Mana Zilnica

7 Iulie 2026

DOMNUL ESTE APROAPE

Ilie era un om cu aceeași fire ca noi și s‑a rugat cu stăruință să nu plouă și n‑a plouat pe pământ trei ani și șase luni.

Iacov 5.17

În timp ce 1 Împărați 17 ne prezintă prima apariție publică a lui Ilie, Epistola lui Iacov ne prezintă, într‑un mod binecuvântat, istoria unei etape mai timpurii din viața lui Ilie, una plină de instrucțiuni pentru noi, oricare ar fi sfera slujbei ce ne‑a fost încredințată.

Felul în care profetul este introdus în scenă de către relatarea din 1 Împărați este unul foarte direct: ni‑l prezintă intrând deodată cu îndrăzneală în sfera lui de lucrare, purtând acest anunț măreț și solemn: „Așa vorbește Domnul“. Dar nu ne spune nimic despre slujba anterioară a profetului, nici despre felul în care el a ajuns să învețe ceea ce Domnul dorea ca el să spună. Despre toate acestea, deși ar fi util să cunoaștem detalii, Duhul a ales să nu vorbească. Ni‑l prezintă pur și simplu exercitându‑și slujba în virtutea puterii sfinte pe care o obținuse în taină din părtășia lui cu Dumnezeu. Ni‑l prezintă pe Ilie lucrând în public, și nimic mai mult.

Însă apostolul ne permite să pătrundem în taina vieții de rugăciune a lui Ilie, experiență pe care acesta o avusese înainte de a acționa în fața oamenilor. Dacă Duhul Sfânt nu ne‑ar fi informat prin Epistola lui Iacov despre acest fapt atât de important, nu am fi știut de această viață de rugăciune a profetului; însă Sfânta Scriptură este desăvârșită – perfectă în mod divin, nelipsindu‑ne de nimic din ceea ce avem nevoie. Prin urmare, acesta este motivul pentru care Iacov ne vorbește despre timpul tainic petrecut de Ilie în rugăciune și despre luptele pe care acesta le‑a dus pe genunchi: pentru a ne arăta perioada pe care profetul a petrecut‑o în singurătate pe munții Galaadului, unde, fără îndoială, a deplâns starea jalnică în care se afla Israel și totodată unde și‑a fortificat duhul în vederea lucrării pe care urma să o împlinească.

C. H. Mackintosh

SĂMÂNȚA BUNĂ

Sfatul slujitorilor Diavolului

Astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile.

Evrei 3.7

Ora era târzie și predicatorul încă se gândea la cum să‑i trezească pe oameni din nepăsare și să‑i aducă la Isus. A adormit și a avut un vis ciudat, dar ilustrativ. Se făcea că Diavolul cerea sfaturi de la slujitorii săi, pentru a găsi cele mai potrivite căi prin care să‑i țină pe oameni captivi pentru pierzare.

„Eu propun să le spunem oamenilor că există Dumnezeu, există rai, iad, judecată, că Isus este Fiul lui Dumnezeu, evanghelia este adevărată, omul trebuie să‑L urmeze pe Hristos, dar nu acum, ci mai târziu. Iar dacă a amânat, știm noi să‑i facem să amâne mereu“. Și sfatul acestuia din urmă a biruit.

Un diavol a fost de părere să le spună oamenilor că nu există Dumnezeu. La această sugestie, Satan a spus: „Nu facem mare ispravă cu asta. Mulți spun ca noi, însă pământul, marea și bolta înstelată sunt tot atâtea dovezi că Dumnezeu există“.

Un alt diavol a sugerat să li se spună oamenilor că nu va fi o judecată și că nimeni nu va fi tras la răspundere. Satan a spus: „Gândul acesta se va izbi de cugetul omului, care găsește că este drept să fie o judecată și că fiecare primește după faptele lui“.

Altul a zis că ar fi bine să‑i învețe pe oameni că Isus Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu, ci un mare înțelept, că învățătura Lui este frumoasă, dar că nu poate fi urmată. La aceasta, Diavolul a răspuns: „Îi vom învăța noi pe mulți să creadă așa, dar ce ne facem cu Evangheliile, căci cine le citește cu atenție nu poate primi ce spui tu?!“.

