5 Martie 2023
Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? … M-ai așezat în țărâna morții.
Psalmul 22.1,15
Să ne gândim la poziția Domnului Isus în acele momente! El nu mai era pe acest pământ. „L-au înălțat”, așa cum spune Scriptura. Lumea a spus: «Noi nu avem niciun loc pentru El». Pe când trăia pe pământ, El a trebuit să spună că nu are niciun loc unde să-Și plece capul (Matei 8.20), iar acum lumea nu voia să-I dea niciun loc unde să-Și pună picioarele. Ei L-au înălțat pe cruce. Cu alte cuvinte, au spus: «Pleacă înapoi, de unde ai venit! Noi nu Te vrem!».
Întreaga creație a lucrat ca să-L respingă. Oamenii s-au unit. Cu ocazia lepădării Sale, Pilat și Irod s-au împrietenit. Fariseii și saducheii, cei mai mari dușmani, au fost prieteni în aceste zile, s-au unit în ura lor împotriva Lui și s-au unit chiar și cu romanii. Întreaga lume s-a unit împotriva Lui și s-a asociat cu Satan și cu toți dușmanii Săi. Da, toți s-au unit sub steagul lui Satan. Aici s-a descoperit că Satan este, într-adevăr, conducătorul lumii și că lumea vrea să-l primească pe el ca dumnezeu. De aceea Domnul Isus îl numește pe Satan în Ioan 12.31 „stăpânitorul lumii acesteia” și de aceea apostolul Pavel îl poate numi, în 2 Corinteni 4.4, „dumnezeul veacului acestuia”.
Ba chiar mai mult decât atât, însăși creația materială s-a lăsat folosită de Satan. Lemnul, pe care Domnul îl crease, a fost pentru om mijlocul de crucificare. Din fierul pe care El îl crease s-au făcut cuie, ca să-L țintuiască pe cruce. Chiar materia a fost în slujba oamenilor răi, în slujba lui Satan, ca să-L chinuiască. Ei L-au lepădat și au spus: «Pleacă acolo de unde ai venit!». Și cerul s-a închis deasupra Lui. Domnul a murit, se poate spune, în «țara nimănui» (expresie care definește teritoriul aflat între două linii de front inamice). Și atunci, când totul a fost împotriva Lui, El a trebuit să poarte această judecată, a trebuit să ia păcatele asupra Lui. Atunci a fost El făcut păcat, iar Dumnezeu Și-a ascuns fața de la El și L-a lăsat singur. Putem noi pătrunde ce a însemnat aceasta pentru El?
H. L. Heijkoop
Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? Pentru ce stai departe de mântuirea mea, de cuvintele geamătului meu? Strig ziua, Dumnezeul meu, și nu-mi răspunzi; strig și noaptea, și tot n-am odihnă.
Psalmul 22.1,2
De ce nu a dat Dumnezeu niciun răspuns?
Există momente în viață când strigăm la Dumnezeu, așteptând de la El ajutor sau cel puțin un răspuns. Chiar și oamenii care nu sunt obișnuiți să se roage strigă la Dumnezeu când sunt atinși de o lovitură grea a sorții: „Unde ești, Dumnezeule, ajută-mă! De ce nu-mi dai niciun răspuns?”.
Pe cruce, Isus Hristos a strigat: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”. Oamenii purtau răspunderea pentru răstignirea Sa – atât Irod, cât și Ponțiu Pilat cu națiunile și poporul Israel. Cu toate acestea, la cruce s-a petrecut ceea ce Dumnezeu hotărâse dinainte în planul Său.
Acest plan prevedea că Isus Hristos trebuia să sufere și să moară, pentru ca toți cei care cred în El să nu mai fie pedepsiți. El trebuia să sufere în locul lor pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele lor. De aceea, în plină zi s-a făcut întuneric beznă.
Dumnezeu a trebuit să-L părăsească și nu a putut să-I dea niciun răspuns la strigătul Lui. Pentru noi, dimpotrivă, aceasta înseamnă că suntem eliberați de vina noastră prin credința în El. Isus Hristos a fost singur în judecată, ca noi să nu mai fim niciodată singuri. El a trebuit să suporte moartea, ca noi să fim eliberați de moartea veșnică. El a rămas fără răspuns, ca Dumnezeu să poată să ne adreseze nouă cuvinte de har.
