Mana Zilnica

Mana Zilnica

13 Iunie 2016

TOTUL PENTRU GLORIA LUI

de Oswald CHAMBERS

Să ajungi acolo unde moare dorinţa personală şi trăieşte renunţarea sfântă.

„Veniţi după Mine.” Marcu 1:17

Una dintre cele mai mari piedici în calea venirii la Isus este faptul că ne găsim ca scuză temperamentul nostru. Noi facem din temperamentul şi din dorinţele noastre naturale bariere în calea venirii la Isus. Primul lucru pe care-l descoperim când venim la Isus este că El nu acordă nici o atenţie dorinţelor noastre naturale. Noi avem ideea că putem să-i consacrăm lui Dumnezeu darurile noastre, însă nu poţi consacra ceea ce nu este al tău; există un singur lucru pe care-l poţi dărui lui Dumnezeu şi acesta este dreptul tău asupra ta însuţi. Dacă îi cedezi lui Dumnezeu dreptul tău asupra ta, El va face din tine un experiment sfânt. Experimentele lui Dumnezeu întotdeauna reuşesc. Semnul unui om sfânt este creativitatea lăuntrică ce izvorăşte din predarea loială în braţele lui Isus Cristos. In viaţa unui sfânt există întotdeauna acest izvor uimitor de viaţă originală: Duhul lui Dumnezeu este o fântână cu apă care izvorăşte continuu, rămânând mereu proaspătă. Credinciosul realizează că Dumnezeu este Cel care creează situaţiile şi de aceea el nu se jeleşte, ci se abandonează fără rezerve în braţele lui Isus. Nu încerca niciodată să faci un principiu din exponenta ta; lasă-L pe Dumnezeu să fie la fel de creativ şi original cu alţi oameni, cum este cu tine. Dacă I te dedici lui Isus şi vii la El când îţi spune „Vino”, El va continua să spună „Vino” prin tine; vei trece prin viaţă reproducând ecoul acestui „Vino” al lui Cristos. Acesta este rezultatul în fiecare suflet care a renunţat la sine şi a venit la Isus. Am venit eu la Isus? Vreau să vin acum!

MANA DE DIMINEAŢĂ

„Unde l-aţi pus?” „Doamne,” I-au răspuns ei, „vino şi vezi” Isus plîngea. Atunci iudeii au zis: „Iată cîte de mult îl iubea.” IOAN 11:34-36

După ce răbdarea şi-a făcut desăvîrşit lucrarea, cînd dragostea Domnului Isus a hotărît, El vine la surorile din Betania, lipsite acum de fratele lor şi îşi descoperă adînca dragoste a inimii Lui în timp ce vorbeşte şi plînge cu ele. El intenţionează să le adîncească dragostea lor prin cuvintele dragostei Lui, prin felul de a lucra al dragostei Sale şi prin lacrimile dragostei Lui. Ce adîncă iubire se desprinde din cuvintele acelea sublime: „Isus plîngea”. Era o privelişte minunată să vezi pe un păcătos plîngînd în prezenţa dragostei Lui, dar este şi mai minunat să vezi pe Mîntuitorul plîngînd în prezenţa necazurilor noastre. Nu este de mirare că noi plîngem din pricina păcatelor noastre; dar ca El să plîngă din pricina durerilor noastre este nemaipomenit de minunat. Este o minune care ne descoperă cît de aproape de noi vine El, cît de aproape este El faţă de necazul unui credincios.

