gândesc ei.
Dacă cineva merge în rai sau în iad, aceasta nu depinde de numărul de fapte bune sau de fapte rele pe care le-a făcut! Fără îndoială că există greșeli în viața noastră și, cum noi nu le putem repara, nici nu putem sta cu ele înaintea unui Dumnezeu sfânt. Din acest motiv, fiecare are nevoie de Fiul lui Dumnezeu ca Răscumpărător. Pentru că Isus Hristos a fost prin Sine Însuși pur și sfânt, fără păcat, El a putut purta pedeapsa celor vinovați pe cruce. Dacă dorim să murim în pace și să avem parte de viața eternă, atunci trebuie ca El să fie Mântuitorul nostru.
La începutul rugăciunii lui, Solomon a preamărit credincioşia Domnului, îndurarea Sa (v. 23), măreţia Sa (v. 27). Acum el recunoaşte faptele de care este capabil poporul şi care reprezintă consecinţele păcatelor lor.
Gândurile noastre se întorc de la Solomon spre Hristos, grandiosul Mare Preot. El cunoaşte deplin slăbiciunea inimilor alor Săi şi Se adresează lui Dumnezeu înainte ca Satan să-i cearnă, rugându-Se pentru credinţa lor, să nu se piardă. El a făcut aşa pentru Petru, înainte ca acesta să se lepede (Luca 22.32)… şi încă de câte ori pentru fiecare dintre noi, în chiar ceasul ispitei, fără ştirea noastră. În adevăr, Dumnezeu cunoaşte inima omului(v. 39; vezi Ieremia 17.9, 10).
Şi unde anume şi-a descoperit măsura deplină a caracterului ei înşelător această inimă nespus de înşelătoare şi fără nici o speranţă de vindecare? În ce împrejurări i-a cunoscut Hristos decăderea extremă? Oare nu la cruce, unde ostilitatea omului a fost total exprimată contra Lui (Psalmul 22.16)? Dar crima aceasta cel mai mare dintre toate păcatele lui Israel va fi chiar şi ea iertată când naţiunea pocăită îşi va întoarce privirile cu duhul îndurării şi al cererilor, nu spre această casă, ci spre Acela pe care L-au străpuns (Zaharia 12.10).
ASUMĂ-ȚI RISCUL CREDINȚEI (3) | Fundația S.E.E.R. România
„Pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.” (Matei 16:18)
Porțile sunt dispozitive de apărare, iar asaltul asupra acestor porți necesită măsuri de atac. Gândește-te că Biserica ar fi un berbece (acea instalație de război folosită de cei din vechime să dărâme porțile sau zidurile unei cetăți). În loc să ne plângem de cultură, ar trebui să prezentăm opțiuni mai bune. Ar trebui să producem filme de calibru superior și să compunem muzică mult mai bună, să scriem cărți mai notabile, să înființăm școli superioare, și să pornim afaceri mai bune.
Așadar, ar trebui să ne oprim din a huli întunericul, și să începem să aprindem lumini. În cartea sa „Roaring Lambs” (Răcnetul mieilor), Bob Briner scria: „De ce să nu credem că într-o zi cel mai aclamat regizor de la Hollywood ar putea fi un creștin activ în biserica sa? De ce să nu sperăm că Premiul Pulitzer pentru reportaje de investigație ar putea merge la un jurnalist creștin din echipa unui cotidian important? Este oare prea mult să visăm că o expoziție majoră deschisă la Muzeul de Artă Modernă ar putea prezenta operele unui artist care face parte din personalul unuia dintre colegiile creștine cele mai bune? Mi-am ieșit din minți dacă aș spune că fiul sau fiica ta ar putea fi balerinul principal al Companiei de balet Joffrey, și totuși să conducă un studiu biblic săptămânal pentru alți balerini, exact acolo unde altădată această îndeletnicire era considerată o profesie falimentară din punct de vedere moral?!
Apostolul Pavel nu i-a criticat pe filosofii din Atena și nu le-a spus că vor ajunge în iad. Din contră, Pavel s-a folosit de altarul lor închinat Dumnezeului necunoscut, și le-a zis: „Am venit să vă spun cine este El: numele Lui este Isus!” Care a fost rezultatul? „Unii îşi băteau joc, iar alţii au zis: „Asupra acestor lucruri te vom asculta altă dată.” (Faptele Apostolilor 17:32) – dar Isus a fost proclamat între ei!”
