Mana Zilnica

Mana Zilnica

14 Iunie 2016

TOTUL PENTRU GLORIA LUI

de Oswald CHAMBERS

Fă un pas înainte! In privinţa hotărârii.

„Rămâneţi în Mine.” loan 15:4

Duhul lui lsus este pus în mine prin ispăşirea lui Cristos, apoi eu trebuie să-mi formez cu răbdare un mod de gândire care să fie întru totul în armonie cu Domnul meu. Dumnezeu nu mă va face să gândesc ca lsus. eu însumi trebuie să fac aceasta; trebuie să fac orice gând ,rob ascultării de Cristos”. „Rămâneţi în Mine” – în problemele intelectuale, în problemele financiare, în fiecare dintre lucrurile care fac ca viaţa umană să fie ceea ce este. Ea nu este o viaţă ca scoasă din cutie. Il opresc eu pe Dumnezeu să facă anumite lucruri in situaţia mea, deoarece spun că ele vor împiedica părtăşia mea cu El? Aceasta este impertinenţă. Nu contează care sunt împrejurările, eu pot fi la fel de sigur că rămân în lsus în mijlocul lor ca şi într-o adunare de rugăciune. Nu este necesar ca eu să-mi schimb şi să-mi aranjez singur situaţia. Rămânerea Domnului nostru în Dumnezeu a fost neumbrită: El Se simţea ca acasă cu Dumnezeu, indiferent unde se afla trupul Său. El nu Şi-a ales niciodată singur situaţiile, ci a fost umil şi S-a supus hotărârilor Tatălui Său cu privire la El. Gândeşte-te la liniştea uimitoare din viaţa Domnului nostru! Noi trăim într-o stare de febrilitate înaintea lui Dumnezeu, nu este nimic în noi din seninătatea vieţii „ascunse cu Cristos în Dumnezeu”. Gândeşte-te la lucrurile care te fac să nu rămâi în Cristos – „Da Doamne, aşteaptă un minut, trebuie să mai fac şi asta; da, voi rămâne în Tine când voi termina asta; după ce trece săptămâna asta, totul va fi bine, voi rămâne atunci în Tine”. Fă un pas înainte!
Începe să rămâi în El acum!
La început vei depune un efort susţinut, până când această rămânere va deveni atât de mult o lege a vieţii, încât vei rămâne în El fără să-ţi dai seama. Hotărăşte-te să rămâi în lsus oriunde te-ai afla.

MANA DE DIMINEAŢĂ

„Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, odată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, El trăieşte pentru Dumnezeu. Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Hristos Isus” ROMANI 6:10-11

Deşi cel credincios nu este în firea păcătoasă, el află cu durere că firea păcătoasă este în el. Datorită unei experienţe umilitoare, el poate spune: „în mine, adică în firea mea păcătoasă, nu locuieşte nimic bun” (Rom. 7:18). Marea problemă pentru credinciosul în creştere nu este atît de mult ce a făcut cît ceea ce este el. Este o dureroasă realitate de a avea o fire rea -mîndria, voinţa proprie, pofta – ivindu-se înăuntru, chiar dacă nu se manifestă în afară. Şi cu cît mai mult doreşte să trăiască spre slava lui Dumnezeu, cu atît mai mare este durerea lui cînd firea i-a pătat îmbrăcămintea cea nouă. Această fire este cel mai mare duşman al lui, permanentul potrivnic pe care nici timpul nici împrejurările nu o pot îmbunătăţi, atît este de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea. Cu cît mai mult ne ocupăm cu această viaţă adamică dinăuntru, cu atît mai slabi sîntem faţă de ea, pentru că devine o preocupare, o obsesie, în locul Domnului Isus care este viaţa noastră.A fi preocupaţi cu ceea ce este firea în diferitele ei activităţi, nu înseamnă a fi fost răstigniţi şi morţi faţă de ea. A o privi ca o putere împotrivitoare care trebuie să fie biruită, înseamnă a o recunoaşte că este vie. Dar a o considera ca fiind moartă de drept, dată morţii prin moartea Domnului Hristos, şi a ne găsi toate izvoarele în Hristos Cel înviat şi slăvit, înseamnă a ne recunoaşte că în adevăr am murit faţă de păcat. Calea credinţei este de a privi totdeauna lucrurile din punctul de vedere al lui Dumnezeu, a fi de acord cu El care socoteşte omul nostru vechi ca fiind de drept pus deoparte pentru totdeauna în moartea de la cruce a Domnului Isus şi care ne vede totdeauna desăvîrşiţi in preaiubitul Său Fiu.