Putem să întrebăm: „De ce aceste lacrimi?” Iudeii care stăteau în jurul mormîntului n-au înţeles plînsul Domnului Isus, pentru că au spus: „Iată cît îl iubea de mult”. Este adevărat că Domnul iubea pe Lazăr şi pe surorile lui, dar lacrimile Lui nu erau atunci expresia dragostei Lui pentru Lazăr. Surorile plîngeau pentru pierderea fratelui lor; de altfel, Domnul Isus nu avea nevoie să plîngă pentru cineva pe care avea de gînd să-1 învieze. El nu a plîns pentru cel mort ci pentru cei vii – nu pentru pierderea lui Lazăr ci pentru durerea Măriei şi Martei. În scurt timp, dragostea Lui va învia pe Lazăr, dar mai întîi, dragostea a plîns cu Maria şi cu Marta. El Şi-a zdrobit inima Sa ca să lege inimile noastre, şi Şi-a vărsat lacrimile Sale ca să le usuce pe ale noastre. Făcînd astfel, El îşi manifestă dragostea Lui şi o adînceşte pe a noastră. În felul acesta, El foloseşte încercările, necazurile şi căile aspre ale vieţii ca să dezvăluie bogăţiile dragostei Lui în acele împrejurări şi să ne atragă dragostea noastră pentru El. H. Smith.

„Dacă Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunea, nu înseamnă deloc că nu ne iubeşte. Pilda Domnului Hristos dovedeşte că cele mai mari suferinţe nu sînt în dezacord cu dragostea desăvîrşita a lui Dumnezeu. Dumnezeu împarte mîngieri celor nemîngîiaţi şi le spune: „Eu voi fi cu voi în durerea voastră, chiar dacă voi nu puteţi înţelege bucuria Mea de a-Mi arăta dragostea Mea în durerile voastre” J.N.D.

MÂNTUIREA PRIN HRISTOS

Meditaţii zilnice – de Fritz BERGER

„Aruncă-ţi sarcina asupra Domnului şi El te va sprijini. El nu va lăsa nici odată să se clatine cel drept” Psalm 55:22

David a scris Psalmii lui, mai ales în timpurile când era încercat. Psalmul acesta începe astfel: „Pleacă urechea Dumnezeule la rugăciunea mea şi nu Te ascunde de cererile mele. Ascultă-mă şi răspunde-mi! Rătăcesc şi gem în plângerea mea”. Observăm în ce stare de necaz era şi spunea: „îmi tremură inima în mine şi spaime de moarte au căzut peste mine”. El dorea să fugă în pustie ca să nu-l găsească duşmanii. Dar după aceea, a început să-l sfătuiască Dumnezeu ce să facă. Deci acelaş David care spune: „Cuvântul Lui este sfătuitorul meu”, acela spune acum: „înghite-i Doamne, împarte-le limbile. Căci în cetate văd violenţă şi certuri; Zi şi noapte ei îi dau ocol pe ziduri, nelegiuirea şi răutatea sunt în sînul ei, şi nu se schimbă şi nu se tem de Dumnezeu”. El mai continuă să-şi golească inima înaintea lui Dumnezeu şi spune în continuare: „Gura lui este dulce ca smântîna, dar în inimă poartă războiul; cuvintele lui sunt mai alunecoase ca untdelemnul, dar sunt săbii scoase”. Dar acum el nu s-a uitat la împrejurări, ci el s-a bazat pe Dumnezeul cel mare. Găsim unele locuri unde-L priveşte pe Dumnezeu ca Creatorul cerurilor şi al pământului, cum dă ploaie şi grindină pe pământ. Şi apoi după ce L-a zugrăvit aşa de minunat în faţa ochilor Lui, îşi goleşte inima cu credinţă deplină. Dacă Îl vedem pe Dumnezeu aşa de mare, atunci este uşor să credem în El, pentru că Dumnezeu poate face tot ceea ce vrea. El este Cel Preaînalt şi dacă ne încredem în El, atunci nu am zidit pe nisip. Este aşa cum spune poetul: „Necazul nu este mai mare decât cel care ajută”; De aceea, dacă aruncăm sarcina asupra Lui El ne va ajuta să ne schimbăm starea de nelinişte în stare de odihnă.
Astfel suntem scăpaţi de orice fel de frică.

