1 August 2026

DOMNUL ESTE APROAPE

Mă voi ridica și voi merge la tatăl meu și‑i voi spune: Tată, am păcătuit împotriva cerului și înaintea ta; și nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău; fă‑mă ca pe unul din argații tăi.

Luca 15.18,19

Fiul risipitor ne prezintă un exemplu al păcătosului trezit. În timp ce era mistuit de foame, în țara îndepărtată, el „și‑a venit în fire“. Acest lucru arată adevărata natură a pocăinței, care înseamnă, în mod literal, o schimbare a minții. Ea înseamnă să‑mi judec păcatul în lumina harului. Pocăința este o schimbare interioară în atitudinea față de Dumnezeu. Fiul risipitor și‑a dat seama că în casa tatălui său era belșug de pâine, cu alte cuvinte, că în casa tatălui exista bunătate. Bunătatea lui Dumnezeu, nu judecata lui Dumnezeu, este cea care conduce la pocăință (Romani 2.4). În felul acesta, fiul, trezit în conștiință cu privire la starea în care ajunsese, este acum atras către casa tatălui său.

Dându‑și seama de starea sa lipsită de orice speranță și, totodată, de belșugul din casa tatălui, fiul s‑a ridicat și a pornit înapoi spre casă. Și‑a pregătit o mărturisire, care începea cu aceste cuvinte: „Am păcătuit“, lucru foarte adevărat. Cea de‑a doua parte a ei nu mai era însă conform cu adevărul, fiindcă cererea de a fi făcut ca unul dintre argați nu era potrivit cu măreția inimii tatălui său.

Pe măsură ce se apropia de casă, îngrijorarea lui creștea, cu siguranță. Exista o lucrare în inima lui, însă nu și o siguranță deplină. Cât de adevărat este acest lucru cu privire la mulți credincioși astăzi!

El n‑a primit un loc de argat, ci locul de fiu (Luca 15.22). Domnul să ne ajute ca și noi să cunoaștem pacea cu Dumnezeu și siguranța deplină a mântuirii noastre!

B. Reynolds

SĂMÂNȚA BUNĂ

Bătrânul și marea

Strânge pentru sine însuși și nu se îmbogățește față de Dumnezeu.

Luca 12.21

Scriitorul american Ernest Hemingway îl descrie pe bătrânul pescar care pleacă singur în barca lui, în căutarea unui pește mare: Pândește momentul fluxului și așteaptă.

Deodată ceva mușcă din momeală. „Trebuie să fie un pește foarte mare, pentru că trage de funie și duce barca în larg. Dar aceasta este bine legată și nu poate să scape. Cu un asemenea pește, m‑am făcut bogat“, își zicea el. Mai trebuie să‑l aducă la suprafață. Dar peștele scapă mereu în adâncul întunecos, având la celălalt capăt al firului barca și cu bătrânul în ea. Timp de două zile și trei nopți s‑a dat lupta între om și pește. Care dintre cei doi se va istovi mai întâi? Care dintre ei va triumfa?

Mâinile pescarului sunt sângerânde, umărul lui de asemenea, din cauza frecării coardei. Îi este foame, se hrănește cu scoici crude; îi este frig, se acoperă cu un sac; îi este sete, bea restul dintr‑o sticlă cu apă dulce… și peștele îl trage mereu mai departe de țărm. În cele din urmă, peștele obosește. Se ridică la suprafață; bătrânul îl vede. Este un pește sabie, uriaș. Bătrânul îl străpunge cu harponul; acum va putea să‑l aducă. Dar este prea mare ca să intre în barcă. Rânduiește încărcătura pe flancul ambarcațiunii și înalță pânza. Barca înaintează, trăgând greutatea. Bătrânul încearcă să evalueze un preț. Cât valorează oare în lire? I‑ar trebui un creion să facă socoteala, dar nu are.

Ce mai contează? Este mulțumit. Acum sosesc rechinii! Unul, doi, trei… Are loc o nouă luptă între bătrân și monștri. A omorât câțiva, dar sunt prea numeroși și… devorează peștele. Când bătrânul intră în port, mort de oboseală, din peștele său mai rămăseseră doar câteva resturi de schelet! Totul fusese mâncat. Și bătrânul ajunge la coliba lui mai sărac și mai necăjit decât fusese vreodată.