„Cînd am terminat cu noi înşine recunoscînd că nimic bun nu este în noi, acel bun nu-1 mai căutăm în noi. Numai că trebuie să ajungem aici; atunci ştim, că prin crucea Domnului Hristos, am sfîrşit-o cu păcatul în firea pămîntească, căci a fost condamnată şi judecată în întregime. Atunci ne gîndim la dragostea lui Dumnezeu şi la El însuşi, în loc de a ne mai gîndi la noi; ne hrănim acum cu pîinea venită din cer, ne lipim de Domnul Isus, şi ne dăm seama cît este El de scump. El este totul pentru sufletele noastre”. J.N.D.

Naşterea Domnului Isus a adus pe Dumnezeu la om dar crucea Lui aduce pe om la Dumnezeu.

MÂNTUIREA PRIN HRISTOS

Meditaţii zilnice – de Fritz BERGER

„Dumnezeu a zis: „Până aici să vii, să nu treci mai departe, aici să ţi se oprească mândria valurilor tale”.

Iov 38:11.

Dumnezeu a închis marea cu porţi, El a făcut hotarele unde trebuie să i se oprească valurile mândre. Da, noi avem un Dumnezeu atotputernic, care a creat cerul, pământul şi marea, El a rânduit atît de minunat ca apa să curgă pentru oameni pe acest pământ şi ca animalele şi păsările să poată bea din pâraie. Ca şi sîngele care curge în oameni, astfel străbate apa venele pământului şi apare ba aici, ba acolo un izvor.. Soarelui şi lunii El le-a marcat drumul, iar pământul îl ţine prin Cuvântul Său puternic. Si pe om l-a creat Dumnezeu într-un mod atît de minunat, că poate să vadă, să audă şi să simtă, că poate să umble şi poate să-şi folosească mâinile pentru lucru. E minunat că putem conversa unii cu alţii! El ne-a dat şi conştiinţă pentru ca să putem deosebi binele de rău. Dar omul a decăzut de la Creatorul său prin neascultare şi păcat şi fiecare merge pe cărarea aleasă de el. Dar în inima omului este furtună şi sunt vuiete ca şi valurile pe mare. Sunt valuri de îngrijorare, de pofta firii, de mânie şi egoism şi omul este sclavul tuturor acestor lucruri.

Dar există unii care au fugit de sub această robie,care au căutat şi au găsit în Isus izbăvirea. Şi aceasta, o vor vedea mulţi şi se vor teme de Domnul şi vor nădăjdui în El. Atunci Isus va porunci şi furtunii din ei şi valurilor de îngâmfare, să se liniştească; pentru că Domnul spune: „Până aici şi mai departe nu”. Astfel ei vor fi liberi, slobozi să primească odihna în Isus, iar valurile trebuie să dispară. Aceasta îi îndeamnă şi pe alţii să dorească o astfel de viaţă, ei primesc nădejdea că şi inima lor tulbure poate să primească odihna.