TEZAURUL PROMISIUNILOR LUI DUMNEZEU

de Charles H. SPURGEON

DUMNEZEU SE OCUPĂ DE VIA SA

„Eu, Domnul, sunt păzitorul ei, Eu o ud în fiecare clipă; Eu o păzesc zi şi noapte ca să n-o vatăme nimeni” Isaia 27.3

Când Domnul vorbeşte personal fără să Se folosească de vocea unui proroc, Cuvântul Său are o însemnătate deosebită pentru sufletele credincioşilor. El ne spune aici că însuşi El, Dumnezeu este păzitorul viei Sale; El n-o încredinţează la nimeni altul, ci Se ocupă personal de ea. Să nu fie păziţi bine aceia care sunt păziţi chiar de Dumnezeu?

El nu ne va uda cu binecuvântarea Sa numai în fiecare zi şi în fiecare oră, ci în fiecare clipă. Cât de repede ar trebui să creştem noi; ce înviorată şi roditoare ar trebui să se prezinte fiecare viţă! Cu ce ciorchini superbi ar trebui să fie încărcaţi toţi butucii!

Dacă se ivesc duşmani, păsări sau viespi lacomi ca să atace roadele sale, iată că Domnul însuşi e păzitorul ei, şi o păzeşte în tot timpul, noaptea şi ziua. Cine ar putea să ne facă rău şi de cine să ne temem? Domnul veghează asupra viţei, o udă şi o apără. Ce să dorim mai mult?

Observaţi expresia: „Eu sunt Acela”. Ce adevăr, ce putere, ce dragoste găsim în această declaraţie a lui Dumnezeu! Cine poate rezista în faţa voii Sale? Cine ar putea să se îndoiască şi să se teamă, când El zice: „Eu sunt Cel ce o păzesc”? Doamne, dacă Tu spui: „Eu te voi păzi”, eu îţi voi răspunde: „şi eu Te voi lăuda”.

DOMNUL ESTE APROAPE!

Calendar Biblic

„Să cad în mâinile DOMNULUI, căci îndurările Lui sunt nemărginite; dar să nu cad în mâinile oamenilor!”

1 Cronici 21.13

David a căzut în greşeala de a număra poporul. Se vede că nu mai avea încrederea de altădată când prin puterea lui Dumnezeu a învins leul şi ursul, ba mai mult, l-a învins pe uriaşul Goliat. Prietenul lui de altă dată, Ionatan, l-ar fi făcut de ruşine în această situaţie critică: „Poate că Domnul va lucra pentru noi, căci nimic nu împiedecă pe Domnul să dea izbăvire printr-un mic număr ca şi printr-un mare număr” (1 Sam. 14.6). Numărarea poporului de către David era o întristare pentru Dumnezeu. Deşi s-a smerit în chip plăcut lui Dumnezeu cu cuvintele: „Eu am păcătuit mult de tot” totuşi mustrarea nu a putut fi evitată. Desigur că a fost iertat dar i-au fost prezentate trei urgii din care trebuia să aleagă pe cea prin care voia să treacă. Până atunci David găsise într-un chip minunat îndurare la Dumnezeu, la oameni însă nu găsise decât nedreptate şi răutate. De aceea a preferat să cadă în mâinile lui Dumnezeu. Şi noi, credincioşii, cunoaştem pe acest Dumnezeu şi Îl numim Tatăl nostru. El este Tatăl îndurărilor: 2 Cron. 1.3. El se poartă cu noi ca şi cu nişte fii (Evrei 12.7), dar dacă părăsim calea credincioşiei şi a încrederii atunci trebuie să suferim întristările Sale. Dacă ne smerim cu privire la neajunsurile noastre, atunci să fim siguri că El se îndură de noi (Plâng. 3.32). Lui David i-a fost dăruit harul să nu cadă în mâinile oamenilor, dar Domnului Isus nu i-a fost îngăduit acest har: „Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor” (Marcu 9.31). Cât a trebuit să sufere din mina omului nici nu ne putem imagina! Ura oamenilor se ridica puternic împotriva râvnei Lui pentru slava lui Dumnezeu. Omul a avut „ceasul său” în care a pus mâna pe Fiul lui Dumnezeu, căruia i-a pricinuit cea mai mare durere care ar fi putut exista. Trebuie mai mult curaj pentru a fi smerit decât pentru a fi mândru.

