15 Mai 2022
Aș fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos, pentru frații mei, rudele mele după carne, care sunt israeliți, ale cărora sunt: înfierea, și gloria, și legămintele, și darea legii, și slujba, și promisiunile, ai cărora sunt părinții și din care, după carne, este Hristosul, care este mai presus de toate, Dumnezeu binecuvântat pentru totdeauna! Amin.
Romani 9.3-5
Doxologiile din Noul Testament (2) – Hristos este Dumnezeu
Acest capitol deschide o nouă secțiune în Epistola către Romani, secțiune care vorbește despre trecutul, despre prezentul și despre viitorul lui Israel (capitolele 9, 10 și 11). În versetul de astăzi, apostolul își exprimă dorința fierbinte ca cei de-un neam cu el să se întoarcă la Hristos. El recunoaște locul special pe care Israel îl ocupă în ansamblul dispensațional al lui Dumnezeu: ei au Legea, legămintele și așa mai departe. Din punct de vedere dispensațional, ei au fost aproape de Dumnezeu, în timp ce națiunile au fost departe (Efeseni 2.13).
Cea mai distinctivă trăsătură a israeliților, care îi separă de restul națiunilor, este că din ei a venit Hristosul, care este o Persoană divină – Dumnezeu arătat în trup! Acest adevăr copleșitor este temelia întregului creștinism. Fără această realitate prețioasă, toate celelalte laturi ale credinței creștine se prăbușesc la pământ. Hristos a venit în lume, iar El este Cel Veșnic, Domnul Oștirilor. Scriptura declară acest adevăr, care o străbate ca un fir de aur, de la început și până la sfârșit. El este Cel născut din fecioară, care este din „zilele eternității” (Isaia 7.14; Mica 5.2). El era Cuvântul, înainte de orice început, iar egalitatea cu Dumnezeu nu a fost un lucru de apucat pentru El, fiindcă Îi aparținea (Ioan 1.1; Filipeni 2.6). El era „Eu sunt” înainte ca Avraam să fi existat, și este Creatorul și Susținătorul întregului univers (Coloseni 1.16,17; Evrei 1.2,3).
Nu este de mirare deci că apostolul nu s-a putut abține să exclame că Isus Hristos este Dumnezeul binecuvântat pentru totdeauna. Un adevăr minunat, care ne face să ne plecăm inimile în închinare înaintea Lui!
B. Reynolds
Sfinții care sunt în țară, ei, cei mai aleși, sunt toată plăcerea mea.
Psalmul 16.3
Bucuria Domnului pentru cei credincioși
Psalmul 16 vorbește profetic despre Domnul Isus, care Își găsește plăcerea în oamenii care trăiesc despărțiți de rău pentru Dumnezeu. El îi numește „cei mai aleși”, cu toate că puțini dintre ei fac parte din clasele superioare ale societății. Totuși, ei sunt prețioși pentru El.
Când a trăit și a lucrat în Israel, Isus Hristos S-a interesat de astfel de oameni. Așadar:
Când Natanael a venit la El, l-a primit cu aceste cuvinte: „Iată cu adevărat un israelit în care nu este viclenie” (Ioan 1.47). Cât de mult S-a bucurat Domnul Isus de acest bărbat credincios care, spre deosebire de fariseii prefăcuți, era cu adevărat sincer!
Lângă lacul din Galileea, Isus a văzut cum Simon și Andrei își aruncau plasele. Ei erau simpli pescari, dar Îl așteptau de mult timp pe Mesia. De aceea Domnul i-a chemat să-L urmeze: „Veniți după Mine” (Marcu 1.17).
Când Mântuitorul a trecut prin Ierihon, l-a văzut pe Zacheu într-un copac și i-a spus: „Astăzi trebuie să rămân în casa ta!” (Luca 19.5). Domnul Isus a vrut să-l viziteze pe acest vameș disprețuit care și-a deschis inima și a crezut în El.
În Betania exista o casă unde Domnul Isus era întotdeauna binevenit. Acolo El a savurat părtășia cu Lazăr, S-a bucurat de slujba Martei și a prețuit faptul că Maria I-a uns picioarele cu mir de nard, un parfum foarte prețios (Ioan 12.1-3).