Așadar, nu te mai ascunde, asumă-ți un risc bazat pe credință, și… vezi ce se întâmplă!
Și s-au așezat jos să mănânce pâine; și și-au ridicat ochii și s-au uitat și, iată, o caravană de ismaeliți venea din Galaad; și cămilele lor erau încărcate cu mirodenii și cu balsam și cu smirnă, mergând ca să le ducă în Egipt. Și Iuda a zis fraților săi: „Ce folos vom avea dacă-l vom ucide pe fratele nostru și-i vom ascunde sângele? Veniți și să-l vindem ismaeliților“.
Geneza 37.25-27
După ce Iosif a fost aruncat în groapă, frații săi „s-au așezat jos să mănânce pâine“. La fel au stat lucrurile și la cruce. Prezența lui Iosif nu a făcut altceva decât să reveleze starea rea a fraților lui, tot așa cum crucea a devenit ocazia de a expune adâncimea corupției din inima omului. Liderii lui Israel L-au dat pe adevăratul Miel de Paști la moarte, iar apoi s-au așezat liniștiți să mănânce paștele – dovedind că sunt o generație rea și adulteră, la fel ca femeia curvă din Proverbe, despre care este scris: „Ea mănâncă, își șterge gura și zice: «N-am făcut niciun rău»“ (Proverbe 30.20).
Ceata negustorilor care merg spre Egipt îi sugerează deodată lui Iuda oportunitatea de a face profit de pe urma fratelui lor. De ce să nu-l vândă pe Iosif și să facă rost de ceva bani? Dacă e să nu-și satisfacă ura ucigându-l pe Iosif, de ce să nu-și satisfacă lăcomia vânzându-l? Prin urmare, și-au dat fratele națiunilor, iar pe ei s-au dedat la a face bani. Ceea ce Iuda a făcut cu o mie de ani înainte de venirea lui Hristos, descendenții Lui au făcut timp de două mii de ani de la lepădarea Lui. La cruce iudeii L-au abandonat pe Mesia al lor în mâna națiunilor și de atunci ei s-au abandonat pe ei înșiși închinării lui Mamona. „Profitul“ a fost cuvântul care a guvernat acțiunile fraților lui Iosif. Întrebarea pe care Iuda a pus-o cu inimă lacomă nu a fost nicidecum: «Este drept?», sau: «Este greșit?», ci: «Ce profit vom avea?». Și «profitul» a fost cuvântul care a guvernat politica iudeilor, de-a lungul secolelor, din trista zi în care Mesia a fost vândut pe treizeci de arginți.
Astfel, Iosif a fost dat în mâna națiunilor și „coborât“ în Egipt. Egiptul fusese o cursă pentru Avraam și călătoria lui în Egipt îi adusese doar întristare și rușine. Însă, în cazul lui Iosif, aceasta aduce binecuvântare și glorie. De ce această diferență? Aici lucrurile nu se petrec la fel ca în cazul lui Avraam. „Avram a coborât în Egipt, ca să locuiască temporar acolo“ (Geneza 12.10), în timp ce Iosif „a fost coborât“ în Egipt. Unul a mers acolo în necredință și voință proprie, celălalt a fost dus acolo potrivit cu planul hotărât și cu știința mai dinainte a lui Dumnezeu.
H. Rossier
SĂMÂNȚA BUNĂ
Dacă cineva este ascultător al Cuvântului și nu împlinitor, acesta seamănă cu un om care-și privește fața firească într-o oglindă: pentru că s-a privit pe sine și a plecat și a uitat îndată cum era.
Iacov 1.23,24
Adevărul din „oglindă“
Într-un trib, o femeie care se considera frumoasă, dar care nu se văzuse niciodată într-o oglindă, a fost atât de îngrozită de adevărata ei înfățișare când s-a zărit prima dată, încât a spart oglinda. Nu-i venea să creadă ce văzuse.