BĂTÎND LA UȘA LUI DUMNEZEU

de Oswald CHAMBERS

O, Doamne, prin putere şi măreţie biruieşte în mult mai multe căi astăzi. Fereşte-mă de întinarea sufletului şi a duhului.

MEDITAŢII ZILNICE

de Wim MALGO

„Îţi voi aduce o jertfa de mulţumire şi voi chema Numele Domnului; îmi voi împlini juruinţele făcute Domnului în faţa întregului Său popor.” Psalm 116,17-18

Importanţa «aducerii de mulţumiri lui Dumnezeu» putem să o simţim şi să o înţelegem numai dacă îl lăsăm pe Duhul Său Sfânt să lucreze sfinţirea noastră. Porţile cerului se deschid atunci când mulţumim din toată inima pentru darul de nedescris al lui Dumnezeu — Isus Cristos — şi când îl preamărim pentru sângele Său vărsat pe lemnul crucii şi pentru trupul Său frânt pentru noi. Să intri pe porţile raiului lăudând şi mulţumind înseamnă să te predai Celui care ni S-a dăruit nouă prin sângele şi trupul Său. Acum înţelegem ce înseamnă cu adevărat să aducem «ofrande de mulţumire lui Dumnezeu». Noi, credincioşii avem uneori prostul obicei să separăm lucruri pe care El le consideră de nedespărţit şi aceasta nu este bine. Nu putem trăi în acelaşi timp pentru Isus şi pentru firea veche. Nu putem să-I mulţumim lui Dumnezeu fară să ne dăruim Lui cu totul. Cine desparte mulţumirea şi dăruirea de sine pierde bucuria în Domnul: «Adu ca jertfa lui Dumnezeu mulţumiri şi împlineşte-ţi juruinţele făcute Celui Preaînalt» (Psalm 50,14).

MEDITAŢII PENTRU FIECARE ZI A ANULUI

de Charles H. SPURGEON

Dimineaţa şi Seara

DIMINEAŢA

„Cine vrea, să ia apa vieţii fără plată.” Apocalipsa 22:17

Isus spune „să ia… fără plată”. El nu vrea plată sau pregătire. El nu caută recomandarea emoţiilor noastre virtuoase. Dacă nu ai simţăminte bune, dar eşti doritor, eşti invitat; de aceea, vino! Dacă nu ai credinţă şi nici căinţă, vino la El, şi El ţi le va da. Vino aşa cum eşti, şi ia-le „fără plată” fără bani şi fără preţ. El se dăruieşte pe Sine însuşi celor în nevoie. Fântânile de la colţurile străzilor noastre sunt nişte dependinţe valoroase, şi nu ne putem imagina că cineva ar putea fi atât de nebun încât să stea în faţa apei strigând: „nu pot să beau fiindcă nu am nici un ban în buzunar”. Oricât de sărac ar fi omul, fântâna este acolo şi, aşa cum este, poate bea din ea. Trecătorii însetaţi nu aşteaptă o permisiune specială ca să bea din fântână, fie că sunt îmbrăcaţi în purpură, fie în zdrenţe; însăşi existenţa fântânii le oferă permisiunea de a bea. Generozitatea unor prieteni necunoscuţi ne-a oferit lichidul răcoritor, şi noi îl luăm fără să mai întrebăm nimic. Poate că singurele persoane care trebuie să treacă însetate pe lângă fântânile de pe stradă sunt doamnele elegante şi domnii care călătoresc cu trăsura. Ei sunt însetaţi, dar nu atât de vulgari încât să bea. I-ar înjosi, cred ei, să bea dintr-o fântână publică, aşa că trec mai departe cu buzele uscate. O, cât de mulţi sunt cei care sunt bogaţi în fapte bune şi nu pot veni la Christos din cauza lor! „Nu pot fi mântuit” spun ei, „ca o prostituată sau un tâlhar”. Ce! să meargă în cer ca un coşar? Nu există o altă cale, mai glorioasă decât cea a tâlharilor? Eu nu vreau să fiu mântuit în felul acesta. Asemenea lăudăroşi vor rămâne însetaţi pe vecie, dar „cine vrea, să ia apa vieţii fără plată”.