TEZAURUL PROMISIUNILOR LUI DUMNEZEU

de Charles H. SPURGEON

EL RĂMÂNE MEREU ACELAŞI

„Domnul nu va părăsi pe poporul Lui, din pricina Numelui Lui celui mare, căci Domnul a hotărât să facă din voi poporul Lui.” 1 Samuel 12.22

Alegerea pe care a făcut-o Dumnezeu cu poporul Său este în scopul de a-l sprijini şi de a nu-l părăsi nicidecum. El l-a ales pentru a-l iubi, şi-l iubeşte din pricina acestei alegeri. De bună voia Sa, a ales acest popor şi această alegere este motivul pentru care va continua să-Şi găsească plăcerea în acest lucru. Dacă l-ar părăsi, Şi-ar necinsti Numele, căci aceasta ar însemna că a făcut o greşeală în alegerea Sa şi ar da dovadă de nestatornicie în iubirea Sa. Astfel este slava dragostei lui Dumnezeu, care nu se va schimba, şi această slavă nu poate fi întunecată. Să ne amintim de toate dovezile bunătăţii părinteşti a lui Dumnezeu şi să fim siguri că niciodată El nu ne va părăsi. Ceea ce L-a determinat să Se preocupe ca să facă din noi poporul Sau, a fost dorinţa Sa de a ne mântui. După ce a îndeplinit astfel de minuni cu privire la noi, ar mai putea să ne lase singuri? Fiul Său Isus a murit pentru noi şi noi putem fi siguri că El n-a murit în zadar. Ar putea El să Se lepede de aceia pentru care Şi-a vărsat sângele Său? Deoarece Şi-a găsit plăcerea să ne aleagă ca să ne mântuiască, îşi va găsi plăcerea şi ca să ne binecuvânteze. Domnul Isus nu este un prieten schimbător. Iubindu-i pe ai Săi, îi va iubi până la sfârşit.

DOMNUL ESTE APROAPE!

Calendar Biblic

„Staţi gata dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii” Efeseni 6.14

Platoşa neprihănirii înseamnă un suflet care nu are nimic rău să-şi reproşeze. Omul firesc (natural) ştie cât de pătat este cu păcate cugetul său. Dacă creştinii se ţin strâns legaţi de adevăr, vor avea ca duşman pe Satan. Dacă avem un cuget curat putem înainta cu paşi siguri. Suntem îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, când din dragoste pentru El umblăm cu Dumnezeu. Noi primim un cuget curat, foarte sensibil în faţa lui Dumnezeu prin sângele Mielului şi când umblăm cu Dumnezeu noi păstrăm aceeaşi claritate în faţa tuturor oamenilor ca şi în părtăşia cu Dumnezeu. Atunci ne este dăruită puterea practică a unei ţinute demne şi a unui cuget care ne mustră. Chiar dacă nu ne vede nimeni dintre oameni, sinceritatea şi adevărul arată spre o astfel de inimă. Dacă suntem aspri cu trupul nostru ca să fim un exemplu în umblare, vom fi plini de bucurie pe calea lui Dumnezeu. Dumnezeu este prezent oriunde. Unde sunt semănate roadele neprihănirii, acolo vom găsi calea păcii în neprihănire. Dacă inima este în pace cu Dumnezeu şi nu simte nici o mustrare pentru că plăcerile sunt ţinute în frâu, atunci în suflet stăpâneşte pacea. Dacă în umblarea noastră pe pământ inima este înălţată deasupra pământului, legată de lucruri mai bune, atunci umblăm într-un duh de pace cu ceilalţi oameni şi nimic nu va perturba legăturile noastre cu Dumnezeu. El este Dumnezeul păcii, şi pacea Domnului Isus umple inimile noastre. Ce platoşă minunată avem noi! Prin ea putem să ne apărăm de săgeţile arzătoare ale celui rău. Dragostea lui Dumnezeu cucereşte în felul acesta inima noastră şi ne face demni să gustăm binecuvântările duhovniceşti iar picioarele vor fi încălţate cu râvna Evangheliei păcii, Evanghelia lui Dumnezeu. Oamenii sunt mari sau mici când sunt puşi alături unii de alţii, dar în faţa lui Dumnezeu nu sunt decât NIMIC.

