Mana Zilnica

8 Noiembrie 2025

DOMNUL ESTE APROAPE

El, în zilele întrupării Sale, aducând cereri și rugăciuni stăruitoare, cu strigăt puternic și lacrimi, către Acela care putea să-L mântuiască din moarte (și, fiind ascultat, datorită temerii Lui evlavioase), deși era Fiu, a învățat ascultarea din cele ce a suferit.

Evrei 5.7,8

Hristos, de la începutul slujirii Sale publice, Și-a menținut locul de Slujitor ascultător. N-a intrat în slujirea publică până când n-a fost chemat de Dumnezeu, după ce a luat locul de umilință, fiind botezat de Ioan. Hristos a umblat mereu într-o perfectă separare de rău, în comuniune cu Tatăl Său, în totală dependență de El și într-o ascultare lipsită de orice voință proprie. El a fost cel mai binevoitor și mai accesibil dintre toți oamenii. Vedem în căile Lui o delicatețe și o bunătate nemaivăzute în om, însă întotdeauna simțim că El a fost un străin – nu că ar fi venit aici pentru a fi un străin în relațiile Sale cu oamenii, însă ceea ce era în adâncul inimii Lui era complet străin de toate influențele omului.

El a rămas întotdeauna singur. Este izbitor faptul că ucenicii Săi nici măcar o singură dată n-au înțeles ceea ce le vorbea. Singura care a înțeles ceva din ceea ce se petrecea în inima Lui a fost Maria din Betania, iar ceea ce a făcut ea avea să fie spus întregii lumi (Matei 26.13). Peste tot în viața Domnului vedem duhul de tăgăduire de Sine, de renunțare completă la voia Sa și de dependență perfectă de Tatăl Său. După botezul lui Ioan, El a primit Duhul Sfânt pe când Se ruga. Înainte de a-i chema pe apostoli, El a petrecut o noapte întreagă în rugăciune. După ce i-a hrănit în mod miraculos pe cei cinci mii El S-a dus pe munte singur, ca să Se roage.

În Ghetsimani, El Se roagă și primește din mâna Tatălui Său paharul care producea groază sufletului Său. Apoi El este cu totul calm înaintea oamenilor. El este Nazireul perfect, separat de oameni prin comuniunea Lui perfectă cu Tatăl Său și prin ascultarea Lui de Fiu, care n-a avut nicio altă voință decât cea de a împlini buna plăcere a Tatălui Său.

J. N. Darby

SĂMÂNȚA BUNĂ

Atunci femeia și-a lăsat vasul de apă și a plecat în cetate și le-a spus oamenilor: „Veniți să vedeți un Om care mi-a spus toate câte am făcut: nu cumva Acesta este Hristosul?“. Ei … veneau spre El.

Ioan 4.28-30

Femeia din Samaria (6)

Întâlnirea dintre Fiul lui Dumnezeu și această femeie samariteancă fusese una plină de lucruri neprevăzute: El binevoise să-i vorbească; îi ceruse cu smerenie apă să bea; apoi îi oferise „apa vie“; în cele din urmă, i-a revelat întreaga ei viață și stare. Că acest Străin trebuie să fie Profet, acest fapt era cu totul limpede. Însă după aceea, El vorbise într-un mod atât de impresionant despre Dumnezeu și Tatăl și înlăturase tradițiile religioase ale samaritenilor și ale iudeilor. Era deci posibil ca El să fie Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Cel îndelung-așteptat? Femeia, cu prudență, aduce în discuție acest subiect. Așadar, venise momentul în care Hristos să i Se reveleze: „Eu sunt, Cel care vorbesc cu tine“. Copleșită de prezența Răscumpărătorului, femeia a uitat pentru ce venise la fântână, și-a lăsat găleata acolo și s-a grăbit să se întoarcă în cetate, pentru a împărtăși cu alții această veste minunată. Ea le-a spus locuitorilor cetății că Isus îi știa întreaga viață, așa că El trebuie să fie Mesia cel promis. Nu putea ține pentru ea această extraordinară experiență. Ce așezare năvalnică a valorilor în viața ei! Ea a exprimat această convingere sub forma unei întrebări, însă fără să aibă vreo îndoială, ci fiind uimită de ceea ce experimentase în prezența Fiului lui Dumnezeu. Au venit astfel și alții să-L cunoască pe Isus. Cu toată ignoranța ei, ea ne dă un bun exemplu. A înțeles o lucrare la îndemâna fiecăruia dintre noi, aceea de a-i conduce la Isus pe cei din jur. În cele din urmă, mulți au crezut și au mărturisit că El era „Hristosul, Mântuitorul lumii“ (Ioan 4.39-42).

