Crede în Domnul Isus și vei fi mântuit, tu și casa ta.
Fapte 16.31
Principiul „tu și casa ta” este, într-adevăr, un mare privilegiu și o mare binecuvântare. Acest principiu nu implică doar faptul că cel care este capul casei este mântuit și copil al lui Dumnezeu, ci și faptul că întreaga lui casă, în virtutea legăturii cu el, este, de asemenea, într-un loc de privilegiu și de binecuvântare. Nu că ei ar fi în aceeași relație cu Dumnezeu ca părintele mântuit, ci se află într-un loc al binecuvântării și al privilegiilor (1 Corinteni 7.14). Din acestea putem înțelege foarte clar că scopul și dorința lui Dumnezeu este ca întreaga casă a celui credincios să fie mântuită, iar părintele creștin poate conta pe Dumnezeu pentru mântuirea lor. Aceasta reprezintă o mare mângâiere.
Pe de altă parte, de acest subiect, „tu și casa ta”, este legată o mare responsabilitate. Dacă eu Îi aparțin lui Dumnezeu, atunci și casa mea Îi aparține Lui, pentru că aceasta este parte din mine. Prin urmare, sunt responsabil să-mi conduc casa pentru Dumnezeu și să-mi educ copiii pentru El. Ei trebuie aduși pe calea Domnului și îndrumați pe cărările dreptății în separare de lume. Dacă răul este îngăduit în casă, Dumnezeu vede capul familiei responsabil pentru acest lucru.
Așa cum Dumnezeu Își conduce casa Lui, exercitându-Și puterea în dreptate, însă fără să fie lipsit de dragoste, în același fel slujitorul lui Dumnezeu trebuie să-L ia ca model pe Stăpânul său și să-și conducă în același fel casa. Dumnezeu l-a învestit cu autoritate pe capul casei și îl privește ca fiind responsabil să și-o exercite în teamă de Dumnezeu și spre gloria Sa. Părintele creștin trebuie să-L reprezinte pe Dumnezeu în mijlocul familiei lui. Pentru aceasta, el trebuie să vină constant la picioarele Stăpânului său și să învețe acolo, în părtășie cu El, ce trebuie să facă și cum trebuie să procedeze. Casa creștinului trebuie să fie o reprezentare în miniatură a casei lui Dumnezeu, în ceea ce privește ordinea morală și principiile evlavioase după care se ghidează. Doar printr-o continuă dependență de Domnul și printr-o umblare zilnică în acest fel va putea cineva să-și conducă familia în mod corect.
R. K. Campbell
Și voi n-ați primit un duh de robie, ca să mai aveți frică, ci ați primit un duh de înfiere, prin care strigăm: „Ava, Tată!”.
Romani 8.15
Eu nu m-am furișat sub pat!
Paul White a lucrat ca medic misionar în Tanzania de astăzi. Într-o seară, o tornadă a măturat stepa și a deteriorat acoperișul stației misionare. White povestea:
În stație se aflau doi africani cu picioarele rupte. Unul era aproape însănătoșit și putea face câțiva pași, dar celălalt purta încă un bandaj de ghips. Când ciclonul a rupt acoperișul și o bucată de tablă a căzut în încăpere, primul s-a târât țipând sub patul său și, din cauza fricii înspăimântătoare, nu a ieșit de acolo timp de o oră. James, celălalt băiat, a rămas liniștit în pat. Se părea că lui nu-i era teamă.
Când pericolul a trecut, primul a ieșit de sub pat. „M-am gândit că a sosit ultimul ceas pentru mine”, a spus el. „Am fost convins că acoperișul de tablă mă va tăia în două. Iar vântul urla ca o mie de diavoli.” — „Da”, a spus James, „așa a fost. Dar, pentru că eu Îl cunosc pe Domnul Isus Hristos, nu mă tem nici de o mie de diavoli. Nu mi-e frică de moarte, pentru că știu că Isus mă așteaptă de cealaltă parte. Eu Îi aparțin Lui.” — „De unde știi aceasta?”, a întrebat primul. — „Am citit în cartea lui Dumnezeu. L-am rugat să-mi îndepărteze păcatele și El a făcut acest lucru. Nu-Și mai aduce aminte de niciunul dintre ele.” — „Dumnezeu ți-a luat, într-adevăr, frica de moarte?”, a întrebat iarăși primul. — „Da, desigur”, a răspuns James, „eu nu m-am furișat sub pat!”