BĂTÎND LA UȘA LUI DUMNEZEU

de Oswald CHAMBERS

O, Doamne, cunosc binecuvântarea Ta şi te slăvesc, dar caut indescriptibila Ta atingere şi învăluire asupra mea ca slujitor al Tău – nu ştiu ce caut, dar Tu ştii. Cât de mult tânjesc după Tine! (Psalmul 63:1).

MEDITAŢII ZILNICE

de Wim MALGO

«Şi am auzit ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: „Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru, Cel Atotputernic, a început să împărăţească”.» Apocalipsa 19,6

Nu ar trebui ca noi, copiii lui Dumnezeu care ne aflăm pe drum spre raiul veşnic să luăm exemplul oştilor cereşti care Il laudă şi Il preamăresc cu voce tare pe Domnul? Să recunoaştem, am fost delăsători în ce priveşte mulţumirea şi lauda Lui! Dacă cea mai importantă slujbă a îngerilor este să-L laude pe Dumnezeu, atunci cu siguranţă ei au un motiv întemeiat să facă acest lucru. Dacă în ceruri heruvimii şi serafimii ÎI laudă zi şi noapte pe Dumnezeu, atunci acest lucru trebuie să aibă consecinţe importante (vezi Apoc. 4,8-11). Să analizăm cu seriozitate afirmaţiile făcute mai sus: dacă cea mai importantă atribuţie a fiinţelor cereşti este de a-L lăuda pe Dumnezeu, atunci cu siguranţă şi oamenii trebuie să-L venereze, să-I aducă laudă şi mulţumire. Prin laudă şi mulţumire suntem transformaţi în imaginea Dumnezeului celui veşnic. Adorarea Lui nu ar trebui să lipsească de pe buzele noastre; prin ea Dumnezeu îşi culege slava şi gloria, iar Numele Său este mărit în tot universul.

MEDITAŢII PENTRU FIECARE ZI A ANULUI

de Charles H. SPURGEON

Dimineaţa şi Seara

DIMINEAŢA

„Domnul să-ţi fie desfătarea” Psalmi 37:4

Învăţătura acestor cuvinte trebuie că li se pare foarte surprinzătoare celor străini de adevărata evlavie, dar, pentru credinciosul sincer, ea este comunicarea unui adevăr recunoscut. Viaţa credinciosului este descrisă aici ca o desfătare în Domnul, şi prin aceasta suntem asiguraţi de faptul că adevărata credinţă ne umple de fericire şi bucurie. Persoanele lipsite de evlavie şi simplii specialişti nu privesc niciodată credinţa ca pe o bucurie; pentru ei este o slujbă, o datorie, o necesitate, niciodată o plăcere sau o încântare. Dacă ajung religioşi până la urmă, acest lucru se întâmplă fie din cauză că au ceva de câştigat, fie pentru că nu îndrăznesc să facă altfel Gândul desfătării în religie este atât de ciudat, încât pentru majoritatea oamenilor cuvintele sfinţenie şi încântare sunt strict antonime. Dar credincioşii care Îl cunosc pe Christos au înţeles că desfătarea şi credinţa sunt atât de strâns unite, încât toate forţele iadului nu le pot despărţi. Cei care cunosc dragostea Lui Dumnezeu în toată inima lor află că toate „căile [Lui] sunt nişte căi plăcute, şi toate cărările [Lui] sunt nişte cărări paşnice” (Proverbe 3:17). Atâta bucurie, atâtea desfătări, atâta revărsare de binecuvântare găsesc sfinţii în Domnul lor încât, departe de a-L sluji din obişnuinţă, L-ar urma chiar dacă toată lumea s-ar lepăda de EL. Noi nu ne temem de Dumnezeu din constrângere. Credinţa noastră nu este o piedică; profesiunea noastră nu este cea a robiei. Noi nu suntem târâţi la sfinţenie, nici conduşi la datorie. Nu, pietatea noastră este plăcerea noastră, speranţa noastră este fericirea noastră, şi îndatoririle noastre sunt desfătarea noastră. Desfătarea şi adevărata religie sunt legate ca floarea de rădăcină — la fel de nedespărţite ca adevărul şi siguranţa. Ele sunt, de fapt, două diamante preţioase strălucind pe o montură din aur.

