22 Aprilie 2022
DOMNUL ESTE APROAPE
Orice suflet să fie supus autorităților care sunt mai presus de el. Pentru că nu este autoritate decât de la Dumnezeu; și cele care există sunt rânduite de Dumnezeu. De aceea, cine se opune autorității se împotrivește rânduielii lui Dumnezeu; și cei care se împotrivesc își vor primi judecata.
Dar Petru și apostolii, răspunzând, au spus: „Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni”.
Romani 13.1,2; Fapte 5.29
Pavel și Petru au scris epistole în timpul domniei lui Nero și, mai târziu, au fost martirizați sub domnia aceluiași împărat. Istoria relatează multe exemple cu privire la nelegiuirea lui Nero și la felul cum el i-a persecutat pe creștini. Totuși, Duhul Sfânt l-a inspirat pe Pavel să le scrie sfinților din Roma versetele citate mai sus, care rămân atât de actuale și pentru noi astăzi.
La fel rămân și cuvintele lui Petru, din prima sa epistolă: „Fiți supuși deci, pentru Domnul, oricărei instituții omenești, fie împăratului, ca autoritate supremă, fie guvernatorilor, ca trimiși de el spre pedepsirea răufăcătorilor și spre laudă pentru cei care fac bine. Pentru că așa este voia lui Dumnezeu, ca, făcând binele, să reduceți la tăcere neștiința oamenilor fără minte” (1 Petru 2.13-15).
Ascultarea față de Dumnezeu, Creatorul nostru, deci față de cea mai înaltă autoritate dintre toate, implică supunerea față de autoritățile pământești existente, indiferent de felul cum au dobândit ele puterea, omenește vorbind. Însă, atunci când autoritățile omenești acționează în mod deliberat împotriva Cuvântului lui Dumnezeu, noi, cei credincioși din ziua de astăzi, la fel ca apostolii odinioară, trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu, decât de oameni. Acest lucru va produce, cel mai probabil, consecințe neplăcute: ocară și suferințe de tot felul. Apostolii, în Fapte 5, au fost bătuți, însă au plecat „bucurându-se că au fost socotiți vrednici să fie disprețuiți pentru Numele Lui” (versetul 41). Suntem noi pregătiți să facem la fel?
E. P. Vedder, Jr.
De la ceasul al șaselea până la ceasul al nouălea s-a făcut întuneric peste toată țara. Și, pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare, zicând: „Eli, Eli, lama sabactani?”, adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”.
Matei 27.45,46
„Pentru ce M-ai părăsit?”
Când citim aceste cuvinte ale Domnului Isus Hristos rostite pe cruce, ne gândim la ele cu mare considerație. Cuvintele au o însemnătate esențială, dar nu le putem înțelege în profunzimea lor.
După răstignire, pe la amiază, s-a făcut deodată întuneric peste toată țara. Înainte, Fiul lui Dumnezeu fusese batjocorit, iar deodată toată batjocura a amuțit.
În acele trei ore de întuneric, Dumnezeu L-a ascuns pe Fiul Lui de privirile oamenilor, pentru că atunci Dumnezeu a adus cele mai adânci suferințe asupra Lui. – De ce? Mântuitorul lumii, răstignit pe cruce, fusese părăsit de oameni, iar în acele ore era părăsit și de Dumnezeu, pentru că a vrut să ispășească toate păcatele tuturor celor care cred în El. Isus a ocupat locul oamenilor păcătoși în judecata divină, de aceea Dumnezeu Și-a întors privirea de la El.
Fără această jertfă, nimeni nu ar fi putut fi salvat. Acum, moartea Domnului Isus este spre binele tuturor celor care Îl primesc prin credință în viața lor. „Dar El era străpuns pentru nelegiuirile noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea era peste El, și prin rănile Lui suntem vindecați” (Isaia 53.5).
