24 Ianuarie 2023
DOMNUL ESTE APROAPE
Începutul evangheliei lui Isus Hristos, Fiu al lui Dumnezeu.
Marcu 1.1
Ioan Marcu (1)
Evanghelia după Matei începe cu genealogia și cu nașterea Domnului Isus, așa cum se potrivește titlului Său de Împărat. Luca își începe relatarea menționându-i pe credincioșii evlavioși care erau în așteptarea Mântuitorului, atunci când El S-a născut. Ioan merge înapoi până la începutul de dinaintea creației, pentru a-L prezenta în divinitatea Sa: Cuvântul, Singurul născut din Tatăl. Marcu însă Îl introduce în mod abrupt, ca Slujitor-Profet, deși Fiu al lui Dumnezeu, plăcerea Tatălui (Marcu 1.1,11).
După botezul Său, în Matei citim că a fost dus în pustie de Duhul (Matei 4.1), iar în Luca citim că a fost condus de Duhul în pustie (Luca 4.1), însă Marcu spune că Duhul L-a mânat în pustie (Marcu 1.12). Toate aceste expresii se potrivesc caracterului fiecărei Evanghelii, arătând încă o dată că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu. Marcu folosește frecvent cuvântul „îndată”, pentru a descrie activitatea Domnului, iar caracterul ei stringent este peste tot accentuat: El lucrează până seara târziu (Marcu 1.32) și dimineața foarte devreme Se trezește pentru a Se ruga (versetul 35). Totuși, El niciodată nu face lucrarea Tatălui Său în grabă.
Chiar și în ziua învierii Sale, cu trei ani și jumătate mai târziu, după ce Își dăduse viața pentru a ne mântui, Îl vedem preocupat cu strângerea laolaltă a ucenicilor Săi deznădăjduiți. Apoi îi pune în mișcare, slujindu-le în caracterul în care o făcuse mereu până atunci: „Și ei, plecând, au predicat pretutindeni, Domnul lucrând cu ei și întărind cuvântul prin semnele care-l urmau” (Marcu 16.20).
Chiar dacă Marcu a falimentat mai târziu ca slujitor, la începutul vieții sale (Fapte 13.1-5,13; 15.36-38), Dumnezeu l-a folosit pentru a-L descrie pe Fiul Său ca Slujitorul perfect. Acest lucru trebuie să ne încurajeze. Harul care l-a restabilit pe Marcu în slujire (2 Timotei 4.11) este la dispoziția noastră, dacă eșuăm.
S. Attwood
Dacă Îmi slujește cineva, să Mă urmeze; și unde sunt Eu, acolo va fi și slujitorul Meu.
Ioan 12.26
Cine locuiește în casa aceasta?
Într-o comună a venit un nou preot, un om cu frică de Dumnezeu, care, după ce și-a luat slujba în primire, a început să îi viziteze pe locuitorii comunei. Într-o zi, intrând în curtea unui gospodar și negăsind-o decât pe soție, după ce a salutat-o respectuos, i-a pus numai această întrebare: „Stimată doamnă, locuiește Domnul Isus în casa aceasta?”.
Femeia, surprinsă de acea întrebare ciudată, n-a dat niciun răspuns. Preotul a plecat. Seara, venind acasă soțul, soția i-a spus despre vizita noului preot.
„Noul nostru preot a fost astăzi la noi și…” — „De ce a fost?”, a întrebat nerăbdător soțul să afle scopul vizitei preotului. „Nu știu care a fost motivul vizitei sale. M-a întrebat doar dacă locuiește Domnul Isus în casa noastră!” — „Și ce i-ai răspuns?” — „Nimic! N-am știut ce să-i răspund!” — „Dar bine, draga mea, trebuia să-i spui că noi suntem buni creștini, că suntem religioși, că…” — „Dar el nu m-a întrebat dacă suntem creștini sau religioși.” Soțul a continuat: „Trebuia să-i fi spus că mergem la biserică”. — „Dar nu m-a întrebat nici dacă mergem la biserică.” — „Atunci trebuia să-i fi spus că îi ajutăm pe săraci și căutăm să facem fapte bune.” — „Dar nici despre săraci sau despre fapte bune nu m-a întrebat. El m-a întrebat clar și răspicat: Locuiește Domnul Isus în casa aceasta?”