Atunci când gust din iubirea divină
Mă simt cuprins de o nespusă bucurie
Mi-e inima de desfătare plină
Şi cerul se deschide într-o mare de lumină.

SEARA

„Doamne, nouă ni se cuvine să ni se umple faţa de ruşine… pentru că am păcătuit împotriva ta.” Daniel 9:8

Un simţământ adânc şi o vedere clară a păcatului, a hidoşeniei sale şi a pedepsei pe care o merită ar trebui să ne facă să ne plecăm adânc în faţa tronului. Am păcătuit, şi suntem creştini. Nu ar trebui să fie aşa! Am fost favorizaţi, şi suntem nerecunoscători. Atât de privilegiaţi, şi nu am adus fructe conform aşteptărilor. Cine este acela care, deşi angajat demult în lupta creştinului, ar putea să privească înapoi în trecut fară să roşească? Cât despre zilele dinaintea mântuirii, fie iertate şi uitate. Dar, de atunci în continuare, chiar dacă nu am păcătuit ca înainte, am păcătuit iar şi iar împotriva luminii şi iubirii — lumina care ne-a pătruns minţile, şi iubirea de care ne-am bucurat. O, cât este de îngrozitor păcatul unui suflet iertat! Păcatele unui păcătos neiertat sunt ieftine în comparaţie cu păcatele aleşilor Lui Dumnezeu, care au comuniune cu Christos şi îşi sprijină fruntea de pieptul lui Isus. Uitaţi-vă la David. Mulţi vor vorbi despre păcatul lui, dar eu cred că vă veţi gândi la căinţa lui. Ascultaţi-i oasele sfărâmate jelind cutremurătoarea mărturisire! Priviţi-i lacrimile care cad în ţărână, şi ascultaţi suspinele care însoţesc cântecul de harpă! Am păcătuit. Să căutăm, deci, spiritul căinţei. Priviţi-l din nou pe Petru. Se vorbeşce mult despre lepădarea lui Petru. Amintită-vă, însă, că este scris că Petru „a plâns cu amar” (Matei 26:75). Nu avem nici o lepădare pentru care să plângem? Păcatele noastre, cele dinainte şi cele de după convertire, ne-ar trimite direct în flăcările iadului dacă nu ar fi îndurarea divină care ne-a făcut diferiţi. Ea ne-a scos ca pe nişte tăciuni din foc. Suflete, pleacă-te adânc sub povara vinovăţiei tale, şi adoră-ţi Dumnezeul. Admiră harul care te-a salvat, îndurarea care te-a cruţat, şi dragostea care te-a iertat!

IZVOARE IN DEŞERT

„Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta.” Luca 22:32

Dragă creştine, aminteşte-ţi să ai mare grijă de credinţa ta, deoarece credinţa este singura cale de a obţine binecuvântările lui Dumnezeu. Singură rugăciunea nu poate aduce răspunsuri de la tronul Său, pentru că numai rugăciunea stăruitoare a unuia care crede duce la răspunsuri.

Credinţa este calea de comunicaţie între cer şi pământ. Şi tocmai pe această cale a credinţei mesajele pline de dragoste ale lui Dumnezeu circulă aşa de repede, încât chiar înainte să cerem ceva, El răspunde. Şi în timp ce noi vorbim încă, „ne ascultă” (1 Ioan 5:14). Deci când legătura credinţei se rupe, cum vom obţine promisiunile Lui?

