10 Noiembrie 2021
Avraam L-a crezut pe Dumnezeu și i s-a socotit ca dreptate.
Romani 4.3
Avraam a obținut îndreptățirea împreună cu promisiunea că „va fi moștenitor al lumii” (versetul 13), pe baza credinței. Nu a fost vorba în niciun caz de vreo faptă a lui Avraam. Totul a fost darul gratuit al lui Dumnezeu. Dumnezeu a vorbit și Avraam a crezut. Dumnezeu a promis o binecuvântare, prin har, iar Avraam L-a slăvit pe Dumnezeu crezând cu speranță, împotriva speranței. Iar această credință i-a fost socotită ca dreptate.
Apostolul Iacov pare să contrazică cele spuse aici atunci când întreabă: „Avraam, tatăl nostru, n-a fost el îndreptățit din fapte când l-a adus ca jertfă pe altar pe Isaac, fiul său?” (Iacov 2.21). Dar orice greutate de înțelegere dispare, dacă ne amintim de faptul că Iacov le scrie celor douăsprezece seminții ale lui Israel, deci în principal unor necredincioși, unora care aveau o oarecare cunoștință, dar care nu credeau din inimă, insistând de aceea asupra unei întăriri practice a mărturisirii credinței. Jertfirea lui Isaac a fost o dovadă a credinței care deja exista. Credința a contribuit la această jertfă și a fost desăvârșită prin ea, la fel cum, în cazul lui Rahav, primirea și trimiterea spionilor pe un alt drum a dovedit credința care era în ea și a îndreptățit mărturisirea pe care ea a făcut-o spionilor.
În ambele cazuri nu este deci vorba despre îndreptățire înaintea lui Dumnezeu, ci înaintea oamenilor, despre dovada evidentă pentru toți că mărturisirea de credință era sinceră. În jertfirea lui Isaac, ca și în adăpostirea spionilor (faptă prin care Rahav își pusese viața în pericol), s-a arătat o credință conștientă și activă. Niciuna dintre acestea nu a fost o faptă a legii – pentru că nici uciderea și nici trădarea țării nu erau bine privite în lege – și nici o faptă bună în sensul obișnuit al cuvântului, ci fapte ale credinței, prin care credincioșia s-a dovedit adevărată și vie. Pentru că o credință care nu lucrează este moartă, este doar cu mintea! Aceasta este latura adevărului evidențiată de Iacov în epistola sa.
R. Brockhaus
Dumnezeu vorbește însă când într-un fel, când într-altul, dar omul nu ia seama. Atunci El deschide urechile oamenilor și le întipărește învățăturile Lui.
Iov 33.14,16
Pățania lui Beniamin (3)
Beniamin și-a șters lacrimile de pe obraz, a deschis fereastra dormitorului său și a aruncat o privire scrutătoare în jos. Nu era prima oară când cobora pe tufa de soc. A reușit și de data aceasta fără nicio problemă. Afară era semiîntuneric. Pe stradă însă era deja circulație. Abia atunci și-a dat seama că uitase să-și ia geaca. Era rece, așa că a început să alerge.
La ora aceea matinală, parcă toate semafoarele indicau culoarea roșie. Beniamin nu lua în seamă privirile mirate ale trecătorilor, când trecea în goană pe lângă ei, îmbrăcat subțire ca într-o zi de primăvară. Aflându-se departe de țipetele părinților lui, se simțea mai bine. Cu toate că semaforul trecuse de la verde la roșu, Beniamin a sărit în stradă. Două faruri s-au apropiat de el ca niște ochi uriași. Un claxon; apoi niște frâne scrâșnind și… deodată totul s-a întunecat în jurul lui Beniamin.
Doar când lumina zilei a pătruns în cameră, Beniamin s-a trezit din starea de inconștiență. A clipit din ochi. Unde se afla? Camera asta albă, cu patul înalt în care se găsea el, îi era complet străină. Visa? Ah, da, dorise să meargă la bunicul să-l întrebe de ce… Beniamin a oftat. Când a deschis larg ochii, i s-a părut că iarăși visează. La capătul patului erau amândoi părinții. Mama plângea. Tata o ținea în brațe și-i vorbea plin de dragoste, încercând s-o consoleze. Când au observat că Beniamin se trezise, l-au privit plini de bucurie. „Așadar, totuși Domnul Isus m-a ascultat”, a suspinat încet Beniamin satisfăcut, și a adormit imediat din nou. Părinții s-au privit întrebători, neștiind despre ce anume vorbea micuțul lor.
