9 Martie 2022
Eu, prin lege, am murit față de lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu.
Galateni 2.19
Legea cerea întotdeauna moartea, din cauza încălcării ei, deși promisiunea fusese: „Fă aceasta și vei trăi” (Luca 10.28). Ea îl proteja pe un om perfect de drept, însă îl condamna pe cel care o încălca, chiar și în ce privește cea mai mică poruncă a ei. Prin urmare, ea îi condamnă pe toți oamenii, cu excepția Celui care n-a cunoscut păcatul. De asemenea, legea cerea jertfe, fiindcă în lege se spune: „Sângele este cel care face ispășire pentru suflet” (Levitic 17.11). Legea închide orice gură și îi aduce pe toți oamenii sub judecata lui Dumnezeu (Romani 3.19). Nimeni nu poate scăpa de sentința ei. Moartea trebuie să intervină, iar sângele trebuie să fie vărsat.
Credinciosul se bucură de faptul că a murit față de lege; sentința ei a fost împlinită pentru el. Altul a murit în locul său – Hristos, Domnul și Mântuitorul Său, a satisfăcut pe deplin cerința legii cu privire la moarte. Prin urmare, legea mă socotește ca fiind mort și ea niciodată nu are vreo cerință de la un om mort. Prin lege am murit față de lege, iar ea declară că nu mai are nicio cerință de la mine, fiindcă, în ceea ce o privește, eu am murit.
Să remarcăm însă că am murit „ca să trăiesc”. Carnea, condamnată prin lege și dată morții prin moartea lui Hristos, este un lucru pe care pot doar să-l urăsc, văzând suferința pe care Domnul a trebuit s-o îndure din pricina păcatului meu. Știu că acum legea nu mai cere nimic de la mine și că sunt eliberat de ea, scos din sfera ei în mod complet și pentru totdeauna de Cel care m-a iubit și a murit pentru mine. Nu mai trăiesc pentru lege, străduindu-mă să împlinesc obligații pe care nu le-aș putea niciodată împlini. Acum privilegiul și plăcerea mea sunt să trăiesc pentru Dumnezeu. „Am crezut și noi în Hristos Isus, ca să fim îndreptățiți din credința în Hristos, și nu din faptele legii; pentru că din faptele legii nimeni nu va fi îndreptățit” (Galateni 2.16).
L. M. Grant
Dar pe când vorbea el [Pavel] despre dreptate, despre înfrânare și despre judecata viitoare, Felix, îngrozit, a răspuns: „De astă dată, du-te; când voi mai avea timp potrivit, te voi chema”.
Fapte 24.25
Oare avea să se întoarcă fratele ei la Dumnezeu…?
O creștină se ruga de mult timp pentru mântuirea fratelui ei. Când a venit în localitatea lor un vestitor al evangheliei, ea l-a invitat pe fratele ei să meargă cu ea la evanghelizare. În prima seară, acesta a însoțit-o, pentru a-i face plăcere. A mers și a doua seară tot de dragul ei. Pe drumul către casă, el i-a spus: „Dacă merg cu tine și mâine seară, vorbitorul mă va determina să mă pocăiesc”. Plină de bucurie, femeia i-a spus evanghelistului aceste cuvinte, când l-a întâlnit în ziua următoare în oraș. „Mesajul a făcut o impresie adâncă asupra fratelui meu!”, i-a spus ea entuziasmată. Predicatorul însă a privit-o gânditor. „Nu vă bucurați de acest lucru?”, l-a întrebat nedumerită femeia. – „Fratele dumneavoastră, în seara aceasta, ori va veni și va auzi glasul lui Dumnezeu care îl cheamă la pocăință, ori va rămâne acasă, pentru a se sustrage acțiunii Cuvântului lui Dumnezeu”, a spus evanghelistul.
Oare avea să se întoarcă fratele ei la Dumnezeu și să primească harul Său…? Prea de multe ori au existat oameni care au fost impresionați de vestea bună, dar, ca și guvernatorul roman Felix, s-au sfiit să facă pasul hotărâtor. Însă după fiecare eschivare conștientă, pentru inimă este mai greu să se deschidă la mesajul lui Dumnezeu. De aceea adresăm tuturor o atenționare insistentă: „Astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile!” (Evrei 4.7).
