1 Februarie 2022
În ea se descoperă o dreptate a lui Dumnezeu; … mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer.
Romani 1.17,18
Să fim atenți la cele două expresii asemănătoare din versetele 17 și 18: „se descoperă o dreptate a lui Dumnezeu” și „mânia lui Dumnezeu se descoperă”. Ambele se întâmplă în timpul de acum și ambele sunt în legătură cu evanghelia. În același timp cu dreptatea lui Dumnezeu oferită în evanghelie se descoperă și mânia Lui din cer. Aceasta nu este încă exercitată, încă nu a venit timpul executării judecății, dar mânia este descoperită, iar aceasta chiar împreună cu vestea bună care vine de la cruce.
Aceasta ar putea părea ciudat la prima vedere, dar vom înțelege mai bine dacă ne gândim la starea de lucruri schimbată prin crucea lui Hristos. Și mai înainte Dumnezeu adusese judecăți serioase asupra oamenilor, dar numai în ce privește pământul acesta. Să ne amintim de potop, de Sodoma și Gomora, de Marea Roșie, de ceata lui Core etc. Dar toate aceste judecăți erau doar căi pământești ale cârmuirii lui Dumnezeu, dovezi clare ale cârmuirii Sale, nu descoperirea mâniei Sale din cer.
Legea și căile lui Dumnezeu din timpul vechiului legământ nu au dezvăluit decât laturi ale Persoanei Sale, pentru că Dumnezeu nu a arătat nicicând mai clar cât de mult urăște păcatul și răul decât a făcut-o la cruce, acolo unde Cel care nu cunoștea păcatul a fost făcut păcat pentru noi și a băut paharul mâniei lui Dumnezeu împotriva păcatului. În același timp, nici dragostea și nici îndurarea Sa nu au ieșit niciodată mai bine la lumină decât acolo. La cruce, descoperirea zguduitoare a judecății lui Dumnezeu s-a împletit cu cea mai înaltă dovadă a dragostei Sale.
Deci, dacă pe de o parte evanghelia arată dreptatea lui Dumnezeu dăruită gratuit fiecărui credincios, de cealaltă parte, în legătură cu aceasta, Dumnezeu arată, mai clar și mai insistent ca niciodată, că mânia Sa trebuie să se opună „oricărei neevlavii” (de orice fel ar fi aceasta), și nu doar atât, ci și „oricărei nedreptăți a oamenilor, care înăbușă adevărul în nedreptate”.
R. Brockhaus
Doamne, spune-mi care este sfârșitul meu, care este măsura zilelor mele, ca să știu cât de trecător sunt.
Psalmul 39.4
Teiul multisecular
Februarie este cea mai scurtă lună a anului și, fără să vrem, când spunem februarie ne gândim la un timp care trece repede. Dar ce să fie acest timp scurt, dacă nu însăși viața noastră trecătoare? Ce sunt cei 70 sau 80 de ani pe care îi trăim noi, oamenii, în comparație, de pildă, cu vârsta la care pot ajunge unele plante, între care mai ales copacii? În Bad Staffelstein (o localitate din landul Bavaria, Germania) a existat un tei al cărui trunchi avea un diametru de 16 metri; vârsta copacului era de peste 1.100 de ani. În alte locuri de pe pământ există copaci și mai bătrâni. Cine a avut ocazia să stea vreodată față în față cu asemenea mărturii vii ale trecutului nu poate să nu cadă pe gânduri. În toți acești ani s-au născut și au murit generații de oameni, cărora acești multiseculari le-au fost martori. Dar unde s-au dus aceste generații?
Cugetând astfel, ne aducem aminte, fără să vrem, de propria noastră trecere. Și ce este viața noastră scurtă, în comparație cu veșnicia? Și totuși, viața fiecărui om este unică; nu se repetă. Dumnezeu a hotărât dinainte numărul zilelor noastre (Iov 14.5). El a stabilit hotarul vieții noastre pe pământ, iar responsabilitatea noastră este să umplem acest hotar cu o viață trăită spre onoarea Lui. Ar trebui să ne întrebăm dacă ne-am îndeplinit responsabilitatea noastră față de Dumnezeu. Cât suntem încă în viață, să ne recunoaștem înaintea Lui vina. Nu e facultativ, e obligatoriu! Și vom primi iertare! Toți cei care am venit la El am primit har.