Oglinzile ne însoțesc în viață. Dar cine s-a gândit vreodată că Biblia este oglinda perfectă pentru omul nostru interior? Când citim Biblia, ne vedem brusc pe noi înșine, lucru care se întâmplă rareori în cazul altor cărți. Dumnezeu nu îi flatează niciodată pe oameni, așa cum se măgulește un autor care își numără exemplarele vândute. Ne descoperim propriile erori, abaterile, oricât de grave. Ne vedem așa cum ne vede Dumnezeu: fără cosmetizare, ci goi și descoperiți.
Nu trebuie să trecem peste ce ne expune oglinda, în special dacă am avut o imagine falsă despre noi înșine. Mulți oameni ignoră aceasta și pur și simplu își continuă rutina zilnică, dar o fac în detrimentul lor. Cel mai înțelept lucru este să ținem cont de adevărul din „oglindă“, adică să ascultăm de Cuvântul lui Dumnezeu și să acționăm în consecință. Să credem în mesajul de mântuire al lui Dumnezeu. Evanghelia, vestea cea bună, este puterea lui Dumnezeu care aduce mântuire tuturor celor care cred în ea. Oricine își pune încrederea în Isus Hristos și în lucrarea Sa ispășitoare este declarat de Dumnezeu ca fiind neprihănit. O astfel de neprihănire este dobândită doar prin credință.
Pedeapsa divină este gata să se exercite asupra naţiunii. Odată terminată numărarea oamenilor de război, efectivul acestora se şi reduce prin epidemie. Este ca şi cum Dumnezeu i-ar fi spus lui David: ŤStă în atribuţia Mea să înmulţesc sau să împuţinez în trei zile acest popor pe care tu l-ai numărat în aproape zece luniť.
Este frumos răspunsul lui David la opţiunile dificile care-i sunt puse înainte: Să cădem, te rog, în mâna Domnului, pentru că mari sunt îndurările Lui … (v. 14). Cunoaşte inima lui Dumnezeu şi, chiar sub disciplină, încrederea în dragostea divină nu i se clatină. Încrederea aceasta nu-i va fi dezamăgită niciodată. Încă o dată, păcatul omului aduce oportunitatea pentru ca Dumnezeu să-Şi arate resursele minunate ale îndurării şi ale iertării. Destul spune El atunci când fructul aşteptat s-a copt în inimi.
Este adusă o ardere-de-tot. Şi aria lui Aravna, cumpărată de împărat, va deveni, după cum vom vedea, locul de amplasare a templului.
David nu vrea să aducă Domnului arderi-de-tot care să nu-l coste nimic (v. 24). Să ne gândim la ofranda Mariei din evanghelii. Ea a ţinut să-I aducă un parfum deosebit, pentru a arăta înalta consideraţie pe care o avea pentru Domnul Isus (Ioan 12.3).
TRĂIEȘTE ÎN LUMINĂ (2) | Fundația S.E.E.R. România
„Credeți în lumină, ca să fiţi fii ai luminii.” (Ioan 12:36)
Același autor care pomenea data trecută despre frica de întuneric (acluofobie, sau nictofobie) a mai spus: „Lumina este unul dintre lucrurile acelea pe care adesea le luăm prea ușor, le socotim normale, banale și nu le mai apreciem cum se cuvine… Însă nu am putea trăi fără ea. Plantele sunt necesare pentru existența omenirii. Întreaga specie umană și toate vietățile animale depind de plante pentru supraviețuire. Plantele furnizează toți aminoacizii esențiali și majoritatea vitaminelor necesare pentru sănătate printr-un proces al luminii cunoscut sub numele de fotosinteză.
De asemenea, plantele produc oxigenul de care avem nevoie pentru a respira. Iar plantele au nevoie vitală de lumină, pentru a crește! Ceea ce este adevărat în lumea fizică, este adevărat și în lumea spirituală. Viața fizică este imposibilă fără lumină fizică, iar viața spirituală este imposibilă fără lumină spirituală…
Cum risipești întunericul?… Te așezi pe o canapea și-ți plângi de milă? Iei o mătură și încerci să înlături întunericul? Încerci să dai cu lopata sau cu aspiratorul întunericul afară? Există o singură soluție la o astfel de dilemă: aprinzi lumina!”
