4 Noiembrie 2021
Doamne, Dumnezeul mântuirii mele, zi și noapte am strigat înaintea Ta.
Dar eu voi privi spre Domnul, voi aștepta pe Dumnezeul mântuirii mele. Dumnezeul meu mă va auzi.
Eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi veseli în Dumnezeul salvării mele.
Psalmul 88.1; Mica 7.7; Habacuc 3.18
Dumnezeul mântuirii mele (5)
Psalmul 88 este un psalm al fiilor lui Core. Pe măsură ce Domnul Isus Se identifică cu experiențele rămășiței viitoare, putem aplica aceste cuvinte la suferințele Sale. Însă, într-un fel mai general, psalmul vorbește despre credincioșii care suferă sub mâna lui Dumnezeu. Prin urmare, pe cei aflați în astfel de împrejurări, psalmul îi încurajează să nu-și piardă încrederea în Dumnezeul mântuirii lor. Psalmistul strigă la El „zi și noapte”. Acest lucru îl putem face și noi. Dumnezeul mântuirii noastre are întotdeauna o ureche deschisă pentru strigătul celor ai Săi.
Situația din zilele lui Mica părea disperată: nicio perspectivă, iar oamenii erau într-adevăr dezamăgitori – „Cel evlavios a pierit din țară și nu este niciunul drept printre oameni” (Mica 7.2). Mica însă își ia privirile de la împrejurări și de la oameni și le ațintește asupra Domnului: „Dar eu voi privi spre Domnul”. Încrederea sa în Dumnezeul mântuirii sale era încă puternică. Mica este un exemplu pentru noi. Împrejurările pot fi dificile, iar oamenii ne vor dezamăgi cu siguranță, însă Domnul, Dumnezeul mântuirii noastre, nu ne va dezamăgi niciodată.
Situația lui Habacuc se aseamănă mult cu cea a lui Mica. În capitolul 3.17, profetul vorbește despre o stare în care smochinul nu mai înflorea, vița nu-și mai aducea rodul, iar măslinul nu mai producea untdelemn. Habacuc însă și-a pus toată încrederea în Dumnezeul său, la fel ca Mica. Însă Habacuc merge încă și mai departe. În toate aceste împrejurări dificile, el găsește ocazia să dea glas bucuriei sale în Dumnezeul mântuirii lui. Acest Dumnezeu era tăria lui. „Dumnezeu, Domnul este tăria mea; și El îmi face picioarele ca ale cerboaicelor și mă va face să umblu pe înălțimile mele” (versetul 19).
M. Vogelsang
Și Dumnezeu a zis lui Iacov: Scoală-te, du-te la Betel, locuiește acolo și ridică acolo un altar Dumnezeului care ți S-a arătat.
Geneza 35.1
Să facem ce ne spune Dumnezeu
Dumnezeu i-a cerut lui Iacov să se întoarcă la Betel. Atunci acel bărbat al credinței a știut că la Betel Îl va putea întâlni pe Dumnezeu doar dacă va renunța la dumnezeii săi străini. Înainte să pornească într-acolo împreună cu familia lui, el a îngropat dumnezeii străini sub stejarul de lângă Sihem. Ei se încrezuseră în acele obiecte și gândiseră că ele le vor aduce fericirea. Acum era necesară îndepărtarea lor. Iacov a experimentat ajutorul Dumnezeului celui viu și a mărturisit: „Dumnezeu a fost cu mine pe drumul pe care am mers”. Doar în El dorea să se încreadă în continuare.
Iosia, ultimul împărat temător de Dumnezeu în Iuda, a mers un pas mai departe. El a scos dumnezeii din templu și i-a ars în Valea Chedron (2 Împărați 23.4). Ceea ce nu a putut arde a prefăcut în țărână. Nimeni nu mai trebuia să se închine la acei dumnezei străini! De unde a avut Iosia puterea necesară pentru acțiunea sa? Din legătura lui cu Dumnezeu! La vârsta de 16 ani a început să-L caute pe Domnul.