Această întâmplare are un mesaj. Să îl lăsăm să ne vorbească inimii!
Citirea Bibliei: Ezechiel 3.1-27 · Psalmul 115.9-18
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI
coordonatori Bob & Debby Gass
GÂNDEȘTE REALIST! (1) – Fundația S.E.E.R. România
„Cine dintre voi… nu stă mai întâi să-şi facă socoteala cheltuielilor…” (Luca 14:28)
Realitatea este diferența dintre ceea ce-ți dorești și ceea ce ai. Dacă ești o persoană optimistă, poate ți se pare greu să gândești realist. Firește, ai putea crede că o astfel de gândire este opusul credinței. Nu, credința nu neagă problema, ea te conectează cu Dumnezeu prin ale cărui puteri poți ieși biruitor. Iată două avantaje ale unei gândiri realiste:
1) Vei micșora riscurile inutile. Toate faptele au consecințe. Gândirea realistă te va ajuta să descoperi care ar putea fi acele consecințe. Și asta este foarte important atunci când faptele tale îi afectează pe alții. Vechiul motto: „așteaptă-te la ce e mai bun, dar fă-ți planuri pentru ce e mai rău!” este valoros. Printr-o astfel de gândire, poți micșora riscurile inutile. O astfel de gândire îți oferă un scop, împreună cu planul de a-l îndeplini. Iată vestea bună: ai nevoie de speranță pentru a reuși. Iată vestea rea: trebuie să înțelegi că speranța nu este o strategie.
2) Vei vedea ce trebuie schimbat. Oamenii care se bazează numai pe speranță pentru a avea succes, rareori au ca prioritate schimbarea. Dacă ai numai speranță, asta înseamnă că succesul nu-ți este la îndemână. E o chestiune de noroc și de șansă – așa că, de ce să te mai deranjezi să te schimbi?! Numai când realitatea te privește în față îți dai seama ce trebuie schimbat. Schimbarea singură nu aduce creștere, dar nu poți avea creștere fără schimbare! A-L urma pe Hristos înseamnă a avea viața cea mai binecuvântată și mai plină de bucurie pe care ai putea-o avea, dar trebuie să plătești un preț pentru asta. Și Domnul Isus a fost realist cu privire la lucrul acesta, când a spus (Luca 14:27-28): „Oricine nu-şi poartă crucea şi nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu. Cine dintre voi… nu stă mai întâi să-şi facă socoteala…” Așadar, gândește realist!
de Jean Koechlin
Ieremia 52:1-16
Capitolul 52 nu mai face parte din „cuvintele lui Ieremia” (51.64). Asemeni cap. 39, şi acest capitol, 52, expune evenimentele care au pus capăt împărăţiei lui Iuda, reproducând îndeaproape cap. 25 din 2 Împăraţi.
A sunat ceasul judecăţii. Sunt loviţi deodată: Ierusalimul, templul (v. 17–23), împăratul şi locuitorii. Cetatea este luată. Zedechia şi armata lui caută să o ia la fugă, vrând să scape de încercuirea care îi apasă din nou. Dar nu cu caldeenii aveau ei de–a face, ci cu Dumnezeu. Condus la Ribla, înaintea lui Nebucadneţar, împăratului lui Iuda îi sunt scoşi ochii <pedeapsă aplicată vasalilor trădători> şi, legat cu lanţuri de aramă, el ia drumul exilului, având să păstreze, din mizerabila sa viaţă, ca ultimă imagine, doar spectacolul crud al masacrării fiilor săi. O lună mai târziu, comandantul gărzilor revine la Ierusalim pentru a incendia şi a demola sistematic cetatea răzvrătită şi apoi pentru a face o triere a populaţiei. Versetul 15 aminteşte de „cei care au fugit” la împăratul Babilonului, ilustrând faptul că au fost printre ei şi unii care au dat ascultare cuvintelor lui Ieremia.
Aceste lucruri ne sunt scrise (şi repetate) nu numai pentru că prezintă interes istoric, ci şi pentru a da învăţătură sufletelor noastre şi pentru a ne avertiza (1 Corinteni 10.11): „Voi deci, preaiubiţilor, cunoscând mai dinainte aceste lucruri, păziţi-vă…” (citiţi 2 Petru 3.17,18).
Mana Zilnica 