2 Martie 2023
Dar ați fost spălați, dar ați fost sfințiți, dar ați fost îndreptățiți în Numele Domnului Isus și prin Duhul Dumnezeului nostru.
1 Corinteni 6.11
Îndreptățire și sfințire (2)
Creștinul este nu doar îndreptățit, ci și sfințit; el este un sfânt. Această afirmație îi poate uimi pe cei obișnuiți cu expresiile teologice normale, de exemplu că, în timp ce îndreptățirea este un act făcut o singură dată, sfințirea este gradată și progresivă. Nu negăm că există o sfințire gradată, adică un progres al sfințirii în umblare pentru cel care, rămânând în Fiul, crește de la statura de copilaș la cea de tânăr și, în cele din urmă, la cea de părinte, în familia lui Dumnezeu (1 Ioan 2.13). Această creștere este deosebit de importantă și nu dorim nicidecum s-o minimalizăm în vreun fel. Totuși, Scriptura afirmă cu tărie că cel credincios este sfințit o dată pentru totdeauna, că este sfânt, adică nu doar în ce privește umblarea sa, ci și în ce privește poziția sa înaintea lui Dumnezeu, prin chemarea divină.
Acest aspect al sfințirii va fi înțeles mai bine dacă privim la cuvintele Domnului nostru: „Pentru ei Eu Mă sfințesc pe Mine Însumi, ca și ei să fie sfințiți prin adevăr” (Ioan 17.19). Este evident că Domnul nu putea fi făcut mai sfânt, fiindcă El a fost întotdeauna perfect de sfânt, însă a fost pus deoparte ca Cel Sfânt, pentru un scop special. Tot așa, cei credincioși sunt puși deoparte ca sfințiți sau ca sfinți; nu prin sfințenia umblării, ci prin chemarea și prin voia lui Dumnezeu, deși rezultatul acestei sfințiri trebuie bineînțeles să fie o umblare sfântă. În cartea Fapte și în epistole, cei credincioși sunt numiți sfinți de mai mult de cincizeci de ori, iar cuvântul este întotdeauna aplicat tuturor celor credincioși, niciodată doar unei clase speciale de credincioși, a căror umblare este mai sfântă decât a celorlalți. Astfel vedem că toți creștinii adevărați sunt îndreptățiți și făcuți apți pentru glorie. Ei sunt de asemenea sfințiți, adică făcuți sfinți.
Cine va crede și va fi botezat va fi mântuit; dar cine nu va crede va fi condamnat.
Marcu 16.16
Două săgeți în tolbă (1)
Avea 97 de ani, arăta bine și nu avea nevoie nici de ochelari, nici de aparat auditiv. Un bătrân deosebit! M-am așezat lângă el și i-am spus că vreau să-i vorbesc despre Dumnezeu și despre Biblie. El m-a întrerupt: „Nu vă osteniți. Nu cred nici în Dumnezeu, nici în cer, nici în iad. Am 97 de ani și eu singur mi-am purtat de grijă. Am de gând să ajung la 100 de ani. Atunci mă voi simți realizat în totul și voi putea muri liniștit”.
I-am spus versetul din Evrei 9.27: „Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata”. Din nou m-a întrerupt: „Prostii! Când omul moare, s-a terminat totul”. Apoi mi-a citat din scriitorul său îndrăgit, un ateu. Am stat acolo aproape o oră. Ascultându-l, m-am gândit că era un bătrân simpatic și că nu mai avea mult timp de trăit. Îmi doream atât de mult să-i citesc câteva cuvinte din Biblie!
În cele din urmă s-a oprit și l-am rugat să mă asculte timp de zece minute. Știam că numai Cuvântul lui Dumnezeu, care este „ca un ciocan care sfărâmă în bucăți stânca” (Ieremia 23.29), îl putea ajuta. De aceea i-am citit din Biblie: „Cine va crede și va fi botezat va fi mântuit; dar cine nu va crede va fi condamnat” (Marcu 16.16). — „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3.16). Oare vor atinge cuvintele lui Dumnezeu inima lui?
Citirea Bibliei: Exod 33.1-11 · Luca 14.1-11
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI
coordonatori Bob & Debby Gass
GÂNDURI DESPRE VIAȚA DE APOI (1) – Fundația S.E.E.R. România
„Omul, odată mort, ar putea să mai învie?” (Iov 14:14)
În anul 616 d.Hr., la curtea regelui Edwin din Northumbria, Anglia, au sosit primii misionari creștini. În sala mare a palatului, bogat luminată de numeroase torțe, ei au prezentat Evanghelia. Regele a ascultat, apoi s-a consultat cu sfetnicii săi. Un nobil i-a spus: „Viața este ca o sală de bal. Înăuntru este lumină, foc, căldură și sărbătoare, dar afară este frig și întuneric. O vrabie intră printr-o fereastră de la un capăt al sălii și zboară ieșind pe fereastra din celălalt capăt. Așa este viața! La naștere, apărem din necunoscut… suntem aici pentru puțină vreme, înconjurați de confort și fericire… iar apoi zburăm afară în frig, întuneric și viitor necunoscut. Se poate oare ca această religie să aprindă o lumină în întuneric pentru noi?”
Noi, care credem în înviere putem răspunde „Da!” Un puls defectuos, o celulă malignă sau un accident tragic poate pune capăt vieții, așa cum o știm noi. Dar acesta nu e sfârșitul! Și dacă nu crezi asta, iată ce ne spune Biblia: „dacă n-a înviat Hristos, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre, şi prin urmare şi cei ce au adormit în Hristos, sunt pierduţi. Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii! Dar acum, Hristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi” (1 Corinteni 15:17-20). Pentru cei credincioși, sfârșitul vieții înseamnă începutul unei vieți glorioase cu Hristos în ceruri!
de Jean Koechlin
Proverbe 16:16-33
Dacă s–ar anunţa descoperirea unor zăcăminte de aur în vreun punct de pe glob, în câteva săptămâni s–ar şi vedea construindu–se acolo oraşe întregi. O publicitate care anunţă un mod uşor de a câştiga bani va primi răspunsuri fără număr. În schimb, dobândirea înţelepciunii nu stârneşte nicio concurenţă (comp. cu v. 16). Singurul care–i cunoaşte valoarea este ucenicul lui Isus care ia aminte la Cuvântul Său (v. 20; Psalmul 119.127). Prada împărţită cu cei mândri nu constituie o atracţie pentru el; plăcerea şi–o găseşte alături de cei smeriţi şi blânzi (v. 19).
Inima înţeleptului este aceea care dă înţelepciune gurii sale (v. 23). Dragostea este cea care îi inspiră „cuvintele plăcute” şi dulci, care sunt ca un balsam pentru sufletele bolnave.
În contrast cu omul drept (v. 17) şi „înţelept cu inima” (v. 21), versetele 27–30 schiţează portretul „omului lui Belial”: este „înşelător”, „violent”, „sapă pentru rău”, răspândeşte ce a dezgolit, seamănă certuri şi dezbinări, întreţine un foc rău. Să ne păzim de această însoţire periculoasă şi să urmăm în această lume calea oamenilor drepţi: ea obligă la multă prudenţă pentru a evita răul (v. 17; 2 Timotei 2.22)!
Să medităm puţin şi la versetul 32. Cea mai strălucită victorie pe care o poate dobândi un om puternic constă în a–şi stăpâni propriul duh (în contrast cu cap. 25.28).
Mana Zilnica 