12 Mai 2022
Moise, când s-a făcut mare, a refuzat să fie numit fiu al fiicei lui faraon.
S-a golit pe Sine Însuși, luând chip de rob, făcându-Se în asemănarea oamenilor.
Evrei 11.24; Filipeni 2.7
Moise, într-un fel demn de apreciat, a refuzat slava, însă Isus Și-a ascuns-o. Iar aceasta a fost o biruință frumoasă asupra lumii. Nouă ne place să ne fluturăm onorurile, să arătăm cât mai mult din ceea ce suntem, chiar să ne arogăm ceea ce nu ni se cuvine, dacă oamenii ne-ar considera, din greșeală, mai mari decât suntem în realitate. Moise însă s-a smerit în palatul egiptean, iar aceasta a fost o frumoasă biruință a credinței asupra mersului și duhului lumii. Dar Isus a făcut mai mult. Este adevărat că El n-a avut servitori și curteni pe care să-i învețe, căci a fost un străin pentru palate. Iar cât despre sătenii Nazaretului, aceștia L-au considerat între ei ca pe „fiul tâmplarului”, iar El a fost de acord cu aceasta. Slava slăvilor, Domnul îngerilor, Creatorul marginilor pământului, Dumnezeul cerurilor, a rămas ascuns sub această denumire obișnuită, și a stat acolo fără să obiecteze vreodată ceva.
Duhul Sfânt, în slujba Sa de har, ne dezvăluie în Evrei 2 izvoarele acestei taine mari. Harul lui Dumnezeu își găsește plăcerea – ce gând prețios! – în a prezenta taina. Iar lauda Celui „pentru care sunt toate și prin care sunt toate” impune prezentarea acestei taine (versetele 9 și 10). Aici ne sunt dezvăluite aceste lucruri; aici vedem izvoarele îmbelșugate de unde se revarsă marele plan și lucrarea lui Dumnezeu, acea taină de negrăit a răscumpărării prin smerirea Fiului lui Dumnezeu, care avea să-i imprime caracterul pentru veșnicie. Harul divin a dorit să fie satisfăcut oferind totul, iar slava divină a vrut să se manifeste într-un chip desăvârșit. Totul curge din aceste izvoare: Cel care sfințește a luat parte la carne și sânge; El a străbătut moartea; a îndurat toate ispitele noastre, dar fără păcat; a cunoscut și a trăit relațiile cu Dumnezeu, experiențele de suflet și suferințele împreună cu cei credincioși; viața de credință pe pământ, cu rugăciuni și lacrimi către Cel care putea să-L scape din moarte; viața de mijlocire din cer; toată pregătirea împlinită pentru a fi jertfă și preot; putința de a ajuta, vrednicia de a curăți, ca și învierea, înălțarea, așteptarea prezentă și împărăția și slăvile viitoare – toate acestea își găsesc originea și izvorul aici, în harul și în slava divină.
J. G. Bellett
Cine este aproapele meu?
Luca 10.29
Să avem ochi deschiși pentru semenii noștri!
Un domn în vârstă de 82 de ani se afla într-o bancă și dorea să facă un transfer bancar. Deodată și-a pierdut cunoștința, a căzut la pământ și a rămas acolo pe podea în mijlocul sediului. Cutremurător a fost faptul că cei mai mulți au ignorat starea bătrânului și că nu i-au acordat primul ajutor. Ei au trecut nepăsători pe lângă cel muribund, pentru a-și rezolva afacerile financiare. Doar al cincilea client a informat poliția și ambulanța.
Întâmplarea aceasta ne amintește de parabola samariteanului milostiv, în care Domnul Isus vorbește despre un om căzut între tâlhari și lăsat pe jumătate mort la marginea drumului. Pe acolo au trecut un slujitor la templu și un preot. Poate că și-au scuzat comportamentul, invocând că acela era singur vinovat de situația lui. Sau poate că nu au avut timp. – Dar un străin, un samaritean disprețuit, l-a ajutat pe acel sărman. Domnul Isus încheie această parabolă cu îndemnul: „Du-te și fă și tu la fel!”. – Există așa de mulți nevoiași…
Să privim acum întâmplarea din perspectiva omului rănit! El s-a lăsat ajutat. Și noi suntem poate răniți, slabi, lipsiți de ajutor și mulți oameni trec neglijenți și nu se interesează deloc de noi. Au propriile griji. Dar Cineva ne vine în ajutor: Isus Hristos! El cunoaște nevoile noastre, ne iubește și ne întinde mâna. Noi trebuie doar să o apucăm.