Asta faci atunci când îți încredințezi viața lui Hristos. Asta faci atunci când asculți de învățăturile Lui și Îi urmezi instrucțiunile. Asta faci atunci când petreci timp singur cu El în rugăciune. Asta faci atunci când te întorci la El în momentele întunecate din viața ta. Atunci descoperi cât este de adevărat promisiunea Sa: „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (Ioan 8:12) Și nu numai atât, ci începi să răsfrângi acea lumină asupra altora. Așadar, „credeți în lumină, ca să fiţi fii ai luminii”!
Într-un mod foarte binecuvântat, Petru, în răspunsul său, respinge contrastul dintre el și ceilalți, lăsându-se în seama Domnului, spunând: „Da, Doamne, Tu știi că Te iubesc“. Este ca și cum ar fi spus: «După tăgăduirea mea teribilă s-ar părea că nu aș avea dragoste pentru Tine și că nimeni nu ar putea crede că Te iubesc, dar Tu știi că, în ciuda a toate acestea, eu Îți sunt prieten».
A doua întrebare pe care Domnul o pune probează inima lui Petru mai profund. El nu îl mai întreabă dacă Îl iubește mai mult decât ceilalți, ci dacă Îl iubește în vreun fel. El spune: „Simone, al lui Iona, Mă iubești?“. Din nou Petru se lasă în seama cunoașterii Domnului. Petru nu se mai laudă cu cunoștința pe care o are și nu se mai încrede nici în sentimentele lui; el se bazează pe ceea ce cunoaște Domnul.
În a treia întrebare, Domnul folosește pentru „dragoste“ termenul pe care îl folosise Petru, termen care, în cele două răspunsuri pe care acesta le-a dat, a fost diferit de cel pe care îl folosise Domnul, în primele două întrebări. Domnul folosise un cuvânt care implică o dragoste inteligentă și selectivă. Petru folosește un cuvânt care implică o dragoste reală, dar una emoțională, o dragoste care se atașează de o persoană fără multă înțelegere sau apreciere a gloriei persoanei iubite. Astfel că, a treia oară, Domnul întreabă: „Simone, al lui Iona, Mă iubești [Îmi ești prieten]?“. Petru, complet mișcat de a treia întrebare a Domnului, se lasă cu totul în seama Lui. El spune: „Doamne, Tu știi toate“. După tăgăduirea lui, ceilalți poate că nu mai știau ce să creadă despre dragostea lui Petru față de Domnul. Însă el Îi spune Domnului: „Doamne, Tu știi toate: Tu cunoști că Te iubesc“. Petru pare să spună: «Nu doresc să mai spun nimic despre mine însumi, despre dragostea mea sau despre devotamentul meu, ci mă las cu totul în seama atotcunoașterii Tale; Tu cunoști tot ce este în inima mea; Tu cunoști dragostea pe care alții nu o pot vedea; Tu cunoști încrederea pe care am avut-o în mine însumi și pe care am conștientizat-o atât de puțin; Tu cunoști totul și de aceea eu nu mă mai încred în zelul meu, în devotamentul meu sau în dragostea mea, ci mă încred doar în Tine, care cunoști toate, pentru ca Tu să mă păzești de cădere».
Petru nu spune: «Această cădere m-a făcut să mă simt atât de nenorocit și atât de rușinat, încât mi-am însușit această lecție și niciodată nu voi mai cădea». Dacă ar fi vorbit astfel, acesta ar fi reprezentat primul pas pe drumul spre o altă cădere. El mai degrabă a spus: «Am învățat atât de mult despre slăbiciunea mea, încât sunt conștient că pot cădea din nou, dacă Domnul, care cunoaște toate lucrurile, nu mă va ține».
Atât de perfect este Hristos, atât de perfectă este cunoștința Lui, atât de neschimbătoare este dragostea Lui, că Petru a devenit conștient că Cel împotriva Căruia a păcătuit este Singurul în care se poate încrede pentru a fi păzit de cădere pe viitor.