Citirea Bibliei: Geneza 26.1-17 · Psalmul 10.12-18
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI
coordonatori Bob & Debby Gass
ALUNGĂ NECREDINȚA! – Fundația S.E.E.R. România
„După ce i-a scos afară pe toţi, a luat cu El pe tatăl copilei, pe mama ei și pe cei ce-L însoţiseră, şi a intrat acolo unde zăcea copila.” (Marcu 5:40)
Când îți pui încrederea în Dumnezeu și aștepți o minune, nimic nu te va deprima mai mult și mai rapid decât necredința. În plus, e imposibil să știi ce face Dumnezeu bazându-te pe felul în care arată lucrurile la suprafață. „Credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd” (Evrei 11:1). Așa că, dacă vrei să dobândești o credință puternică, este important să-ți umpli mintea cu lucruri bune: „tot ce este adevărat, cinstit, drept, curat, vrednic de iubit, orice faptă bună și orice laudă…” (Filipeni 4:8).
Un pastor scria: Domnul Isus nu i-a permis necredinței să se apropie de El. Și vedem asta atunci când a înviat-o din morți pe fiica lui Iair. Când a auzit că fetița a murit, Isus i-a spus tatălui ei: „Nu te teme, crede numai!” (Marcu 5:36). Poți să crezi, sau poți să te temi. Nu se poate să le faci pe amândouă; și cei care cred cu adevărat ocolesc raționamentul obișnuit al omului. Când Domnul Isus S-a confruntat în acea zi cu duhul morții, El nu le-a permis fricii și necredinței să-și facă loc! Deci când s-a dus acasă la Iair, „n-a îngăduit nimănui să-L însoţească, în afară de Petru, Iacov şi Ioan, fratele lui Iacov” (Marcu 5:37). I-a luat cu El pe cei care credeau în minuni și când „au ajuns la casa fruntaşului sinagogii… Isus a văzut o zarvă, şi pe unii care plângeau şi se tânguiau mult. A intrat înăuntru, şi le-a zis: „Pentru ce faceţi atâta zarvă?… Copila n-a murit, ci doarme.” Ei îşi băteau joc de El. Atunci, după ce i-a scos afară pe toţi, a luat cu El pe tatăl copilei, pe mama ei, şi pe cei ce-L însoţiseră, şi a intrat acolo unde zăcea copila. A apucat-o de mână, şi i-a zis: „Talita, cumi” care, tălmăcit, înseamnă: „Fetiţo, scoală-te, îţi zic!” Îndată fetiţa s-a sculat, şi a început să umble” (Marcu 5:37-42).
Omenește vorbind, situația ta poate părea imposibilă, dar când faci abstracție de fricoși, negativiști și necredincioși, și crezi din toată inima ce spune Dumnezeu – vei obține rezultate!
de Jean Koechlin
Luca 8:1-15
Împreună cu ucenicii, câteva femei devotate Îl urmau pe Domnul şi „Îi slujeau din bunurile lor” (v. 3). Ceea ce ele au făcut ele pentru Isus este menţionat după ce mai întâi se spune ceea ce El a făcut pentru ele (v. 2).
În versetele 4-15 este prezentată parabola semănătorului şi semnificaţia ei. Trei lucruri fac pământul să fie neroditor: păsările, imagine a diavolului (v. 12), stânca, imagine a inimii tari, de nepătruns la toate acţiunile profunde şi durabile, şi, de asemenea, spinii, care ne vorbesc despre lume, cu preocupările, bogăţiile şi plăcerile ei (v. 14). În acelaşi timp, cel mai bun pământ trebuie mai întâi lucrat. Operaţie dureroasă! solul trebuie sfărâmat, brazdele întoarse, pentru ca sămânţa să poată pătrunde şi răsări. Aşa lucrează Dumnezeu (deseori prin încercări) în conştiinţele celor care urmează să primească Cuvântul.
Însă această lucrare nu se execută pe primele trei terenuri. Este inutil să ari un drum circulat încontinuu şi este imposibil să ari pe o stâncă; în ce priveşte spinii, aceştia trebuie mai întâi scoşi, iar lumea are adesea rădăcini adânc înfipte în inimă. Să audă Cuvântul este o caracteristică a tuturor „terenurilor”, dar să-l primească şi să rodească cu răbdare este numai a pământului bun (v. 15).
Mana Zilnica 