Citirea Bibliei: Exod 34.11-26 · Luca 15.1-10
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI
coordonatori Bob & Debby Gass
GÂNDURI DESPRE VIAȚA DE APOI (4) – Fundația S.E.E.R. România
„Dar eu, în nevinovăţia mea, voi vedea Faţa Ta: cum mă voi trezi, mă voi sătura de chipul Tău”. (Psalmul 17:15)
Nu a existat niciodată vreo perioadă în istoria rasei umane în care omul să nu creadă într-un soi de viață viitoare; fie că este vorba de unirea cu străbunii, așa cum cred unii amerindieni, fie de un locaș senzual al fericirii, așa cum cred musulmanii… Cum se explică acest lucru? Cu mult înainte de-a se strânge dovezi cu privire la ce cred oamenii despre viața de apoi, filozoful sceptic și politicianul roman din sec. I î.Hr. Cicero a spus: „În toate lucrurile, consimțământul tuturor națiunilor trebuie explicat ca fiind legea naturii și a te împotrivi ei înseamnă a te împotrivi glasului lui Dumnezeu.” În noaptea în care filozoful grec Socrate a murit, un prieten bogat al acestuia, Crito, l-a întrebat: „Cum ai vrea să te îngropăm?” El a răspuns: „În orice fel doriți, numai să aveți grijă să nu plec de lângă voi!” Phaidon (sau Despre suflet), unul dintre cele mai cunoscute dialoguri ale lui Platon, prezintă argumente puternice în favoarea nemuririi sufletului. Mulți alți gânditori au susținut de-a lungul vremii acest concept, între care Thomas Carlyle, Thomas Jefferson și poetul german Heinrich Heine. Într-un celebru poem, Alfred Lord Tennyson scria: „În ciuda potopului din sfera timpului și a spațiului nostru care mă va duce departe, trăiesc cu speranța că-mi voi vedea Pilotul față-n față, atunci când voi trece pe celălalt liman. Pentru că ceea ce provine din adâncul nemărginit se întoarce acasă.” Și Byron a scris: „Simt cum nemurirea mea îmi dă la o parte durerile, lacrimile, fricile și îmi răsună în ureche, asemeni tunetelor eterne din adânc, acest adevăr: „Tu vei trăi veșnic!”
Aceste minți luminate n-au făcut altceva decât să fie în asentimentul lui David, care încheia astfel psalmul 17: „Dar eu, în nevinovăţia mea, voi vedea Faţa Ta: cum mă voi trezi, mă voi sătura de chipul Tău.” Când crezi acest adevăr din Scriptură, acel „noapte bună” pe care îl spui aici la despărțire va înseamna „bună dimineața” în Țara de dincolo!
de Jean Koechlin
Proverbe 18:1-24
A ne izola (sau a ne ţine deoparte), trăind pentru noi înşine, înseamnă a da dovadă de egoism şi adesea de mândrie. Romani 15.1–3, citând exemplul Domnului Isus, ne îndeamnă să nu căutăm ceea ce ne place nouă înşine (comp. cu v. 1), ci ceea ce place aproapelui nostru, „spre bine, pentru zidire”. Iar mijlocul de a comunica cu aproapele, spre binele sau spre răul acestuia, este limba. Gura poate fi „izvorul înţelepciunii” (v. 4), însă tot ea poate face să ţâşnească şi dispute (v. 6), informaţii neîntemeiate (v. 8), lăudăroşii (v. 12; Iacov 3.5), răspunsuri pripite (v. 13), cuvinte aspre (v. 23)
Aceste triste roade ale cărnii vor fi însă „mâncate” de însuşi cel care le–a produs (v. 20, 21; Luca 6.38b). Ele vor atrage asupra lui lovituri (v. 6), distrugere, cursă pentru suflet (v. 7), ruşine (v. 13), moarte (v. 21). Ce otravă, ce gust amar lasă în urmă aceste „bunătăţi” (v. 8)!
Versetele 11 şi 12 ne prezintă un alt gen de nebunie: cea a omului arogant, care–şi pune încrederea în bogăţiile nesigure şi care se crede protejat de ele (citiţi Marcu 10.24). Cât despre cel drept, el nu are alt adăpost decât Numele Domnului, cu mult mai puternic decât orice turn întărit (v. 10; comp. cu Psalmul 91.2).
Mana Zilnica 