Cine locuiește în casele noastre?
Citirea Bibliei: Exod 14.1-14 · Luca 6.20-30
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI
coordonatori Bob & Debby Gass
PROPOVĂDUIEȘTE ÎMPĂCAREA! – Fundația S.E.E.R. România
„Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor…” (2 Corinteni 5:19).
Dumnezeu ne-a creat pentru a ne bucura de părtășie neîntreruptă cu El și unii cu alții. De aceea scopul diavolului a fost și este să ne separe, de Dumnezeu și unii de alții. Folosindu-se de mândrie, încăpățânare, confuzie, resentiment, egoism, el produce zâzanie și dezbină relații. De multe ori, ceea ce începe ca o simplă neînțelegere se transformă într-o despărțire plină de mânie sau într-o tăcere toxică care durează ore, zile și uneori chiar ani întregi. În plus, ne amăgim singuri crezând că nu e treaba nimănui.
Căderea nu mai poate fi stopată. Ea afectează toate relațiile din viețile noastre – și toate acestea se întâmplă pentru că suntem hotărâți să dovedim că am avut dreptate, și că celălalt a greșit. Nu e doar o problemă psihologică; e o chestiune de păcat care are nevoie de o soluție divină!
Dar ce face Dumnezeu cu relațiile destrămate? Apostolul Pavel spune: „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor.” Păcatul ne-a distrus relația pe care o aveam cu Dumnezeu. Cu toate acestea, El a luat inițiativa, dându-L pe Hristos ca „răscumpărare (preț plătit) pentru mulţi” (Marcu 10:45) – pentru a ne împăca cu El. Împăcarea înseamnă a aduce împreună ceea ce este menit să fie împreună!
Să observăm un lucru: Dumnezeu „nu ține în socoteală păcatele omenirii.” Dar nici nu mai aduce în discuție datoria păcatului nostru. El a anulat-o pe crucea Golgotei, și a încetat să o mai ia în considerare. Și lucrurile nu s-au oprit aici. Dumnezeu „ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări” (2 Corinteni 5:19), poruncindu-ne să „propovăduim această împăcare.” Uneori acest lucru înseamnă să-ți pui cenușă în cap. Dar tu trebuie să fii cel care caută împăcarea, să iei inițiativa și să pui capăt impasului în care te găsești. Ești gata să faci lucrul acesta – astăzi?!
de Jean Koechlin
Psalmul 111
Mari sunt „lucrările” Dumnezeului creaţiei (v. 2). Ce să mai spunem însă despre „lucrarea Sa” unică (v. 3), cea a răscumpărării (v. 9)? Cât de „glorioasă şi măreaţă” este ea! Îl adorăm pe Cel care a împlinit–o şi, împreună cu apostolul, spunem şi noi: „El, care, în adevăr, nu L–a cruţat pe propriul Său Fiu, ci L–a dat pentru noi toţi, cum nu ne va dărui, de asemenea, toate împreună cu El”? (Romani 8.32). Nu ne asigură El traiul de zi cu zi? (v. 5). În adevăr, ceea ce face Dumnezeu confirmă ceea ce El este: „plin de îndurare şi milos” (v. 4). Meditarea la lucrările Sale ne întăreşte credinţa în Cuvântul Său; niciodată acestea nu contrazic rânduielile Sale. Şi unele şi altele sunt adevărate. Rânduielile Sale sunt sigure (v. 7) şi a le practica constituie mijlocul de a dobândi „o bună înţelegere” (v. 10).
Cel dintâi pas al omului pe calea înţelepciunii este teama de Dumnezeu. Potrivit versetului 5, teama de Dumnezeu este deopotrivă şi singurul mod de a rezolva problema atât de spinoasă a foametei în lume ~ însă de asemenea singurul mod la care popoarele nici nu se gândesc.
Lauda Domnului „rămâne pentru totdeauna” (v. 10; la fel dreptatea Sa: v. 3; şi rânduielile Sale: v. 8). Să ştim să intonăm şi noi această laudă încă de acum!
Mana Zilnica 