Citirea Bibliei: Isaia 63.15-64.12 · Marcu 3.1-12

SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI

de Jean Koechlin

2 Cronici 33:14-25

Nu numai că harul lui Dumnezeu se lasă miş­cat de rugăciunea stăruitoare a lui Manase, dar îi oferă încă o dată ocazia să repare, într-o anumită măsură, răul pe care-l făcuse mai înainte. În adevăr, există întoarceri la Dumnezeu şi pe patul de moarte. Dar dacă aceste întoar­ceri oferă posibilitatea salvării sufletului, ele nu mai lasă timp pentru a-I mai putea servi Dom­­nului aici jos, pe pă­­mânt. Şi asta ar fi o pierde­re mare pen­trueternitate!(2Corinteni5.10;1Corin­teni3.15).

Dovada convertirii este dată de roadele ei. Toată Iuda este martoră a convertirii lui Manase. Falşii dumnezei, pe care-i servise atât de mult, sunt respinşi; închinarea la idoli este înlocuită de închinarea faţă de Dom­nul, în adevăr, semn al unei adevărate convertiri (1 Tesaloniceni 1.9). Acest cuvânt semnifică o întoar­cere, o schimbare com­pletă a direcţiei. Domnul Isus devine scopul vieţii, iar întreaga energie pusă până atunci în slujba lumii şi a păca­tului este înlocuită prin devo­tamentul faţă de Domnul.

Amon n-a tras nici un profit de pe urma exemplului tatălui său (Ieremia 8. 12). Smerenia nu îşi găseşte loc în inima lui. De aceea trece „ca floarea câmpului“ după ex­presia profetului: „Vântul Domnului suflă peste ea“ (Isaia 40.6-7).

FIECARE DINTRE NOI ARE UN ȚEPUȘ (1) | Fundația S.E.E.R. România

„Mi-a fost pus un ţepuş în carne…” (2 Corinteni 12:7)

Apostolul Pavel scrie: „mi-a fost pus un ţepuş în carne, un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască şi să mă împiedice să mă îngâmf. De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia. Şi El mi-a zis: „Harul Meu îţi este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită.” Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare.” (2 Corinteni 12:7-10)

Pavel avea o credință atât de mare, încât, atunci când se ruga, bolnavii erau vindecați și morții înviau. Cu toate acestea, el s-a rugat în mod repetat ca Dumnezeu să-i îndepărteze „țepușul din carne”, dar Dumnezeu a refuzat. De ce? Pentru a-l menține smerit și a-l face total dependent de Dumnezeu! Nu știm care era țepușul din carne al lui Pavel, dar știm de ce îl avea: „ca să… mă împiedice să mă îngâmf.” (vers. 7)

Atunci când Dumnezeu te binecuvântează foarte mult, apare riscul mândriei. Iar în fața lui Dumnezeu, asta este o descalificare. Dacă ai avut vreodată un spin în deget, știi că el pulsează cu durere și te irită constant. Poți trăi cu el? Da. Ai prefera să nu îl ai? Sigur! Să observăm ce spune Pavel: „Mi-a fost pus un țepuș în carne…” El nu doar că-și vede țepușul ca pe un instrument al harului, ci și ca pe un dar – care face două lucruri:

1) Ne umilește și ne face mai dependenți de Dumnezeu.

2) Ne face mai toleranți și mai milostivi… deoarece toată lumea are un țepuș.

Ai și tu un țepuș? Te-ai rugat pentru el, dar fără rezultat? Atunci… harul lui Dumnezeu îți este îndeajuns!