SEARA

„Depărtează de la mine neadevărul şi cuvântul mincinos.” Proverbe 30:8

„Dumnezeule, nu Te depărta de mine.” Psalm 38:21

Aici avem două mari lecţii — pentru ce să ne rugăm şi împotriva a ce să ne rugăm. Cea mai fericită stare a unui creştin este starea de sfinţenie. Asemeni căldurii, care este foarte puternică lângă soare, fericirea creştinului este puternică doar lângă Christos. Nici un creştin nu se bucură de linişte atunci când urmăreşte scopuri deşarte; el nu are nici o satisfacţie dacă sufletul său nu umblă pe căile Domnului. Lumea îşi poate găsi oriunde fericirea, dar el nu poate. Eu nu-i învinovăţesc pe cei din lume care aleargă după plăceri. De ce aş face-o? Lasă-i să se sature. Aici este toată bucuria lor. O soţie convertită care nu mai spera în mântuirea soţului ei era întotdeauna foarte bună cu el, fiindcă spunea „mă tem că aceasta este singura lume în care este fericit; de aceea, am hotărât să-l fac cât se poate de fericit aici”. Creştinii trebuie să-şi caute fericirea într-o sferă mai înaltă decât cea a frivolităţilor deşarte şi a plăcerilor păcătoase ale lumii. Scopurile uşuratice sunt periculoase pentru sufletele renăscute. Am auzit despre un filosof care, în timp ce privea stelele, a căzut într-un puţ; însă cei care privesc în jos cad mai adânc. Căderea lor este fatală. Nici un creştin nu este în siguranţă atunci când sufletul lui este leneş şi Dumnezeu este departe de el. Fiecare creştin este sigur în problema rămânerii în Christos, dar nici unul nu este sigur în experienţa sa de sfinţenie şi în comuniunea cu Christos în viaţa aceasta. Satana nu atacă un creştin care trăieşte cu Dumnezeu. Dar când creştinul se depărtează de Dumnezeu, se înfometează spiritual şi doreşte să se hrănească cu amăgirile pe care i le prezintă diavolul. El poate să stea uneori alături de copiii Lui Dumnezeu angajaţi în luptă, dar bătălia lui este scurtă. Cel care alunecă în Valea Umilinţei îl invită pe Apolion să-l atace. O, dacă am putea să umblăm umili cu Dumnezeul nostru

IZVOARE IN DEŞERT

„Vă dau pacea Mea.” Ioan 14:27

Doi pictori au fost odată solicitaţi să picteze fiecare un tablou ilustrând ideea lor personală despre odihnă. Primul a ales pentru scena lui un lac liniştit şi singuratic, ascuns undeva departe în inima munţilor. Al doilea, folosind mişcări bruşte şi ample ale pensulei pe pânza sa, a pictat o cascadă urlătoare. Sub cascadă creştea un mesteacăn fragil, aplecat peste spumă. Pe ramurile lui, aproape ud de la stropii cascadei, stătea un prihor în cuibul lui.

Prima pictură era pur şi simplu un tablou al stagnării şi inactivităţii. A doua pictură, însă, evoca odihna.

În aparenţă, Hristos a îndurat una din cele mai agitate vieţi trăite vreodată. Furtuni şi tulburare, tulburare şi furtuni – valuri după valuri s-au spart peste El până când trupul Său istovit a fost pus în mormânt. Însă viaţa Lui interioară a fost lină ca o mare de sticlă, şi plină mereu de o linişte adâncă.