Citirea Bibliei: Amos 2.1-16 · Proverbe 22.17-29
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI
coordonatori Bob & Debby Gass
VREI SĂ FII LIBER? – Fundația S.E.E.R. România
„M-a trimis… să propovăduiesc robilor de război slobozirea…” (Luca 4:18).
Statuia lui David, capodopera marelui artist Michelangelo, se află într-o galerie din Florența, Italia. Mii de turiști așteaptă ore întregi, în fiecare zi, ca s-o privească. Însă mulți dintre ei nici nu iau în seamă mulțimea de sculpturi neterminate care străjuiesc holul ce duce la statuia lui David. Formele acestor sculpturi se pot identifica – o mână aici, un trunchi dincolo… Statuile au fost menite să înfrumusețeze mormântul Papei Iulius al II-lea, dar nu au fost niciodată terminate. Când le privești, ți se pare că aceste sculpturi încearcă să se elibereze și să devină ceea ce ar fi trebuit să fie, dar sunt blocate în piatră. Michelangelo le-a numit „prizoniere”! Te-ai simțit și tu vreodată captiv? Ai încercat, dar nu ai reușit să scapi de obiceiurile păcătoase care te-au tras în jos? Știi cine vrei să fii, ce vrei să faci și încotro vrei s-o apuci – dar nu reușești să ajungi acolo? Indiferent cât de mult timp ai fost blocat, Dumnezeu dorește să sfârșească ceea ce a început în viața ta. Domnul Isus a afirmat că misiunea Sa este să aducă eliberare celor înrobiți (vezi Luca 4:18). Noi avem tendința să ne gândim la această afirmație în termeni juridici; adică, mântuirea este tichetul nostru de eliberare din închisoare. Însă e mult mai mult de-atât! Poate ar trebui să ne gândim la această afirmație în termeni plastici. Domnul Isus a murit ca să readucă la viață acele persoane care am fost menite să fim înainte ca păcatul să distorsioneze chipul lui Dumnezeu din noi. Noi suntem ținuți captivi de imperfecțiunile și nesiguranțele noastre; de vinovăția și neliniștile noastre. Domnul Isus a murit ca să ne elibereze de toate acestea. Și El nu ne scapă doar de starea în care am fost cândva, ci El ne eliberează ca să devenim ceea ce El a dorit să fim.
de Jean Koechlin
Ezechiel 10:1-22
Avem aici o pagină solemnă din istoria lui Israel. Odinioară Domnul Îşi alesese o locuinţă în mijlocul poporului Său (Deuteronom 12.5). Venise să o locuiască în har, spre fericirea alor Săi, iar aceştia aveau responsabilitatea de a păstra în ea sfinţenia cuvenită casei Lui (Psalmul 93.5). În acest templu sfânt însă, ca o supremă provocare, şi‑au dat întâlnire cele mai mari urâciuni păgâne. Într‑adevăr, Israel a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a-L izgoni pe Domnul din templul Său (cap. 8.6). De aceea, acum Dumnezeu pleacă de acolo! şi să observăm cu ce emoţionantă încetineală, în etape, pentru a ne face să simţim cât de profund Îl întristează această depărtare şi ca şi cum i-ar spune lui Israel: „Nu Mă opreşti?”
Gloria a stat întâi pe pragul templului (v. 4 şi cap. 9.3), apoi s-a înălţat, după care din nou s-a oprit, „la intrarea porţii dinspre răsărit a casei Domnului”, ca şi cum nu s‑ar fi putut hotărî să plece (v. 19).
Creştini, să nu uităm că noi suntem templul lui Dumnezeu şi că Duhul Lui locuieşte în noi (1 Corinteni 3.16,17). Dacă acest templu (inima noastră) va fi plin de idoli, Duhul întristat nu va mai acţiona, comuniunea cu Dumnezeu nu va mai fi stabilită. El este „un Dumnezeu gelos”, care nu admite ca afecţiunile noastre să fie împărţite între El şi altcineva (2 Corinteni 6.15).
Mana Zilnica 