Să ne ferim de pericolul de a ne despărți doar pe jumătate de lucrurile și de obiceiurile care încearcă să ocupe locul care Îi revine lui Dumnezeu în viața noastră! Să le îndepărtăm pentru totdeauna! Poate considerăm că nu sunt lucruri chiar atât de rele. Sau ne gândim că ne-au costat mult. Să luăm exemplu de la efesenii care au devenit credincioși. Ei au calculat valoarea cărților lor de vrăjitorie, dar aceasta nu i-a împiedicat să le ardă în public. „Și mulți dintre cei care făcuseră vrăjitorii și-au adus cărțile și le-au ars înaintea tuturor; prețul lor s-a socotit la cincizeci de mii de arginți” (Fapte 19.19).
Citirea Bibliei: 2 Împărați 23.24-37 · Psalmul 109.21-31
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI
coordonatori Bob & Debby Gass
TU AI UN DAR DE LA DUMNEZEU (1) – Fundația S.E.E.R. România
„Acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte cum voieşte.” (1 Corinteni 12:11)
Biblia ne spune (1 Corinteni 12:4): „Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh…” Cuvântul „daruri” vine de la cuvântul grecesc „charis”, care înseamnă „har”. Asta înseamnă că nu poți câștiga darul spiritual, nu te poți califica, nu poți lucra pentru el, și nu-l poți merita. Duhul Sfânt oferă darurile fiecăruia dintre noi „cum voieşte.” Nu e ceva ce primești în urma studiului, a exersării sau a unei moșteniri. Ele nu sunt talente naturale care pot fi dezvoltate. Ele sunt daruri supranaturale care te ajută să împlinești voia lui Dumnezeu pe calea lui Dumnezeu. Și nu vei descoperi voia lui Dumnezeu până nu înțelegi că nu ai fost creat să-L slujești prin abilitățile tale, ci prin dependența ta de puterea Duhului Său care te locuiește. Într-un fel, ești ca o mănușă; Duhul Sfânt din tine umple mănușa, o face să se miște și împlinește prin ea nevoile care trebuie făcute. Un pastor mai tânăr îi spunea odată unuia mai în vârstă: „Mă simt descurajat pentru că Dumnezeu așteaptă ce e mai bun de la mine și oricât de mult aș încerca, nu pot întotdeauna să Îi ofer acest standard.” Păstorul mai vârstnic i-a răspuns: „Fiule, Dumnezeu nu așteaptă altceva de la tine decât eșec!” Apoi a adăugat: „Dar ți-a dat Duhul Sfânt, ca să nu trebuiască să greșești!”
Domnul Isus le-a spus ucenicilor Săi: „Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce multă roadă, căci, despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic.” (Ioan 15:5) Secretul biruinței nu se află în fapte, ci în a rămâne în El! Datoria ta este să înveți căile lui Dumnezeu și să te bizui pe puterea lui Dumnezeu!
de Jean Koechlin
Ieremia 49:1-22
Fiii lui Amon profitaseră cu laşitate de strămutarea celor zece seminţii, însuşindu–şi ţinutul lui Gad de cealaltă parte a Iordanului. Printr–o dreaptă răsturnare a situaţiei, după ce îl „moşteniseră” pe nedrept pe Israel, ei vor deveni moştenirea lui (v. 2). Am văzut deja cum Moab batjocoritorul a devenit, la rândul său, obiect al batjocurii (cap. 48.26,27) şi este remarcabil să constatăm că judecăţile pe care Dumnezeu le trimite sunt adesea în raport cu greşelile comise împotriva altuia. Asemenea lecţii, dacă ştim să le primim, ne ajută să înţelegem mai bine spre ce înclină Matei 7.2 şi 7.12 atunci când ne îndeamnă să nu facem altora ceea ce nu dorim să ni se facă nouă.
Ceea ce caracterizează aici Edomul este extrema sa aroganţă. Cuibărindu–se precum vulturii în stâncile abrupte şi sălbatice ale muntelui Seir (v. 16), poporul acesta se considera invulnerabil. Dumnezeu însă a ştiut şi va şti din nou să–l găsească acolo pentru a–l face să decadă, transformându–i locuinţa într–un pustiu pentru totdeauna (v. 13 şi Obadia 4). Spre deosebire de Moab şi de Amon, Domnul, încheind, nu îi face Edomului nicio promisiune că prinşii săi vor fi restauraţi, ci, dimpotrivă, le spune că „nu va rămâne niciunul din casa lui Esau!” (Obadia 18; comp. cu cap. 48.47 şi 49.6).
Mana Zilnica 