Cineva a spus: «Trebuie să învățăm, atât din punct de vedere istoric, cât și din punct de vedere doctrinar (acest lucru poate avea loc prin experiențe dureroase), că atât de mare este răutatea inimii noastre, încât nici darurile cele mai înalte, nici harul primit din plinătatea lui Hristos, nici zelul cel mai sincer pentru Numele Lui, nici devotamentul dovedit în slujba din trecut, nici activitatea pe care o împlinim în prezent nu pot constitui o garanție că nu putem cădea! […] În timp ce vegherea și rugăciunea sunt necesare, totuși va putea să rămână fără vină și fără rușinea căderii doar acela care umblă deplin conștient de faptul că este capabil de cele mai teribile și mai urâte păcate, dacă sufletul său nu se preocupă cu Hristos». Numai El poate să ne păzească de orice cădere și să ne prezinte fără vină în prezența gloriei Sale, cu o bucurie nemărginită (Iuda 24).
Lucrarea de restabilire a harului a fost împlinită. Petru a fost condus nu doar în situația să-și judece păcatul, ci să se judece pe sine însuși și încrederea pe care o avea în sine, cea care l-a trădat și l-a făcut să cadă în mâna lui Satan. El și-a recunoscut propria nimicnicie, dar a recunoscut și atotcunoașterea Domnului.
H. Smith
SĂMÂNȚA BUNĂ
Cine dă săracului nu va duce lipsă, dar cine își ascunde ochii va fi copleșit de blesteme.
Proverbe 28.27
De atunci, Isus a început să le arate ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim și să sufere multe de la bătrâni și de la preoții de seamă și de la cărturari și să fie omorât și a treia zi să învieze.
Matei 16.21
Plasele cu pești
Dumnezeu nu vrea să rămână dator față de cei care acceptă să facă sacrificii pentru El, și le va asigura tot ce au nevoie. Generozitatea celor care își împart bunurile aduce binecuvântări, dar nu neapărat materiale, ci spirituale, o „comoară în ceruri“ (Marcu 10.21). Biserica primară ne oferă un frumos exemplu de viață colectivă marcată de iubire reciprocă și de generozitate, în care nimeni nu era în nevoie: Mulțimea celor care crezuseră era o singură inimă și un singur suflet; și nimeni nu spunea despre vreunul dintre bunurile lor că este al lui, ci toate lucrurile erau puse în comun între ei (Fapte 4.32).
Închipuiți-vă că v-ați câștiga existența prin pescuit și că ați avea un prieten care întotdeauna v-ar duce chiar la locul și la timpul când vă veți face meseria fără mare efort. Ați prinde în fiecare zi atât de mulți pești, încât v-ați îmbogăți. Să fi trecut oare gândul prosperității materiale prin mințile celor patru pescari? Ei munciseră toată noaptea fără succes, dar, la cuvântul Domnului, au coborât plasele pentru pescuire, iar mulțimea peștilor aproape că le scufunda bărcile. Mulți oameni astăzi se pare că sunt atrași spre Isus de cei care spun că Dumnezeu dorește ca ei să devină sănătoși și bogați. Desigur, Domnul Isus a arătat o deosebită grijă pentru săraci și pentru cei bolnavi. Nu este greșit să ne rugăm pentru sănătatea noastră și pentru nevoile noastre materiale, dar marea grijă și plăcere a Lui este să ne umple nu plasele cu pești, ci inimile cu iubirea Lui, în așa fel încât să devenim pescari de oameni.
Citirea Bibliei: Mica 6.1-16 · Proverbe 29.10-19
Isus părăsit de toți
Se apropia timpul ca Isus să fie crucificat. El era din ce în ce mai singur și avea de suferit ura tot mai mare a oamenilor. Erau totuși câteva voci care Îl sprijineau, de pildă: „Acesta este cu adevărat Profetul“ sau „Acesta este Hristosul“ (Ioan 7.41,42). Nicodim, un membru al sinedriului iudeilor, a încercat să intervină pentru a-L apăra. Dar asemenea voci au fost înăbușite și Isus a rămas singur. A fost trădat de unul dintre ucenicii Săi, tăgăduit de altul și părăsit de toți. El știuse aceasta dinainte: „Vine ceasul … să Mă lăsați singur“ (Ioan 16.32). Când a fost judecat de conducătorii iudeilor și, mai târziu, când se afla înaintea lui Pilat, cu puțin înainte de a fi crucificat, nu a avut pe nimeni care să vorbească pentru a-L apăra. Ceea ce era atunci în sufletul Domnului ne este revelat în psalmi: „Ocara mi-a frânt inima și sunt copleșit; și am așteptat compătimire, dar degeaba; și mângâietori, dar n-am găsit nici unul“ (Psalmul 69.20); „Necazul este aproape, … nu este nimeni să Mă ajute“ (Psalmul 22.11); „Orice loc de scăpare este pierdut pentru mine; nimeni nu se îngrijește de sufletul meu“ (Psalmul 142.4). Se putea baza numai pe Dumnezeul și Tatăl Lui.
