Ea a făcut ce a putut: Mi-a uns trupul mai înainte pentru înmormântare. Și adevărat vă spun: oriunde va fi predicată evanghelia aceasta, în toată lumea, se va vorbi și despre ce a făcut femeia aceasta, spre amintirea ei”.
Marcu 14.8,9
Domnul Isus a dat un răspuns minunat celor care au îndrăznit să critice devotamentul acestei femei, al cărei nume nu ne este oferit aici, însă știm din Ioan 12 că era Maria din Betania. Nu cu mult înainte ca Domnul să fie răstignit, ea a adus un vas de alabastru cu un parfum foarte scump, pe care l-a turnat pe capul Domnului Isus. Fără îndoială că ea înțelesese cuvintele Sale, cuvinte pe care apostolii Săi nu le pricepuseră. El le spusese că urma să fie dat în mâinile vrăjmașilor Săi și răstignit. Fiindcă nu înțeleseseră aceste cuvinte, nu aveau niciun interes să-I ungă trupul pentru înmormântare. Unii dintre ei au numit „risipă” această folosire a parfumului scump și au spus că ar fi trebuit să fi fost vândut, iar banii să fie dați săracilor. Însă, până în zilele noastre, oriunde evanghelia harului lui Dumnezeu este predicată, această faptă de dragoste a Mariei este vestită, ca o aducere-aminte cu privire la ea.
Am îndrăzni noi să credem că este mai important să dăm săracilor, decât să-I aducem Domnului Isus închinarea inimilor noastre? Nu este imagine mai izbitoare cu privire la adevărata închinare decât această faptă despre care citim aici, în Marcu 14! Nu auzim niciun cuvânt ieșit de pe buzele Mariei, fiindcă închinarea este o atitudine de inimă. Închinarea va produce și laudă și mulțumire, exprimate în mod audibil și care sunt de mare valoare, fiindcă „din plinătatea inimii vorbește gura” (Matei 12.34). Ce bine dacă lauda și mulțumirea noastră sunt expresii veritabile ale închinării din inimă! „Prin El deci să-I aducem neîncetat jertfă de laudă lui Dumnezeu, adică rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui” (Evrei 13.15).
L. M. Grant
Domnule, I-a zis femeia, dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete și să nu mai vin aici să scot.
Ioan 4.15
Întâlnirea de la fântână
Domnul Isus a ajuns în localitatea Sihar din Samaria. Acolo S-a așezat lângă o fântână. Între timp, ucenicii Lui au plecat în cetate pentru a cumpăra ceva de mâncare.
O femeie cu un ulcior pe umăr venea spre fântână pe drumul prăfuit. Ea a văzut de departe un călător obosit, care ședea pe marginea fântânii. Acel om era un iudeu. În ciuda deosebirilor sociale și religioase care îi separau, străinul i-a cerut ei, o femeie samariteancă, să-i dea să bea.
Când acel străin i-a vorbit despre „apa vie” pe care dorea să i-o dea, în ea s-a trezit curiozitatea. Ea s-a gândit la oboseala zilnică de a aduce apă și în special la setea adâncă a sufletului ei și l-a rugat pe acel om să-i dea apa vie.
„Du-te de cheamă pe soțul tău și vino aici.” Cuvintele acelui călător au tulburat-o. Pe soțul ei? Nu avea niciunul. Ea știa care sunt punctele întunecate ale vieții ei. Dar Isus, căci El era acel călător obosit, nu i-a făcut niciun reproș, când i-a arătat că îi cunoștea toate greșelile.
Cine Îl caută cu sinceritate pe Dumnezeu este întâmpinat de El cu drag. Femeia samariteancă a fost sigură că Mesia, Salvatorul promis, i-ar putea vindeca rănile din viața ei.
„Eu, Cel care vorbesc cu tine, sunt Acela.” Isus S-a făcut cunoscut femeii și cuvintele Lui au umplut inima ei cu speranță. Ea L-a găsit pe Mesia, pe Fiul lui Dumnezeu! Ea a recunoscut înaintea Lui păcatele ei și El i-a dat apa vie și, odată cu aceasta, curățirea și iertarea.
Citirea Bibliei: 1 Împărați 7.23-37 · Ioan 6.25-35
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI
coordonatori Bob & Debby Gass
SĂ ÎNVĂȚĂM DE LA MOISE (2) – Fundația S.E.E.R. România
„Moise… a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu…” (Evrei 11:25)
Pentru a-ți împlini destinul, trebuie să înveți de la Moise (în al doilea rând) să-ți asumi responsabilitatea pentru viața ta. „Prin credinţă Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului.” (Evrei 11:24-25). În primul rând, Moise a refuzat să fie altcineva decât el însuși. Apoi, a ales să meargă pe calea lui Dumnezeu.
Principiul de aici este următorul: tu poți înlocui oricând ceva negativ cu altceva pozitiv. Nu doar să încetezi să faci ceva, ci și să începi să faci altceva! Viața creștină nu se reduce la un set de legi și porunci negative. Viața creștină este o chestiune ce ține de relații – cu Dumnezeu, cu ceilalți și cu tine însuți. Să remarcăm că Moise a luat decizia „când s-a făcut mare”. Este un semn de maturitate, atunci când poți rezolva problema responsabilității și identității personale. Cât Moise a fost doar un copil, era normal să nu-și pună problema ori să amâne decizia despre cine era. Dar când a devenit adult, a trebuit să facă o alegere, să își asume responsabilitatea pentru propria sa viață și să meargă înainte. Întotdeauna este mai ușor să dai vina pe alții: „Aș merge pe calea lui Dumnezeu dacă și prietenul sau prietena mea, mama sau tatăl, soțul sau soția ar face asta.” Sau: „Aș fi o persoană mai bună astăzi dacă aș fi avut părinți mai buni.”
Dacă nu poți opri circumstanțele care apar în viața ta, poți alege în schimb ca aceste împrejurări să nu te facă o persoană plină de amărăciune, ci o persoană mai bună. În cele din urmă, nimeni nu îți poate strica viața în afară de tine! Diavolul nu poate, pentru că nu are suficientă putere – iar Dumnezeu nu dorește, pentru că El te iubește. Deci, alege și tu azi – ca Moise – să mergi pe calea lui Dumnezeu!
de Jean Koechlin
Matei 22:-22
Parabola nunţii fiului de împărat, care vine în completarea celei a viticultorilor cei răi, arată ce se va întâmpla după respingerea Moştenitorului. Iudeii, cei dintâi invitaţi, refuză harul vestit de apostoli (robii din v. 3), determinându-i pe aceştia să se întoarcă spre naţiuni (Fapte 13.46).
Dumnezeu le acordă oamenilor onoarea şi harul de a-i invita. Şi voi aveţi în mâini invitaţia Sa. Ce dureros însă că dispreţul şi împotrivirea sunt răspunsurile majoritare pe care El le primeşte (Evrei 2.3). Nu este de ajuns să fii invitat (v. 3); trebuie să accepţi şi să vii … să vii aşa cum a poruncit Dumnezeu, adică îmbrăcat cu haina îndreptăţirii pe care o oferă Însuşi Împăratul (comp. cu Filipeni 3.9). Omul din v. 11, cel care crezuse că hainele lui ar fi fost potrivite, îi reprezintă pe aceia care-şi închipuie că pot fi primiţi în cer pe temeiul propriei lor dreptăţi; ei se alătură Bisericii, fără a-L primi însă pe Hristos ca Mântuitor personal (5.20; Romani 10.3,4). Cât de încurcaţi vor fi aceştia şi ce soartă groaznică vor avea în final!
Surzi faţă de toate aceste învăţături, fariseii şi irodianii se apropie cu o întrebare gândită să-L „prindă” pe Isus. El însă discerne imediat cursa mascată prin linguşiri, iar răspunsul Său neaşteptat întoarce săgeata înspre aceia care o trimiseseră.
Mana Zilnica 