Citirea Bibliei: Geneza 12.9-13.4 · 2 Petru 1.12-21
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI
coordonatori Bob & Debby Gass
SEMNIFICAȚIA NUMELUI VINEREA MARE – Fundația S.E.E.R. România
„Dumnezeu a vrut… să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ cât şi ce este în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui”. (Coloseni 1:19-20)
Carolyn Arends scrie: „Duminica Paștelui este medalia de aur a credinței creștine pe care o primești după ultimul tur de pistă, dar poate fi și „vor trăi fericiți o veșnicie!”… Există insa un obstacol de trecut: mi-e groază de Vinerea Mare, de imaginile torturii și ale suferinței, de muzica sumbră, de amintirea acelui strigăt disperat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Dacă ar fi după mine, probabil aș sări peste Vinerea Mare. Dar dacă aș face-o, dimineața Paștelui ar fi lipsită de valoare. Aș uita care a fost prețul mântuirii mele, aș începe să cred că pot avea o istorie fără sacrificiu, că nu trebuie să mori (față de sine) pentru a trăi Învierea. Aș crede minciuna că victoria lui Hristos asupra morții – și hotărârea mea de a-L urma pe El – înseamnă o viață lipsită de necaz. Autorii Scripturilor ne sfătuiesc să luăm în considerare suferința ca pe o oportunitate de a ne identifica cu Hristos, și de-a ne purta crucea. Cu toate acestea, când ne pierdem locul de muncă, când tumoarea este malignă, sau prietenia ne-a fost trădată, plângem nu numai din cauza rănii, ci și din pricina faptului că putem fi răniți. Avem impresia că Hristos ne-a dezamăgit. Nu considerăm totul ca o „bucurie deplină”, ci ca pe un eșec.
Acestea fiind spuse, cum putem noi să fim creștini ai Învierii? Când aștept Duminica Paștelui și primesc Vinerea Mare, încerc să-mi aduc aminte că definiția lui Dumnezeu pentru „bine” o depășește de departe pe a mea și că aproape toate noile începuturi au rezultat din ceea ce păreau a fi sfârșituri îngrozitoare. Ceea ce pare a fi o mică (dar devastatoare) moarte este de fapt o șansă la o viață nouă. Trebuie să fim frânți pentru a deveni ceea ce trebuie să fim!” Dacă te lupți din răsputeri să vezi „binele” în situația în care te afli, ascultă ceea ce urmează: „El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi-născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea. Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El, şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ cât şi ce este în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui” (vers. 18-20). Așadar, asta s-a întâmplat în Vinerea Mare!
de Jean Koechlin
Ezechiel 47:13-23; 48:1-7
Sunt trasate hotarele lui Israel şi, în acest perimetru, fiecare seminţie îşi primeşte moştenirea: o fâşie dreaptă ce se întinde de la Mediterana până dincolo de Iordan (până la Eufrat, conform promisiunilor divine în sfârşit împlinite: Exod 23.31; Iosua 1.4). Comparând această împărţire a ţării cu frontierele sinuoase trasate de Iosua şi de trimişii lui (vezi Iosua 18), vedem cât de simplu este totul când Dumnezeu este Cel care stabileşte. Fiecare teritoriu fiind repartizat cu regularitate, nu vor fi nici gelozii, nici contestaţii (citiţi Iosua 17.14). Iar pentru a preîntâmpina contestaţiile, Însuşi Domnul stabileşte că lui Iosif îi vor reveni două părţi (v. 13, împlinire a profeţiei din Geneza 48.5). Ruben, Gad şi o jumătate din seminţia lui Manase, care odinioară şi–au ales moştenirea despărţiţi de celelalte seminţii, vor locui acum în mijlocul fraţilor lor, în hotarele stabilite de Domnul pentru ei (cap. 48.4,6,27). Nici Iuda nu va mai fi despărţit de celelalte zece seminţii. Unele seminţii vor locui în nord, altele în sud, de o parte şi de alta a „darului (sfânt) ridicat”, împlinindu–se de acum Psalmul 133.1: „Iată ce plăcut şi ce bine este să locuiască fraţii uniţi împreună!”.
Mana Zilnica 