Pe cruce, Isus a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?“ (Matei 27.46). A fost părăsit de Dumnezeu pentru că avea asupra Lui păcatele rasei umane, inclusiv păcatele celor care credeau în El. Să mai rămânem indiferenți și insensibili față de o asemenea suferință și o așa iubire?
Generozitatea lui David din cap. 24 păruse în final să atingă inima lui Saul. Dar, vai, nu există la el nici o dovadă de pocăinţă adevărată! Denunţarea laşă a zifiţilor, care încearcă să se facă bine văzuţi de Saul, îl trimite pe răutăciosul împărat prin ţară, împotriva celui care într-o zi îi va lua locul. Psalmul 54, scris cu această ocazie, ne lasă să înţelegem cât de dureros a fost pentru David acest act josnic al zifiţilor. El imploră ajutorul lui Dumnezeu împotriva oamenilor cruzi care caută să-i ia viaţa; ei nu L-au pus pe Dumnezeu înaintea lor (Psalmul 54.3), însă David Îl cheamă şi, ca răspuns la rugăciune, Dumnezeu Îşi protejează unsul şi-i oferă o nouă ocazie de a-şi arăta curăţia intenţiilor faţă de Saul. O expediţie nocturnă pune în mâinile lui David suliţa cu care, în două împrejurări, împăratul ucigaş încercase să-l omoare. Un singur cuvânt ar fi fost suficient: … Abişai îl aştepta. Însă şi de această dată îndurarea îi opreşte braţul.
Oare nu tocmai astfel a acţionat şi Modelul nostru desăvârşit? (vezi ca expl. Lc.9.54). Isus a pus în practică ceea ce-i învăţase mai înainte pe ucenici: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor care vă urăsc … Fiţi deci îndurători … nu judecaţi … nu condamnaţi” (Luca 6.27, 36, 37). Să punem şi noi în practică cu atât mai mult aceste cuvinte ale Domnului Isus!
Probabil că este dificil pentru noi să înţelegem caracterul lui Saul. Cum se pot împăca aceste regrete, aceste promisiuni şi aceste manifestări de afecţiune cu implacabilitatea reînnoită cu care-l urmăreşte pe David ca să-l nimicească? Nu trebuie să confundăm niciodată credinţa cu sentimentalismul. Acesta din urmă este în stare să verse lacrimi din abundenţă, să repete fără o convingere adevărată: „am păcătuit” (15.30; 26.21) şi să‑şi ia cele mai solemne angajamente. Dar conştiinţa nu este atinsă, iar dovada stă în faptul că fructele nu durează. Saul este un om superficial, plin de emoţii, dar lipsit de puterea de a-şi pune în aplicare hotărârile bune, pentru că nu are credinţă.
Câtă demnitate păstrează David, în pofida umilinţei lui! Cu toate că este hărţuit ca „o potârniche în munţi”, toate lucrurile arată că el este stăpânul situaţiei. El îl mustră pe Abner şi, cu fermitate, îi pune lui Saul întrebări pătrunzătoare, la care acesta nu poate da nici un răspuns (v. 18).
Astfel, inimile ne sunt din nou îndreptate spre Acela care, după ce a fost umilit, batjocorit şi respins, „va fi înălţat şi va fi ridicat şi va fi foarte sus”. Şi se adaugă: „înaintea Lui împăraţii îşi vor închide gura”- Is 52.13-15.
EȘTI STRESAT? (3) | Fundația S.E.E.R. România
„V-am spus aceste lucruri pentru ca să aveți pace în Mine…” (Ioan 16:33)
Stresul este asemenea kriptonitei (acesta fiind un element chimic… fictiv, care avea efect nociv asupra lui… Superman, epuizându-i puterile); stresul încearcă să-ți dea jos mantia de forță și să te reducă la o ființă temătoare și inutilă. Ce ar trebui să faci?
