Mana Zilnica

2 Februarie 2025

DOMNUL ESTE APROAPE

Și Cuvântul S-a făcut carne și a locuit printre noi (și noi am privit gloria Lui, glorie ca a Singurului de la Tatăl), plin de har și de adevăr.

Ioan 1.14

Noul Testament pe scurt (4) – Ioan

Ioan, care înseamnă „Iahve dăruiește har“, a scris o Evanghelie unică în măreția ei glorioasă. În ea, Domnul Isus este prezentat ca fiind Creatorul Însuși, Cel etern, Singurul de la Tatăl, unicul Fiul al lui Dumnezeu, trimis de Tatăl pentru a revela pe deplin gloria Sa. Aceasta înseamnă cu mult mai mult decât autoritate, slujire sau har – înseamnă lumina și dragostea Dumnezeului etern. El, o Persoană divină, este prezentat aici ca fiind Obiectul adorării noastre.

Prin urmare, această Evanghelie nu este sinoptică (adică nu prezintă o vedere generală asupra vieții și lucrării Domnului pe pământ), așa cum sunt celelalte trei, ci atrage în mod special atenția asupra Persoanei și cuvintelor Sale, cu privire la care au dat mărturie chiar și vrăjmașii Săi: „Niciun om nu a vorbit ca Omul acesta“ (Ioan 7.46). Minunile și parabolele conținute de ea prezintă cea mai clară mărturie cu privire la gloria Lui divină personală. În această Evanghelie găsim cuvintele rostite chiar de El Însuși: „Înainte să fi fost Avraam, Eu sunt“ (Ioan 8.58). Cele șapte afirmații „Eu sunt“ din Evanghelia după Ioan sunt și ele bine cunoscute. Ele vorbesc despre divinitatea Lui (Exod 3.14).

Relatarea calmă și plină de demnitate nobilă a răstignirii Sale atrage și ea atenția, fiindcă aici este văzut caracterul de ardere-de-tot al jertfei Sale (Levitic 1), arderea vorbind despre ceea ce se înalță către Dumnezeu ca mireasmă plăcută pentru El. Arderea-de-tot era o jertfă în mod predominant pentru gloria lui Dumnezeu. Simplitatea minunată a Evangheliei după Ioan face ca ea să exercite multă putere asupra celor mai puțin capabili, în timp ce adâncimea ei stârnește admirația celor mai erudiți cărturari.

L. M. Grant

SĂMÂNȚA BUNĂ

Dumnezeu, după ce le-a vorbit odinioară în multe rânduri și în multe feluri părinților prin profeți, la sfârșitul acestor zile ne-a vorbit în Fiul.

Evrei 1.1,2

Mesajul creștinismului este ISUS

Care este diferența dintre creștinism și alte religii? Religiile pun accent pe a urma învățături, pe a adopta o anumită filosofie și pe a face fapte bune, pe când creștinismul ne îndrumă spre o Persoană. Nu se pune problema să faci ceva, ci să crezi în Isus Hristos. Întemeietorii religiilor nu ne eliberează de rău; mesajele lor nu au puterea de a ne transforma viața de la rădăcina ei. Credința creștină ne conduce însă la Hristos, Cel care are puterea de a ne salva deplin și de a ne garanta viața eternă. Isus nu este Unul care doar ne aduce un mesaj de la Dumnezeu, ci El Însuși este Mesajul lui Dumnezeu. Nu este Unul care doar proclamă adevărul, ci El Însuși spune: „Eu sunt Adevărul“. Nu este Unul care doar ne arată o cale, ci El Însuși spune: „Eu sunt Calea“. El nu este Unul care doar ne deschide perspective noi, ci El Însuși spune: „Eu sunt Ușa“.

A fi creștin nu înseamnă a urma o învățătură, a practica anumite ritualuri sau a face fapte bune, ci înseamnă a-L accepta pe Hristos ca fiind Salvatorul trimis de Dumnezeu. A-L primi pe Isus înseamnă a te încrede în El și a-I deschide ușa vieții și a inimii. Înseamnă a primi cuvintele Lui consemnate în evanghelii. Nimeni nu poate pretinde că primește o persoană, dacă refuză să asculte ceea ce vrea să-i spună. De aceea, este important să citim evangheliile cu credință și cu rugăciune, cerându-I lui Dumnezeu să Se îngrijească pentru ca ceea ce am citit să ne ajute să venim la Isus și să credem în El.