Citirea Bibliei: Geneza 24.50-67 · Psalmul 9.1-10
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI
coordonatori Bob & Debby Gass
NU MAI FI FRICOS! – Fundația S.E.E.R. România
„Nu te uita la înfăţişarea şi înălţimea staturii lui…” (1 Samuel 16:7)
Ne mândrim cu abilitatea noastră de a judeca oamenii și situațiile în funcție de înfățișare – și de nenumărate ori greșim.
Goliat a lansat aceeași provocare, pentru poporul Israel, timp de 40 de zile: „Trimiteți-mi cel mai bun războinic al vostru și îl voi ucide. Eu sunt campionul. Eu sunt cel mai mare!” Acest tip de gândire bazat pe frică se aplică oricărui uriaș pe care-l întâlnești în viață. Chuck Swindoll scria: „Teama și îngrijorarea nu apar numai o dată; ele apar dimineața și seara, zi după zi, încercând necontenit să intimideze. Ele apar sub forma unei persoane, a presiunii, a îngrijorării… teama care bate la inima ta, zi de zi, strigând în prăpastia propriei tale văi. Puține lucruri sunt mai persistente și intimidează mai mult decât frica și îngrijorarea, mai ales când ne confruntăm cu ele prin propriile noastre puteri!” Când a ales următorul rege al poporului Israel, Dumnezeu i-a spus profetului Samuel: „Nu te uita la înfăţişarea şi înălţimea staturii lui… Domnul nu Se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul Se uită la inimă.” (1 Samuel 16:7).
Ca ființe umane, ne uităm la ce se vede în afară și ne formăm opinii bazându-ne pe ceea ce vedem. Goliat era un uriaș, cu o voce tunătoare și care brava mult – trei trăsături menite să inspire frică în cea mai curajoasă inimă. Dar Dumnezeu nu a fost nici impresionat, nici intimidat de el. Și în plus, El i-a dat lui David capacitatea de a-l vedea pe Goliat prin ochii Săi. Frica este ca un bebeluș: cu cât o hrănești mai mult, cu atât devine mai mare. Când începi să vezi uriașii din viața ta din perspectiva lui Dumnezeu, ei își pierd puterea de a te imobiliza și de a te intimida. Așa că, nu mai fi fricos!
de Jean Koechlin
Luca 7:1-17
Ce nobile sentimente întâlnim la centurionul din Capernaum: afecţiune puternică pentru un simplu rob; bunăvoinţă faţă de Israel; smerenie („nu sunt vrednic”, declară el; comp. cu v. 4); simţul datoriei şi supunere faţă de autorităţi, căpătate în viaţa militară (v. 8)! Dar nu aceste calităţi morale au fost cele pe care le–a admirat Domnul, ci credinţa acestui străin. Isus i–o citează ca exemplu. Credinţa există numai prin obiectul pe care ea îl acceptă: aici, atotputernicia Domnului. Cu cât obiectul va fi recunoscut în grandoarea sa, cu atât mai măreaţă va fi credinţa. Fie ca Hristos să fie mare pentru inima noastră!
Apropiindu–Se de Nain, Domnul şi mulţimea care–L însoţea întâlnesc un alt cortegiu; este unul de înmormântare, ca cele pe care le putem vedea pe străzi (Eclesiastul 12.5b: amintire tragică a faptului că moartea este plata păcatului). Acesta însă este unul deosebit de trist, pentru că era vorba de unicul fiu al unei văduve. Mişcat de milă, Isus mai întâi o mângâie pe sărmana mamă, apoi atinge sicriul (aşa cum îl atinsese pe lepros în cap. 5.13, fără a deveni necurat; comp. cu Numeri 19.11). Şi iată că mortul se scoală şi începe să vorbească!
Să nu uităm că mărturia verbală este o dovadă necesară a vieţii care este în noi (Romani 10.9).
Mana Zilnica 