Citirea Bibliei: Daniel 5.1-12 · Psalmul 41.9-13

SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI

de Jean Koechlin

Matei 5.1‑16

A‑L urma pe Isus înseamnă, în primul rând, a‑L asculta (Ioan 12.26), iar abia după aceasta, în noi se pot manifesta aceleaşi trăsături de caracter ca ale Lui. Aceste trăsături sunt tocmai cele pe care Domnul le explică acum ucenicilor Săi.

Ferice de cei care au o credinţă simplă (curată) şi care nu pun preţ pe propria lor înţelepciune; ferice de cei care sunt mâhniţi de răutatea lumii, fără să înceteze însă a arăta în acelaşi fel bunătatea şi mila; ferice de cei care suferă pentru Numele Domnului tot felul de nedreptăţi şi de persecuţii… Acesta nu este genul de fericire pe care şi‑o doresc majoritatea oamenilor, departe de aşa ceva, însă pentru ca cei credincioşi să fie fericiţi este suficient ca ei să aibă aprobarea Domnului. Bucuriile împărăţiei lor le sunt rezervate.

În v. 13 şi 14 este prezentată poziţia lor actuală. Ţinându‑se separat de rău, creştinul îndeplineşte pe pământ rolul sării, care împiedică stricăciunea. În acelaşi timp, el este şi lumina, având responsabilitatea de a face să strălucească trăsăturile morale ale lui Dumnezeu înaintea oamenilor şi, în primul rând, „pentru toţi cei care sunt în casă“, adică pentru familia lui. Obrocul, recipient folosit pentru a măsura, este un simbol al activităţii, iar patul (Luca 8.16), al leneviei, ambele extreme putând întuneca strălucirea pe care trebuie s‑o aibă un copil al lui Dumnezeu.

AI FOST RĂNIT ÎN BISERICĂ? (2) | Fundația S.E.E.R. România

„Voi… sunteți… oameni din casa lui Dumnezeu…” (Efeseni 2:19)

Autoarea Sherry Surratt, președinta organizației internaționale „Mame în rugăciune”, scria că, atunci când Domnul Isus a promis că va zidi Biserica Sa, „El nu avea în vedere cărămizile sau lemnul care formează o clădire, ci se referea la zidirea Bisericii Sale din oameni obișnuiți, imperfecți, zdrobiți și care își aduc cu ei viețile dezordonate de fiecare dată când trec pragul. Pentru asta a murit Hristos: pentru oameni – pentru Biserica Sa, un grup de oameni, condus de oameni, dintre care niciunul nu este perfect. Suntem un grup de oameni zdrobiți care, sperăm, își recunosc zdrobirea și recunosc că Domnul Isus este singurul care îi poate vindeca. Indiferent de cât timp suntem în biserică, nu vom ajunge niciodată la perfecțiune. Va trebui să lucrăm la asta în fiecare zi. Ne vom confrunta cu latura noastră umană în fiecare dimineață când ne trezim, și făcând asta, ne vom ciocni unii de alții și ne vom răni. Tendința noastră naturală este să ne ferim de ceea ce ne rănește. Așadar, când ne confruntăm cu bârfe la adresa noastră, sau suntem martorii urii și ipocriziei din partea membrilor bisericii, sau chiar a pastorilor noștri, este firesc să ne gândim să plecăm. Dar a face acest lucru înseamnă a ne separa de ceva ce Dumnezeu a construit pentru noi, pentru binele nostru. Biblia nu spune niciodată că ceilalți oameni nu ne vor răni, dar ceea ce ne învață este că nu trebuie să ne victimizăm și să ne plângem de milă (vezi Matei 5:24). Cuvântul lui Dumnezeu ne avertizează să nu lăsăm amărăciunea să se instaleze (vezi Evrei 12:15). Asta nu înseamnă să pretinzi că nu s-a întâmplat nimic… Dar are totul de-a face cu a fi sinceri… a recunoaște când spiritul nostru este zdrobit și a lăsa răzbunarea în mâinile lui Dumnezeu!”

Ia aminte așadar la acest Cuvânt de astăzi al lui Dumnezeu pentru tine!