Citirea Bibliei: Neemia 1.1-11 · Proverbe 10.11-21

SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI

de Jean Koechlin

Judecători 18:17-31; 21:25

Luarea cetăţii Lais nu are nimic comun cu cuceririle credinţei din zilele lui Iosua. Ce putem vedea la Dan? Lăcomie după tot ce este pe pământ („un loc în care nu lipseşte nimic din ce este pe pământ” 18.10), încredere în propriile forţe în acelaşi timp cu laşitate, ingratitudine, furt, credinţă rea şi, ca o încununare a tuturor, stabilirea unui cult idolatru. Ce privelişte! Şi trecem peste capitolele următoare (care descriu în detaliu acest tablou chiar mai sumbru), pentru a ajunge la cel din urmă verset al cărţii, care este o repetare a celui din cap. 17, v. 6: „fiecare făcea ce era drept în ochii săi”. Propoziţia aceasta rezumă starea în care se afla poporul Israel în perioada judecătorilor. Şi, în mod trist, ea rezumă şi starea creştinătăţii din zilele noastre. Dacă Iosua este cartea care a fost asemănată cu Efeseni, cartea Judecători ne aminteşte cel mai mult de 2 Timotei (în special cap. 3). Dar aceste succesiuni de perioade de ascensiune şi de decădere, de faliment şi de restaurare, nu au loc prea adesea şi în vieţile noastre? Să ne ferim de a face ceea ce este bun numai în ochii noştri, în care nu ne putem pune încrederea şi, mai degrabă, să ne străduim să facem ce-I este plăcut Domnului (Efeseni 5.10; Evrei 13.21). Fapt deosebit de solemn: Ionatan, nepotul lui Moise (18.30), a confirmat deci ceea ce profeţise bunicul său în Deuteronom 4.25!

CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI

coordonatori Bob & Debby Gass

CUM SĂ CREȘTI COPII MINUNAȚI ÎNTR-O LUME TULBURE (3) | Fundația S.E.E.R. România

„Nu cruţa copilul de mustrare…” (Proverbele 23:13)

Astăzi, privim spre alte domenii în care părinții sunt adesea confuzi: disciplină versus pedeapsă. Înțeleptul Solomon a scris: „Nebunia este lipită de inima copilului, dar nuiaua certării o va dezlipi de el.” (Proverbele 22:15)

Ai sesizat cuvintele folosite aici pentru disciplină? „Nuiaua pedepsei”? Nu, ci „nuiaua certării”! Disciplina și corecția au ca scop învățarea și deprinderea; pedeapsa are ca scop să-l facă pe copil să sufere pentru comportamentul său.

Copiii au nevoie de disciplină, nu de pedeapsă, care este adesea administrată de un părinte frustrat și furios. Nu cruţa copilul de mustrare! Refuzarea disciplinei îl pregătește pentru o viață de eșec și suferință. Disciplina se concentrează pe îmbunătățirea comportamentului său. Ea îl învață pe copil ce este corect și ce este greșit, cu efecte care au legătură directă cu alegerile copilului. Aceasta poate lua forma pedepsei sau a suspendării privilegiilor, dar ar trebui să fie întotdeauna în beneficiul copilului, și niciodată menită să-i provoace durere!

Mai departe, dragoste versus indulgență! Lumea noastră materialistă confundă dragostea cu îngăduința. Dar părinții iubitori dăruiesc fără să răsfețe, pentru binele copilului, și îl motivează prin recompensarea comportamentului bun. Părinții indulgenți le dau copiilor tot ce vor, indiferent de comportament, nereușind astfel să-i motiveze să fie responsabili. Copiii răsfățați dezvoltă un sentiment de îndreptățire și percepția că ceilalți există pentru a-i mulțumi pe ei! Părinții indulgenți se simt adesea vinovați și se tem că pruncii lor nu-i vor plăcea sau nu-i vor iubi. Ei confundă indulgența cu dragostea, și cresc copii care cer, care manipulează și care nu sunt niciodată satisfăcuți!

Iubirea presupune să vorbești, să asculți, să înțelegi, să râzi, să împărtășești momentele dificile, să-ți respecți și să-ți încurajezi copiii cu acceptare necondiționată. O astfel de iubire nu costă nimic, dar merită totul!