Citirea Bibliei: Iov 10.1-22 · Fapte 8.14-25

SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI

de Jean Koechlin

Matei 15.21‑39

Isus face o vizită în părţile Tirului şi ale Sidonului. Aceste cetăţi păgâne, după cum spusese El, erau mai puţin vinovate decât cele din Galileea, în care făcuse cele mai multe dintre minunile Sale (cap. 11.21,22); ele nu aveau parte de niciuna din binecuvântările „Fiului lui David“ (v. 22) şi erau străine de legămintele promisiunii (Efeseni 2.12). Acesta era şi cazul nostru, al oamenilor dintre naţiuni. Printr‑un cuvânt neobişnuit gurii Sale, Domnul începe să sublinieze acest fapt în faţa sărmanei cananite care‑L ruga pentru fiica ei. Şi această femeie îşi recunoaşte întreaga nevrednicie. Când ne însuşim poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu, harul poate străluci cu toată intensitatea. În adevăr, dacă ar fi vorba de cel mai mic drept sau de cel mai mic merit al omului, atunci nu ar mai fi har, ci lucru datorat (Romani 4.4). Pentru a preţui din ce în ce mai mult măreţia acestui har faţă de noi, nu trebuie să uităm niciodată nimicnicia şi nevrednicia noastră înaintea lui Dumnezeu.

După acestea, Domnul Se întoarce din nou spre poporul Său. Potrivit Psalmului 132.15, El îi binecuvântează din belşug hrana şi îi satură cu pâine pe săracii acestui popor. Şi în această a doua minune, ca şi în cea dinainte, El acţionează cu inima mişcată de milă pentru mulţimi (v. 32; cap. 14.14).

NU VEI ATINGE NICIODATĂ PERFECȚIUNEA (1) | Fundația S.E.E.R. România

„Prin har aţi fost mântuiţi… Nu prin fapte…” (Efeseni 2:8-9)

Un perfecționist caută să atingă întotdeauna, nimic mai puțin, decât perfecțiunea. Dorothy Littell Greco, autoare creștină și susținătoare înflăcărată a căsniciei, scria: „Am fost perfecționistă de când mă știu… Trebuia să iau note maxime, trebuia să câștig mereu și trebuia să mulțumesc pe toată lumea. Orice era perceput ca greșeală sau eșec declanșa un torent de auto-condamnare. Perfecționismul provine adesea din nesiguranță și dintr-o înțelegere greșită a harului. În primii ani, părinții ar trebui să comunice prin cuvinte și fapte copiilor că sunt demni de iubire, chiar dacă nu fac nimic pentru a merita această iubire. Dar nu toți am beneficiat de o astfel de educație parentală.

Multe dintre nevoile noastre erau întâmpinate cu frustrare sau chiar furie, așa că ne gândeam mai degrabă că „ceva nu e în neregulă cu mine!” Când se întâmplă frecvent asta, cu timpul se strecoară rușinea și ne distorsionează înțelegerea pe care o avem despre propria noastră valoare. Vocea perfecționismului a devenit mai puternică când am început să-L urmez pe Domnul Isus. Mi- era teamă să nu fiu judecată și exclusă, ceea ce m-a motivat să-mi dovedesc valoarea în fața colegilor mei creștini. Deși credeam, teoretic, că am fost mântuită prin har, trăiam ca și cum aș fi cumpărat mântuirea pe credit… și tot acumulam o datorie enormă! Trăiam ca și cum Isus ar fi rupt „contractul de mântuire” în momentul în care aș fi făcut o greșeală. Când am început să înțeleg că mândria și frica de oameni erau motorul perfecționismului meu, am mărturisit acest lucru ca păcat și strânsoarea a început să slăbească. La fel ca femeia samariteană de la fântână, aveam nevoie ca Isus să intervină și să mă reorienteze cu blândețe către apa Lui cea vie!”

Deci, nu trebuie să fii perfect pentru a fi o binecuvântare pentru ceilalți – trebuie doar să fii autentic! Reține acest Cuvânt din partea lui Dumnezeu – e pentru tine!