Sunt în pericol? Pot să obţin ajutor, exprimându-mi credinţa. Sunt bătut de Vrăjmaş? Sufletul meu va găsi adăpost, bizuindu-se pe credinţa în Dumnezeu. Dar fără credinţă, Îl chem în zadar, căci credinţa este singurul drum între sufletul meu şi cer. Dacă drumul e blocat, cum pot comunica cu marele Împărat?

Credinţa mă leagă de Dumnezeul cel Sfânt şi mă îmbracă cu puterea lui Yehova. Credinţa mă asigură că fiecare din atributele Lui va fi folosit în apărarea mea, ajutându-mă să înfrunt oştile iadului. Mă face să mărşăluiesc triumfător peste grumazurile vrăjmaşilor mei. Deci, fără credinţă, cum pot primi ceva de la Domnul?

De aceea, o, creştine, veghează asupra credinţei tale. „Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9:23). Charles H. Spurgeon

Noi ca oameni ne mândrim atât de mult că suntem aşa de practici încât vrem ceva mai sigur decât credinţa. Însă Pavel a spus: „Moştenitori sunt cei ce se fac prin CREDINŢĂ, … pentru ca făgăduinţa să fie CHEZĂŞUITĂ” (Romani 4:16).


Daniel Crawford

Credinţa onorează pe Dumnezeu, şi Dumnezeu onorează credinţa.

SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI

Volumul III

Isaia 51.1-11

    În cap. 46.12, Domnul Se adresase celor care erau „departe de dreptate”; acum harul Său le vorbeşte celor care „urmăresc dreptatea” (v. 1) şi care o cunosc (v. 7). Într-o lume nedreaptă, aceştia sunt expuşi suferinţei din cauza dreptăţii şi de aceea au nevoie să fie încurajaţi: „Nu vă temeţi de dispreţul oamenilor şi nu vă înfricoşaţi de batjocurile lor” (v. 7). Hristos, cel dintâi care a îndurat ruşine şi insulte din partea omului (50.6), ne-a lăsat prin aceasta un model, ca să călcăm pe urmele Lui (1 Petru 2.20-24; 3.14).

Cu ochii îndreptaţi spre Domnul Isus (vezi Psalmul 40.8), Dumnezeu poate vorbi aici despre un popor în inima căruia sălăşluieşte legea Lui. Ne poate desemna El astăzi şi pe noi în acelaşi fel? Locuieşte Cuvântul lui Hristos din belşug în noi? (Coloseni 3.16; Ioan 15.7).    Rugăciunea din v. 9 invocă braţul puternic al Domnului (53.1). Cel care odinioară doborâse la pământ puterea Egiptului şi uscase „apele adâncului celui mare” (v. 10) îl va smulge încă o dată pe Israel din captivitatea sa. Ca şi la malul Mării Roşii, Duhul va pune atunci cântări de triumf în gura celor „răscumpăraţi”, iar capul li-1 va încununa cu „o bucurie eternă” (v. 11; comp. cu 35.10).

PÂINEA CEA DE TOATE ZILELE

Text: 2 Samuel 12:1-15

„împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit…” Psalmul 51:4

CINE SUFERĂ DACĂ PĂCĂTUIESC?