1) Îngroapă-ți epuizarea în apă. Când ești extenuat, încearcă o baie cu spumant. Chiar și simplul fapt de a sta în cadă ori sub duș te poate ajuta să-ți speli oboseala și să-ți revigorezi țesuturile corpului și celulele creierului… Simte momentul și concentrează-te asupra contribuției senzoriale revigorante a apei asupra pielii tale; lasă apa să-ți „spele” stresul și să răspândească optimism în duhul tău. S-ar putea să spui: „Dar asta nu sună deloc spiritual!” Țofar, prietenul lui Iov, n-ar fi de acord cu tine! El i-a spus lui Iov, care avea mai multe necazuri decât vei avea tu vreodată: „îţi vei uita suferinţele şi-ţi vei aduce aminte de ele ca de nişte ape care s-au scurs.” (Iov 11:16).
2) Cere ajutor! Repartizează responsabilitățile și sarcinile. Atunci când fiecare își face partea sa, nimeni nu rămâne epuizat. „Mai bine doi decât unul, căci iau o plată cu atât mai bună pentru munca lor. Căci, dacă se întâmplă să cadă, se ridică unul pe altul. Dar vai de cine este singur şi cade fără să aibă pe altul care să-l ridice!” (Eclesiastul 4:9-10).
3) Eliberează-te de perfecționism. Nimeni nu a fost și nu este perfect, în afară de Domnul Isus (iar tu nu ești Hristos!); așadar renunță la unele lucruri. Mâine, renunță la alte câteva. Cu timpul, aceste trebușoare vor înceta să te mai sâcâie și vei simți cu adevărat cum stresul din adâncul stomacului tău se dezintegrează. Nu vei scăpa niciodată complet de stres, dar poți învăța să-i faci față și să-l învingi. Domnul Isus a spus: „V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.” (Ioan 16:33).
Acesta este Cuvântul lui Dumnezeu pentru tine astăzi!
ÎMPLINEȘTE CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU! | Fundația S.E.E.R. România
„Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelându-vă singuri.” (Iacov 1:22)
Când asculți sau citești Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu-l aplici în viața ta, te înșeli singur. „De ce spui asta?” poate că întrebi… Iată de ce:
1) Te mulțumești cu a cunoaște, mai degrabă decât cu experiența. Biblia spune: „Cine știe să facă bine și nu face, săvârșește un păcat.” (Iacov 4:17). Cum ți se aplică ție acest verset? Atunci când știi adevărul, dar nu acționezi în consecință, tu nu faci pur și simplu o greșeală sau îți exersezi judecata slabă – ci păcătuiești! Biblia spune că a ști fără să aplici (cunoaștere fără trăire) este păcat.
2) Te compari cu alții. Apostolul Pavel scria: „Fiecare să-şi cerceteze fapta lui…” (Galateni 6:4). Și: „Ei, prin faptul că se măsoară cu ei înşişi şi se pun alături ei cu ei înşişi, sunt fără pricepere.” (2 Corinteni 10:12) Acest obicei te face să rămâi firesc, poate chiar confortabil, și cu cât înaintezi în vârstă, cu atât devii mai experimentat în a o face. În timp, îți construiești un rezervor de răspunsuri, iar atunci când adevărul atentează la confortul tău, ai 1001 motive pentru care se aplică tuturor, dar nu și ție.
3) Cuvântul te mișcă pentru scurt timp, dar nu te schimbă definitiv. Nu este nimic greșit în a răspunde emoțional la adevărul spiritual. Dar dacă mergi vesel pe drumul tău, fără să-ți schimbi comportamentul câtuși de puțin, spiritualitatea ta se va reduce la o experiență emoțională care nu prezintă interes și mai cu seamă nu durează.
4) Asemuiești comunicarea cu transformarea. Ce se întâmplă când faci asta? Rostești cuvintele potrivite, dar nu umbli pe calea potrivită. Crezi că dacă vorbești elocvent și convingător despre un punct al Scripturii, ești acoperit, scăpat. Nu ești! Iacov spune: „Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelându-vă singuri.”
Mana Zilnica 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.