Citirea Bibliei: Geneza 45.1-15 · Psalmul 32.1-5
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI
coordonatori Bob & Debby Gass
CAPCANA LUI „DACĂ” – Fundația S.E.E.R. România
„Cine se uită după vânt nu va semăna, şi cine se uită după nori nu va secera.” (Eclesiastul 11:4)
Autoarea Betty Mahalik spune că în zilele și vremurile pe care le trăim astăzi, suntem asaltați cu mesaje de tipul: „Viața mea ar fi perfectă dacă aș avea un alt loc de muncă, o altă casă, un alt nas, o altă soție/un alt soț, un alt cont bancar. (completează tu restul). Sau dacă aș fi ca vedeta X (spune-i tu numele) a cărei viață pare a fi foarte ordonată și perfectă. Ei bine, săptămâna aceasta, am încetat cu văicăreala de tipul „viața mea ar fi perfectă dacă” și am început să repet: „viața mea este perfectă.” Există vreo diferență?
Există trei diferențe:
1) Trăiești în prezent;
2) Ai o atitudine mulțumitoare;
3) Îți desfășori activitatea cu ce ai la îndemână acum.
Când suntem prinși în capcana „viața mea ar fi perfectă dacă”, pierdem legătura cu prezentul și nu mai putem fi mulțumitori. Gândește-te puțin: e greu să fii mulțumitor pentru ceva ce nu ai, iar ceea ce nu ai e situat undeva pe „tărâmul viitorului.” Privește în jurul tău: ai un acoperiș deasupra capului și ai ce mânca? Ai prieteni buni sau relații apropiate? Dacă răspunsul este da, fii mulțumitor! Probabil că te gândești: „Da, dar vreau să am mai mulți bani, o relație mai bună, mai mult timp pentru călătorii, să fiu mai slabă, ori mai musculos…” sau orice altceva. Nu mai da atenție lucrurilor care îți lipsesc, și începe să te concentrezi asupra lucrurilor pe care le ai deja!”
Biblia spune: „Cine se uită după vânt nu va semăna, şi cine se uită după nori nu va secera.” Dacă pretinzi perfecțiune și nimic mai puțin de-atât, vei continua să te alegi cu nimic. Faptul că „noi suntem lucrarea Lui” (Efeseni 2:10), înseamnă că tot ce avem și facem este întotdeauna lăudabil; oricum, niciunul nu vom atinge perfecțiunea de partea aceasta a cerului. Dar stai liniștit, deoarece (vezi Coloseni 2:10) Hristos ne-a îmbrăcat în neprihănirea Sa și ne-a făcut „desăvârșiți în El”!
de Jean Koechlin
Luca 20:1-18
Dacă fariseii ar fi fost de faţă la botezul făcut de Ioan, atunci n-ar mai fi avut nevoie să-L întrebe pe Domnul cu ce autoritate făcea „acestea” (vezi cap. 7.30). Dumnezeu Îl desemnase acolo în mod solemn pe Fiul Său preaiubit şi-L îmbrăcase cu putere pentru slujba Sa (cap. 3.22). De altfel, tot ceea ce Isus făcea sau vorbea nu ne arăta oare cu claritate că Tatăl era Cel care Îl trimisese? (Ioan 12.49,50).
Domnul le dă acestor oameni de rea-credinţă încă o ocazie de a se recunoaşte în parabola viticultorilor celor răi. Refuzând să-I dea lui Dumnezeu rodul ascultării, Israel i–a dispreţuit, i–a bătut şi uneori i–a ucis pe mesagerii şi pe profeţii Lui (2 Cronici 36.15), iar când dragostea lui Dumnezeu li L–a trimis pe propriul Său Fiu, ei nu s–au sfiit să–L scoată „afară din vie” şi să-L omoare (v. 15). Domnul însă enumeră consecinţele cumplite ale acestei ultime crime: Dumnezeu va face să piară acest popor rău. El va încredinţa altora (luaţi dintre naţiuni) grija de a purta roade pentru El. De asemenea, dacă din templul pământesc nu va mai rămâne piatră pe piatră (cap. 19.44; 21.5,6), Hristos, „piatra pe care au lepădat-o ziditorii” (v. 17; Psalmul 118.22), prin înviere, va deveni temelia preţioasă a casei spirituale şi cereşti, care este Adunarea (citiţi 1 Petru 2.4).
Mana Zilnica 