Păcatul este înainte de toate împotriva lui Dumnezeu. Cu toate acestea, în mod obişnuit, îl vedem afectându-ne doar pe noi sau pe cei din jur. Intr-una din cărţile sale, John White a scris: „Avem tendinţa să vedem contextul social al păcatului şi nu contextul său divin”. Când David a comis adulterul cu Bat-Şeba şi a premeditat uciderea lui Urie în luptă, el a comis o mare crimă împotriva lor. Dar în mărturisirea păcatului în faţa lui Natan (2 Sam. 12:13) şi în Psalmul 51, el recunoaşte că a păcătuit numai împotriva Domnului. De ce nu-i menţionează şi pe cei pe care i-a rănit? White spune că Dumnezeu este Dumnezeul săracului şi al celui lipsit de apărare, apărătorul celui asuprit, făcătorul aproapelui nostru. El însuşi se prezintă ca fiind responsabil de bunăstarea copiilor Săi. Bat-Şeba şi Urie aparţineau lui Dumnezeu. De aceea David L-a sfidat pe Dumnezeul lor. El dispretuise caracterul Lui sfânt. Să-l privim acum din acest punct de vedere. Să presupunem că un vecin îţi pălmuieşte fiul sau fetiţa. Este un lucru reprobabil. Dar când afli despre ofensă, ea devine o problemă între tine şi vecinul tău. Dumnezeu este apărătorul celor asupriţi. De pildă, El doreşte s-o protejeze pe fata sau băiatul cu care te întâlneşti. Să te angajezi în relaţii sexuale înainte de căsătorie nu numai că distruge puritatea altei persoane, dar ofensează pe Dumnezeul Cel sfânt. El este preocupat de persoana pe care o faci de ocară, sau de care profiţi. Cât de important este să vedem că păcatul nostru îl răneşte pe Dumnezeu! Dar când ne aude rugându-ne: „împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit,” ne dăruieşte din nou bucuria iertării. – D.J.D.

Păcatul meu sfidează-ntreg Cuvântul Tău
Batjocorindu-Ţi numele divin.
N-am să mai fabric scuze pentru râu,
Ci-n sânge sfânt mă spală Tu, deplin. – D.J.D.

Persoana cea mai rănită de păcatul tău este Dumnezeu.

DOMNUL ESTE APROAPE – GBV

http://www.gbv.ro/meditatii-zilnice/domnul-este-aproape

„Când a venit Iosif la fraţii săi, ei lau dezbrăcat pe Iosif de cămaşa lui, de cămaşa cea pestriţă care era pe el. Şi lau luat şi lau aruncat în groapă; şi groapa era goală, nu era apă în ea.” Geneza 37.23,24

Lecţii din viaţa lui Iosif (4) – Vândut de fraţii săi

Unul dintre cele mai uimitoare lucruri legate de prima venire a lui Hristos este că El a fost lepădat de propriul popor – „A venit la ai Săi şi ai Săi nu Lau primit” (Ioan 1.11). Cât de adânc şi de misterios sunt înmănuncheate aceste trăsături ale lepădării lui Hristos în istoria lui Iosif! Să privim la câteva detalii în versetele 2328:

1. Iosif a fost dezbrăcat de haina sa pestriţă – Hristos a fost dezbrăcat de hainele Sale atunci când a fost dus înaintea lui Pilat, iar soldaţii şiau împărţit hainele Lui la poalele crucii (Matei 27.28; Ioan 19.23).

2.Iosif a fost aruncat întro groapă goală, în care nu era apă – prin contrast, Hristos a suferit mânia lui Dumnezeu pentru păcat: „Toate valurile şi talazurile Tale au trecut peste mine” (Psalmul 42.7). Groapa goală, de asemenea, poate simboliza învierea.

3.Fraţii lui Iosif sau sfătuit săl vândă unei caravane de ismaeliţi, care transportau mirodenii, printre care şi „smirnă” (aceasta este prima menţionarea smirnei în Biblie) – Hristos, de asemenea, a fost dat de conducătorii iudei în mâinile naţiunilor. „Smirna” (un simbol al suferinţei) este menţionată la naşterea şi la moartea Domnului (Matei 2.11; Ioan 19.39).

4.Fratele lui Iosif, Iuda, a spus: „Ce folos vom avea dacă îl vom omorî pe fratele nostru?”, după care a propus ca acesta să fie vândut ismaeliţilor – un om pe nume Iuda La vândut pe Hristos. Vânzătorul era un hoţ, mânat de lăcomie.