Citirea Bibliei: Ezra 10.1-44 · Proverbe 10.1-10
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI
coordonatori Bob & Debby Gass
ROAGĂ-TE PENTRU PROBLEMA TA! – Fundația S.E.E.R. România
„Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, şi El te va sprijini…” (Psalmul 55:22).
Într-o duminică, după o predică în care s-a vorbit despre faptul că trebuie să aducem îngrijorările noastre înaintea lui Dumnezeu, în rugăciune, o doamnă s-a apropiat de marele predicator britanic G. Campbell Morgan și i-a spus: „Eu nu-L deranjez pe Dumnezeu cu lucruri mărunte, ci vin înaintea Lui numai cu lucrurile mari!” Morgan i-a răspuns: „Doamnă dragă, tot ce aducem noi înaintea lui Dumnezeu este mărunt!”
Biblia spune: „Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, şi El te va sprijini.” Dumnezeu știe că nu ești făcut să duci povara îngrijorării, așa că El te invită să i-o dai Lui chiar acum. Orice lucru care este suficient de mare ca să fie o sursă de neliniște trebuie adus înaintea lui Dumnezeu în rugăciune.
Apostolul Petru scrie: „Aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi.” (1 Petru 5:7). Să reținem cuvântul „aruncați”… Este opusul lui „a duce o povară”. În clipa în care îți dai seama că o îngrijorare începe să te apese, „arunc-o” asupra Domnului, știind că „El Însuşi îngrijeşte de voi”. Dacă am avea un Dumnezeu distant, căruia nu i-ar păsa de noi, atunci am avea motive de îngrijorare. Sau dacă ar fi un Dumnezeu neputincios care nu ar putea face mare lucru pentru a ne ajuta, atunci da – am avea pentru ce să ne îngrijorăm.
Compozitorul Joseph Scriven (autor între altele al imnului Un prieten bun și-un frate) a formulat astfel: „O, ce pace-adesea pierdem / câte dureri fără folos / doar că nu aducem totul / la Domnu-n rugă, prin Hristos.” Adevărul este că pe măsură ce Îi dăm îngrijorările noastre lui Dumnezeu, descoperim cât de mare este El cu adevărat! Fie acesta gândul nostru de căpetenie, azi!
de Jean Koechlin
Psalmul 69:1-19
Psalmul 68 ni L–a prezentat pe Hristos înălţat la cer ca învingător şi primind daruri glorioase (Psalmul 68.18); Psalmul 69 ni–L va prezenta coborât, în ruşine şi într–o durere de nedescris, dând înapoi ceea ce n–a furat (v. 4). În aceeaşi ordine am mai găsit dispuşi şi Psalmii 21 şi 22: Psalmul 21 (în care L–am văzut pe Domnul Isus preîntâmpinat de binecuvântările bunătăţii) îl precedă pe 22, astfel ca nimeni să nu se înşele cu privire la Persoana prezentată apoi, abandonată în mijlocul unor suferinţe atât de grele. Aşa cum chivotul a croit poporului un drum pentru traversarea râului Iordan (râul morţii), Hristos a păşit cel dintâi în râul morţii, luând asupra Sa povara păcatelor, „nebunia” poporului Său (v. 5). S-a cufundat în noroiul adânc al păcatului, în adâncimile apelor judecăţii (v. 2); a văzut abisul îngrozitor al morţii ameninţând să-L înghită (v. 15), însă nu a încetat, în ciuda tuturor acestora, să înalţe rugăciuni către Dumnezeul Său (v. 13).
Citarea versetului 9 în Romani 15.3 este o provocare pentru noi de a imita acest mare Model care niciodată n–a căutat să–Şi placă Lui Însuşi, nici să Se sustragă de la insultele care se îndreptau spre Tatăl Său (Matei 27.43). El cere, de asemenea, ca încercarea Lui să nu fie o poticnire pentru creştini atunci când vor vedea un astfel de Credincios cufundat într–un asemenea necaz (v. 6).
Mana Zilnica 