Oricine putea să meargă la El oricând şi să găsească odihnă. Chiar şi când copoii umani lătrau la El pe străzile Ierusalimului, El S-a întors spre ucenicii Săi, lăsându-le o ultimă moştenire: „Pacea Mea”.

Odihna nu este un sentiment sfânt care vine peste noi în biserică. Este o stare de linişte care izvorăşte dintr-o inimă adânc şi puternic înrădăcinată în Dumnezeu.

Henry Drummond

Vă dau pacea Mea în timp de adâncă suferinţă;

Ea vă împarte liniştea şi încrederea şi mângâierea Mea.

Vă dau pacea Mea când rugăciunea pare pierdută, neauzită;

Să ştiţi că promisiunile Mele sunt veşnice în Cuvântul Meu.

Vă dau pacea Mea când sunteţi singuri, părăsiţi –

Privighetoarea cântă cel mai dulce cântec noaptea.

Vă dau pacea Mea când pierdeţi totul,

Calea către glorie duce drept la cruce.

Vă dau pacea mea când vrăjmaşii vă învinuiesc,

Părtăşia voastră e dulce când treceţi prin ruşine cruntă.

Vă dau pacea Mea în agonie şi sudoare,

Căci fruntea Mea a fost udată cu picături de sânge.

Vă dau pacea Mea când cel mai bun prieten vă trădează –

Pacea care se cufundă în dragoste, şi se roagă pentru ei.

Vă dau pacea Mea când nu mai este decât moarte pentru tine –

Crucea este poarta prin care ajungi la Mine.

L.S.P.

SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI

Volumul III

Isaia 50.1-11

    În zadar a răsunat chemarea Domnului; în zadar s-a repetat fară-ncetare: „Ascultaţi-Mă!” (44.1; 46.3,12; 48.1,12; 49.1). Fie că a fost vocea lui Ioan Botezătorul (40.3), fie a lui Mesia însuşi, … „nu a fost nimeni care să răspundă” (v. 2). Cât de mult L-a îndurerat pe Domnul Isus această indiferenţă, care-i caracterizează deopotrivă şi pe oamenii din zilele noastre! A venit la noi cu o limbă iscusită (v. 4: instruită, capabilă să spună un cuvânt la timpul potrivit), limba dragostei (Ioan 7.46). Nimeni însă nu a dorit s-o înţeleagă, nici s-o asculte: „n-ai auzit … şi de demult nu ţi s-a deschis urechea” (48.8). Cu toate acestea, ce exemplu minunat au putut vedea oamenii la El! Fiecare dimineaţă îl găsea pe acest OM ascultător plecându-Şi urechea la cuvintele Tatălui Său, atent la exprimarea voii Sale pentru ziua respectivă. Iar dacă El simţea această nevoie, cu cât mai mult ar trebui să o simţim noi…!    Indiferenţa faţă de Isus s-a transformat apoi în ură. Versetul 6 ne aminteşte despre insultele pe care a trebuit să le sufere, iar v. 5 şi 7 ne arată că, deşi cunoştea tot ce îl aştepta, n-a dat înapoi, ci Şi-a „făcut faţa ca o cremene” (v. 5,7; Luca 9.51). Cât despre noi, să ascultăm cu atenţie chemarea din v. 10! Ca unii care suntem copii ai luminii, să nu ne lăsăm orbiţi de scănteirile trecătoare cu care lumea încearcă să se lumineze (v. 11).