5.Iosif a fost vândut pentru douăzeci de arginţi – Hristos a fost vândut pentru treizeci de arginţi, preţul unui rob care murea împuns de un bou (Exod 21.32). Ne minunăm contemplând „harul Domnului nostru Isus Hristos”. Numele Său sfânt să fie adorat pentru totdeauna!

B. Reynolds

SĂMÂNȚA BUNĂ

http://www.gbv.ro/meditatii-zilnice/samanta-buna

„Cine crede în Fiul are viața veșnică; dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viața, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.” Ioan 3.36

Îl cunoașteți pe Isus Hristos?

Dumnezeu, Tatăl, i-a dat Fiului Său, ca să aibă viață în El Însuși. Astfel, Fiul poate să dea viață veșnică și fericire veșnică tuturor care vin la El, care cred în El, care Îl primesc pe El în inimile lor.

Această ofertă a harului este valabilă astăzi pentru toți oamenii de toate rasele în întreaga lume. Dar numai în timpul vieții lor!

Isus Hristos este Fiul Omului

El a devenit prin naștere Om adevărat, totuși fără păcat.

Dumnezeu i-a dat Fiului Său ca Om puterea să țină judecată peste toți care în viața lor nu vor să creadă în El, ci vor să treacă neîmpăcați cu Dumnezeu din timp în veșnicie.

Toți aceștia vor ieși din morminte la învierea a doua – învierea pentru judecată – și vor trebui să răspundă pentru viața lor. Pe ei îi așteaptă soarta groaznică a unei veșnicii nesfârșite în iad. Aceasta este depărtarea veșnică de Dumnezeu, suferință veșnică, neîncetată.

Fericit este cine L-a primit la timp în credință pe Mântuitorul, pentru a-L cunoaște acum ca Salvator, și pe care nu va trebui să-L întâmpine cândva ca Judecător! El dorește să fie și Salvatorul dumneavoastră!

CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI

coordonatori Bob & Debby Gass

www.fundatiaseer.ro

CREDINȚA NECLINTITA

„Credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite” (Evrei 11:1)

Când te afli în toiul unei crize, ceea ce crezi cu adevărat se manifestă în vorbele tale, în atitudinile si faptele tale. Când a murit Lazăr iar sora lui, Marta, a spus: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu!” (loan 11:21), ea vorbea despre credință la timpul trecut. Când Domnul Isus a spus: „Fratele tău va învia” (v. 23) și ea a răspuns: „Știu… ca va învia la înviere” (v. 24) aceasta a fost o credință cu privire la viitor. Si când a spus: „Dar și acum, știu că orice vei cere de la Dumnezeu, îți la Dumnezeu” (v 22), ea a lat dovadă de o credință vie și neclintită a prezentului, în calitate de credincioși, Biblia ne spune să nu „ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd” (2 Corinteni 4:18). Credința neclintită își are temelia în ceva „care nu se vede” (Evrei 11:1). Pavel spune: „umblăm prin credință, nu prin vedere” (2 Corinteni 5:7). Prea des sentimentele noastre se bazează pe ceea ce vedem, în loc să ne bazăm pe ceea ce spune Dumnezeu în Cuvântul Său. Dar așa cum scrie autorul Jon Walker: „Când credem că realitatea se limitează la ceea ce vedem, cădem în cursa ideii că singurul adevăr este ceea ce vedem. Devenim prizonieri ai propriilor noastre percepții; încetăm să mai umblăm prin credință. Pentru cei care umblă prin credință, aparențele nu sunt niciodată realitatea absolută. Realitatea se extinde dincolo de ceea ce vedem… lucrurile pe care nu le vedem sunt veșnice (timpul și împrejurările nu le micșorează și nu le schimbă) (2 Corinteni 4:18). Chiar dacă lucrurile sunt în aparență rele, Dumnezeu lucrează spre bine (Romani 8:28). El știe cum se sfârșește povestea, așa că, ațintește-ți privirea asupra nevăzutului, nu asupra lucrurilor pe care le vezi”.


Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: