23 Iulie 2021
Harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire tuturor oamenilor, s-a arătat … Să trăim … așteptând fericita speranță și arătarea gloriei marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor, Isus Hristos.
Tit 2.11-14
În Tit 2.11-14 sunt prezentate cele două puncte importante între care se desfășoară alergarea creștinului, ca rezultat al intervenției harului: mântuirea și slava. Calea creștinului este arătată aici ca fiind între punctul de plecare, care este mântuirea, și punctul de sfârșit, care este slava. Harul și slava sunt de nedespărțit. Umblarea, gândurile inimii, lupta, slujirea, toate se află între aceste două puncte și își împrumută caracterul de la ele. Dacă mântuirea a fost împlinită numai prin venirea lui Hristos în har, căci „harul și adevărul au venit prin Isus Hristos”, tot așa și slava va fi împlinită numai prin arătarea lui Hristos în slavă. Așa ni se spune în acest loc: „Harul lui Dumnezeu care aduce mântuire pentru toți oamenii s-a arătat” (Tit 2.11). Și apoi este adăugat: „Așteptând fericita nădejde și arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Hristos”. Între aceste două puncte vedem cum harul ne învață ca, „rupând-o cu nelegiuirea și cu poftele lumești, să trăim în veacul de acum cu cumpătare, cu dreptate și evlavie”. Iar în versetul 14 avem motivul care ne constrânge la sfințenie: Hristos S-a dat pe Sine Însuși pentru noi, „ca să ne răscumpere din orice fărădelege și să-Și curățească un popor care să fie al Lui, plin de râvnă pentru lucrări bune”.
Lucrarea lui Hristos a asigurat mântuirea noastră, ne-a răscumpărat și ne-a făcut să fim ai Săi, încât toți credincioșii adevărați vor fi cu Hristos în slavă. În această privință, Scriptura nu lasă nicio umbră de îndoială. Perfecțiunea lucrării Sale este atât de măreață, încât tâlharul, fără să fi beneficiat de un timp pentru creștere spirituală, a putut să fie împreună cu Hristos, în chiar acea zi, în paradis. În Coloseni 1.12 citim: „Aducând mulțumiri Tatălui, care ne-a învrednicit să avem parte de moștenirea sfinților în lumină”. Însă, ca regulă generală, există o alergare, o pustie de străbătut, care face parte nu din planurile lui Dumnezeu, ci din căile Sale. Deoarece această alergare este aici, pe pământ, uneori se vorbește despre mântuire ca despre rezultatul deplin, în slavă, când Hristos va veni din nou; o mântuire gata să fie descoperită, tot așa de sigur cum lucrarea lui Hristos a fost împlinită la cea dintâi venire a Sa. Epistola către Filipeni vorbește despre mântuire în acest sens.
J. N. Darby
V-am scris aceste lucruri ca să știți că voi, care credeți în Numele Fiului lui Dumnezeu, aveți viața veșnică.
1 Ioan 5.13
Urcare sau coborâre?
În urmă cu câțiva ani am vizitat o mină de sare. În timp ce coboram în ocnă în coșul respectiv, cu funii, mi s-a părut că mergeam în sus, deși știam că mă deplasam în jos. Mai târziu, când am ieșit cu ajutorul coșului din mină, iarăși mi s-a părut că mergeam în jos, deși știam că mă deplasam în sus.
Așa este și cu omul care trăiește fără Dumnezeu. Calea sa merge în jos, în întuneric, însă el se gândește că totul este în ordine, că îi merge bine și că odată va ajunge în cer. Dar sentimentul acesta îl înșală, pentru că orice speranță trebuie să se bazeze pe Cuvântul lui Dumnezeu.
Biblia spune: „O, adevărat și cu totul demn de primit este cuvântul acesta: Hristos Isus a venit în lume ca să-i mântuiască pe cei păcătoși” (1 Timotei 1.15). La fel cum coșul a coborât în mină, în întuneric, ca să mă scoată la suprafață, tot așa Domnul Isus a venit în lumea întunecoasă, ca să mă salveze. Așa cum m-am încrezut eu în acel coș că mă va duce sus, tot așa trebuie să mă încred în Isus Hristos și să cred în Mântuitorul.
Poate cineva ar spune că știe că Isus a murit pentru păcatele sale, dar că nu simte nimic. Aceasta este o viclenie a diavolului, pentru că diavolul dorește să-i dea celui care este pe calea spre iad impresia că totul este în ordine, iar celui care L-a acceptat pe Isus Hristos ca Salvator personal, vrea să-i dea impresia că totul este pierdut.
Să nu privim la sentimentele noastre, ci să credem ceea ce ne spune Dumnezeu: cei care cred în Numele Fiului lui Dumnezeu au viață veșnică.
Citirea Bibliei: 2 Samuel 20.1-26 · Filimon 1-12
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI
coordonatori Bob & Debby Gass
OBSTACOLE PE CALEA CREDINȚEI (3) – Fundația S.E.E.R. România
„Voi alergaţi bine: cine v-a tăiat calea…?” (Galateni 5:7)
Va trebui să-ți asumi responsabilitatea pentru viața ta, și să nu mai dai vina pe alții.
În Grădina Edenului, când Dumnezeu l-a întrebat pe Adam de ce a mâncat din pom, el a dat vina pe soția sa: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat.” (Geneza 3:12). Apoi citim: „Domnul Dumnezeu a zis femeii: ,Ce ai făcut?’ Femeia a răspuns: ‚Şarpele m-a amăgit şi am mâncat din pom.'” (Geneza 3:13). Eva a dat vina pe diavol. Le-a acceptat Dumnezeu scuzele? Nu! El i-a zis lui Adam: „Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: ‚Să nu mănânci deloc din el’ blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea, şi să mănânci iarba de pe câmp.” (Geneza 3:17-18). Apoi i-a spus Evei: „Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii şi dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine.” (Geneza 3:16). După ce au fost rostite aceste cuvinte, Adam și Eva au fost alungați din Paradis!
„Dacă Dumnezeu cunoaște totul”, întrebi tu, „cum se face că S-a mâniat pe Adam și pe Eva?” Pentru că niciunul dintre ei nu și-a asumat răspunderea pentru faptele sale! Când păcătuiești, Dumnezeu este gata să te ierte (vezi Neemia 9:17). Cu toate acestea, El nu acceptă să acoperi, să justifici, să te scuzi, să te eschivezi, și să dai vina pe altcineva.
Cuvântul Său spune: „Cine îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare.” (Proverbele 28:13). Așadar, dacă dorești să înaintezi pe calea credinței, trebuie să-ți asumi responsabilitatea pentru viața ta!
de Jean Koechlin
Matei 12:22-37
Invidioşi pe puterea şi pe autoritatea Domnului Isus, fariseii Îl urăsc pe Învăţătorul şi, pentru că nu-I pot contesta minunile, atunci Îi contestă originea puterii Sale. Cum au mai făcut deja (cap. 9.34; 10.25), ei atribuie domnului demonilor puterea Duhului Sfânt, cea pe care Dumnezeu o dăduse Preaiubitului Său (v. 18; comp. cu Marcu 3.29,30): aceasta era o hulă împotriva Duhului Sfânt, un păcat ce nu putea fi iertat. Lucrarea Domnului, dimpotrivă, era dovada triumfului Său asupra lui Satan, „omul cel tare„: îl „legase„ în pustiu prin Cuvânt (4.3-10), iar acum îi elibera pe captivii săi (Isaia 49.24-25).
Apoi Isus le arată acestor farisei că ei înşişi erau sub stăpânirea lui Satan, asemeni unor pomi răi care fac roade rele.
„Din prisosul inimii vorbeşte gura” (v. 34). Dacă inima noastră este plină de Domnul Hristos, ne va fi imposibil să nu vorbim despre El: „Inima mea clocoteşte…” scriau fiii lui Core în Psalmul 45 … spun ce am compus despre Împăratul. Dar, dacă inima nu ne este plină de Domnul Hristos, gândurile rele ascunse în străfundurile noastre vor ieşi, mai devreme sau mai târziu, pe buze, iar pentru „orice cuvânt nefolositor” (v. 36), fiecare va da socoteală într-o zi.
Mana Zilnica 