PÂINEA CEA DE TOATE ZILELE

Text: Exodul 12:1-13

„Ceea ce face farmecul unui om, este bunătatea lui; si mai mult preţuieşte un sărac decât un mincinos.” Proverbele 19:22

O PERECHE MINUNATĂ

Aduceţi cinstea şi amabilitatea laolaltă şi veţi avea o minunată combinaţie. Rick Graham a fost cinstit atunci când a condus maşina mai mult de o oră pe străzile oraşului San Francisco, pentru a o găsi pe doamna care şi-a uitat în taxiu, portmoneul cu 1792 de dolari. Apoi a fost amabil, deoarece acţiunea sa era menită s-o scutească pe femeie de o serie de neplăceri. Îmi place atât de mult ce a spus el atunci când ceilalţi şoferi de taxiuri au râs de el pentru câ nu a băgat banii în buzunar. „Sunt un membru activ al credinţei creştine şi la ce ar folosi să mergi la biserică dacă nu practici ceea ce predici?”
In Exodul 23, principiile cinstei şi ale amabilităţii sunt puse împreună în legile pe care Dumnezeu le-a dat lui Israel. Trebuia ca ei să fie suficient de cinstiţi pentru a aduce înapoi un animal rătăcit la stăpânul lui, chiar dacă persoana aceea le era un duşman (v. 4). Trebuia să fie amabili faţă de un duşman ajutându-l să-şi pună măgarul încăpăţînat din nou în picioare (v. 5). Trebuia să fie atât de preocupaţi ca săracii să fie trataţi în mod cinstit, încât li se impunea să-i ajute pe aceştia chiar şi atunci când ajutorarea lor ar fi fost foarte costisitoare (v. 6-9). Proprietarii de pământ trebuia să-şi lase ogoarele nelucrate, să se odihnească la fiecare şapte ani şi să lase la îndemâna tuturor cele ce creşteau în mod natural (v. 10, 11). Oamenii care sunt cinstiţi, sunt uneori cruzi. Cei care sunt amabili ei pot fi maleabili şi nu atât de mult preocupaţi de adevăr şi dreptate. Dar atunci când cinstea şi amabilitatea stau împreună, avem o pereche minunată care-I face cinste lui Dumnezeu, aducând binecuvântări altora. – H.V.L.

Când lumea va privi la mine,
Te rog cu sufletul curat,
Calea lor s-o-ndrept spre Tine
Făcând ce-i bun şi-adevărat. – Branon

Dacă cinstea nu este amabilă, atunci nu este cinstită.

DOMNUL ESTE APROAPE – GBV

http://www.gbv.ro/meditatii-zilnice/domnul-este-aproape

„Eu sunt Rădăcina şi Vlăstarul lui David, Steaua strălucitoare de dimineaţă.”  Apocalipsa 22.16

Învăţătura din cartea Apocalipsa este în mod special aceea că Domnul va veni şi că El va veni mai întâi pentru ai Săi, iar apoi pentru a restabili ordinea pe pământ. Ştiu că, în creştinătate, părerea generală este că următoarea venire a Domnului va fi doar aceea pentru a judeca lumea. Fără îndoială că El va judeca lumea, însă venirea Lui pentru a face acest lucru este legată în Scriptură de profeţie. Există multă profeţie în cărţile Vechiului Testament, însă trebuie să observăm că toată profeţia are în vedere pământul, în timp ce nădejdea creştinului are în vedere cerul. Domnul Isus Însuşi, ca Om, Sa dus în cer şi doreşte săi ia acolo şi pe cei care Îi aparţin.

Prin urmare, nădejdea creştinului nu este ca pământul să fie adus întro stare după voia lui Dumnezeu, deşi – mulţumiri fie aduse Lui! – pământul va fi adus întro asemenea stare, ci nădejdea creştinului este Hristos Însuşi şi venirea Lui pentru ai lua la Sine pe cei răscumpăraţi cu sângele Său. De aceea Îl avem pe Domnul prezentat ca Luceafăr strălucitor de dimineaţă, în Apocalipsa 22.16. Oricine înţelege ce este luceafărul. El nu este soarele. Nu veţi vedea niciun om trezit de dimineaţă de lumina luceafărului. Nu, ci trebuie să te scoli foarte devreme pentru a vedea lumina lui.

Ceea cei trezeşte de dimineaţă pe oameni este lumina zilei, a soarelui. Ceea ce avem în acest pasaj este că nădejdea creştinului este Hristos, cunoscut acum în cer ca fiind Mântuitorul şi ca Cel care va veni săi ia pe ai Săi. Iar felul în care vom fi luaţi la El este unul cu totul binecuvântat. Pentru creştinul veghetor, Hristos este Luceafărul de dimineaţă, în timp ce lumea este cufundată întrun somn adânc.

W. T. P. Wolston

SĂMÂNȚA BUNĂ

http://www.gbv.ro/meditatii-zilnice/samanta-buna

„Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” Matei 16.16

Îl cunoașteți pe Isus Hristos?

Cine este această persoană?

În cea mai importantă carte a literaturii universale – în Biblie – stă scris amănunțit despre Isus Hristos. Mai ales evangheliile în Noul Testament ne arată:

Persoana Sa: El este atât Dumnezeu veșnic, cât și Om adevărat.

Cuvintele Sale: începând de la dragostea de aproapele până la dragostea de dușmani.

Căile Sale: El a trăit spre onoarea lui Dumnezeu și spre binecuvântarea oamenilor.

Lucrările Sale: El le-a făcut conform voii lui Dumnezeu și spre binele poporului.

Fiecare copil îl cunoaște pe cel mai puternic președinte al lumii de la un anumit moment, dar acela puțin îl ajută la ceva. Totuși, cine are prin credință și pocăință o legătură conștientă cu Cel mai umil dintre oameni, aceasta îi folosește pentru timp și veșnicie.

Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu

El este Dumnezeu din veșnicie. Dar El a devenit și Om adevărat, pentru a-L descoperi pe Dumnezeu, Tatăl. El L-a prezentat în timpul vieții Lui în toate trăsăturile ființei Sale: că este dragoste, lumină, îndurător, plin de har. Această descoperire a mers așa de departe, încât El a putut spune: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14.9).

CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI

coordonatori Bob & Debby Gass

www.fundatiaseer.ro

DĂRUIEȘTE TOTUL!

„Voi intra … și, dacă va fi să pier, voi pieri” (Estera 4:16)

Estera, o tânără evreică măritată cu un rege păgân, a încălcat tradiția demult instituită și a pășit în sala tronului unde se afla soțul ei, riscând totul dar salvându-și poporul de la pieire. O tânără a salvat o națiune pentru că a fost dispusă să-și riște viața. Te simți inadecvat astăzi? Te gândești că: „Altcineva ar trebui să facă lucrul acesta, nu eu”? Atunci citește aceste cuvinte scrise de preotul Edward Everett Hale: „Eu sunt doar cineva; dar totuși sunt cineva. Nu pot face totul; dar totuși pot face ceva: și pentru că nu pot face toiul, nu voi refuza să fac acel ceva pe care îl pot face”. De câți oameni a fost nevoie pentru salvarea omului aflat pe moarte pe drumul Ierihonului? De un bun samaritean. De câți oameni a fost nevoie pentru a-l confrunta pe Faraon și pentru a conduce exodul din Egipt? De unul singur, de Moise. Un expert respectat în probleme de conducere scrie: „Dumnezeu a pus în tine un vis. E al tău și al nimănui altcuiva. Prin el ți se declară unicitatea. EI îți susține potențialul. Numai tu îi poți da naștere. Numai tu îl poți trai. A nu-l descoperi, a nu-ți asuma responsabilitatea pentru el și a nu trăi în conformitate cu el, înseamnă afectarea în mod negativ a propriei tale persoane, dar și a acelora care ar beneficia de pe urma visului tău”.

Poetul John Greenleaf Whittier a scris: „Dintre toate cuvintele triste, de pe buze sau din condei, mai triste ca acestea nu există: „ar fi putut să fie”. La apusul vieții, vei privi în urmă și te vei simți de parcă ți-ai irosit întreaga viată luptându-te să împlinești așteptările altora? Sau vei ști că ai trăit-o Ia maxim, străduindu-te să-ți împlinești visul dat de Dumnezeu? Gândește-te la sta acum, câtă vreme mai ai timp să schimbi direcția.


Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: