Mana Zilnica

Mana Zilnica

2 Februarie 2016

TOTUL PENTRU GLORIA LUI

DE OSWALD CHAMBERS

 

Constrângerea chemării

Vai de mine dacă nu vestesc Evanghelia! 1 Corinteni 9:16

Ai grijă să nu-ţi astupi urechile la chemarea lui Dumnezeu. Orice om mântuit este chemat să mărturisească despre mântuirea lui; dar aceasta nu înseamnă chemarea la predicare, ci este doar o ilustrare care poate fi folosită în predicare. Pavel vorbea despre durerea lăuntrică pe care o producea în el constrângerea de a predica Evanghelia. Nu încerca niciodată să aplici aceste vorbe ale lui Pavel la sufletele care vin la Dumnezeu pentru a fi mântuite. Nu e nimic mai uşor decât să fii mântuit, deoarece aceasta este numai lucrarea suverană a lui Dumnezeu: „Veniţi la Mine şi Eu vă voi mântui”. Domnul nostru niciodată nu desemnează condiţiile uceniciei ca fiind condiţiile mântuirii. Noi suntem chemaţi la mântuire prin crucea lui Isus Cristos. Ucenicia, însă, implică o opţiune: „Dacă vrea cineva…”Cuvintele lui Pavel vorbesc despre faptul de a fi făcut rob al lui Isus Cristos şi în acest caz nu ni se mai cere permisiunea cu privire la ce să facem sau unde să mergem. Dumnezeu face din noi pâine frântă şi vin turnat, pentru plăcerea Lui. Să fii „pus deoparte pentru Evanghelie” înseamnă să auzi chemarea lui Dumnezeu; când un om începe să audă această chemare, atunci începe o agonie care îşi merită acest nume. Orice ambiţie este înăbuşită în faşă, orice dorinţă a vieţii este stinsă, orice perspectivă este cu totul ştearsă şi uitată, în afară de un singur lucru: „pus deoparte pentru Evanghelie”. Vai de omul care încearcă să-şi îndrepte paşii în orice altă direcţie, o dată ce a auzit această chemare. Acest Colegiu există pentru a se vedea dacă Dumnezeu are aici vreun om care să fie preocupat de proclamarea Evangheliei Sale; pentru a se vedea dacă Dumnezeu te constrânge. Fereşte-te de alte chemări ce ar putea interveni atunci când Dumnezeu într-adevăr te constrânge.

 

MANA DE DIMINEAŢĂ

 

„Când am auzit (…că zidurile Ierusalimului erau dărâmate…), am şezut jos, am plâns, şi m-am jelit multe zile. Am postit şi m-am rugat……mărturisind păcatele copiilor lui Israel, păcate făcute de noi împotriva Ta; căci eu şi casa tatălui meu am păcătuit.” NEEMIA 1:4-6

Vedem aici două principii vitale care trebuiesc puse în practică dacă vrem să ne construim ziduri spirituale solide în vieţile noastre: principiul grijei şi principiul mărturisirii, respectiv al recunoaşterii. Când Neemia a auzit de zidurile dărâmate, el n-a fost numai „interesat” de ce spunea raportul, ci a fost îngrijorat până acolo că a plâns şi a postit. Plângem noi când realizăm că zidurile spirituale ale vieţii noastre de creştini şi ale adunării lui Dumnezeu sunt dărâmate? Mai întâi să ne gândim la noi înşine. Zidul de sfinţenie, de sobrietate, de seriozitate în tot ce facem cu cuvântul şi cu fapta, zidul de apărare al omului dinăuntru, este ruinat? Atunci cum să nu pătrundă în vieţile noastre atâtea lucruri vinovate cu care necinstim pe Mântuitorul nostru şi întristăm pe Duhul Sfânt! Am stat noi jos, plângând şi recunoscând ruina? Şi-apoi cu privire la adunarea lui Dumnezeu ale cărei ziduri deasemenea sunt ruinate. Zidul unei învăţături sănătoase a Cuvântului, a unei integrităţi morale, a unei unităţi indisolubile şi în dragoste şi a unei discipline aplicate, este ruinat? Am stat noi jos şi am plâns înaintea lui Dumnezeu pentru aceste ruine? Sau mai degrabă am dat vina unul pe altul, ne-am criticat, n-am cercetat Cuvântul cu rugăciune ca să nu venim în adunare cu învăţături abătute de la adevăr şi n-am exercitat nici n-am acceptat disciplina care ne-ar fi putut ridica! Neemia şi-a arătat îngrijorarea în aceeaşi rugăciune cu mărturisirea. De ce mărturisire? El a ştiut că zidurile Ierusalimului au fost dărâmate din pricina lui Israel care a păcătuit părăsind pe Domnul. Dar de remarcat este faptul că deşi el nu era personal vinovat, se leagă pe el însuşi de păcatele poporului. Am făcut şi noi ca el identificându-ne cu păcatele celor din adunare sau ne-am ridicat mai presus de ei şi i-am dispreţuit cu un aşa zis „dispreţ sfânt”? Şi apoi, nu cumva am contribuit şi noi înşine la ruină? Reconstruirea zidurilor spirituale din vieţile şi adunarea noastră nu se poate începe înainte de mărturisire sinceră şi pocăinţă.Domnul să ne dea harul acesta!

 

MÂNTUIREA PRIN HRISTOS

de Fritz BERGER

 

„Ţine învăţătura, n-o lăsa din mână; păstrează-o, căci ea este viaţa ta”. Proverbe 4:13

Dragostea lui Dumnezeu învaţă prin Duhul Său pe oameni, atenţionând:”Aceasta nu este la locul ei.”Omul caută scuză.De exemplu, dacă vine înştiinţarea pentru plata impozitului, câte nu se vorbesc în asemenea situaţii şi uită că este scris:””Cine se împotriveşte stăpânirii, se împotriveşte rânduielii puse de Dumnezeu, şi cei ce se împotrivesc îşi vor lua osânda”(Romani 13:2).Câţi nu sunt aceia care caută ocolişuri pentru a se sustrage de la impozite.Oamneii aceştia sunt închinători la idoli, batjocoritori care urăsc învăţătura.”Întoarceţi-vă la mustrările Mele”!Dacă Dumnezeu ne pedepseşte, să luăm aminte că este spre binele nostru.Păcatul trebuie recunoscut.Dar nu în felul cum dorea o femeie, să trimit pe numele meu restanţele ei pentru impozit, căutând să nu-i fie amintit numele.Omul trebuie să se arate, spre a-l recunoaşte cine este.Nu este posibil ca în secret să obţii rezolvare pentru păcatele tale, ca să scapi de ruşine.Scriptura spune:”Cel ce urăşte dreptatea se fereşte de lumină pentru ca faptele sale să nu fie cunoscute.Cine va căuta să scape viaţa lui, şi-o va pierde, şi cine o va pierde, o va câştiga”(Luca 17:33.Cel care se fereşte nu va putea primi pacea.Cel care umblă în adevăr, vine la lumină, pentru ca faptele lui să fie vizibile, căci sunt făcute prin Dumnezeu.Dacă cineva dă înapoi zălogul şi plăteşte ceea ce a furat, acela s-a întors la învăţătura Lui Dumnezeu.

 

TEZAURUL PROMISIUNILOR LUI DUMNEZEU

de Charles H. SPURGEON

 

SĂ CREŞTI

„Veţi ieşi, şi veţi sări ca viţeii din grajd.” Maleahi 4.2b

Când străluceşte soarele, bolnavii ies din camerele lor pentru a se plimba şi respira aerul curat. Când soarele aduce primăvara şi vara, turmele părăsesc staulele pentru a se duce sa pască pe munţii înalţi. Noi de asemenea când suntem în legătură cu Dumnezeul nostru, părăsim locuinţa disperării pentru a umbla liberi pe întinderile unei sfinte încrederi; urcăm munţii binecuvântării şi găsim în păşunile lor îmbelşugate, care se întind aproape de cer o hrana binefăcătoare necunoscută oamenilor din această lume. „Voi veţi ieşi şi veţi zburda”. Aici avem o dublă făgăduinţă. O, suflete al meu, doreşte-le pe amândouă cu căldură! Pentru ce să rămâi în închisoarea ta? Ridică-te şi aleargă în slobozenie. Domnul Isus zice: „Oile Mele vor intra şi vor ieşi, şi vor găsi păşune”. Ieşi deci şi du-te să te hrăneşti în bogatele câmpii ale dragostei Sale. De ce să rămâi un prunc în har? Viţeii cresc, repede, când sunt bine hrăniţi; şi tu la fel, căci ai duioasele îngrijiri ale Răscumpărătorului tău. Crede numai în harul şi cunoştinţa Domnului Isus, Mântuitorul tău. Să nu rămâi pipernicit şi nici slab. Soarele neprihănirii S-a ridicat asupra ta. Deschide-ţi inima razelor Sale binefăcătoare, precum bobocul trandafirului se deschide la acelea ale soarelui, pentru ca El să te facă să creşti în toate privinţele.

 

DOMNUL ESTE APROAPE!

 

„Şi toţi în legăturile voastre, să fiţi împodobiţi cu smerenie.” 1 Petru 5.5

Adevărata smerenie se găseşte acolo unde în lumina lui Dumnezeu se recunoaşte propria neputinţă şi unde Domnul Isus este urmat pe calea lepădării de sine. Atâta timp cât ne aflăm în această lume rea, trebuie să învăţăm multe în şcoala smereniei, dar, spre ruşinea noastră vor apărea din loc în loc semnele aroganţei fireşti. Dar cine vrea în adevăr să se smerească nu trebuie să se clatine. Domnul Isus vrea să ne ajute pe calea smereniei. Mândria este un păcat pe care îl avem în chip firesc; smerenia trebuie să o învăţăm însă de la Domnul căci numai El este smerit cu inima. Devenind părtaşi ai firii noi, prin har avem capacitatea să învăţăm de la El această lecţie. Cel smerit nu caută nimic pentru folosul său. El socoteşte pe cel mai slab frate cu mult superior lui şi aceasta din cauză că el îşi cunoaşte propriile slăbiciuni. El îl caută şi îl vede în fiecare mădular al lui Cristos pe Domnul însuşi şi acolo unde se găseşte îl recunoaşte ca atare. Vai ce repede ne smulge câte un vânt mantaua smereniei şi iese la iveală trufia, aroganţa noastră firească. Petru vorbeşte din propria lui experienţă şi ne îndeamnă să ne împodobim, să ne îmbrăcăm în smerenie pentru a fi biruitori şi pentru a fi o binecuvântare pentru alţii. Pe bună dreptate s-a spus că smerenia creşte numai pe mormântul mândriei. De ce este o plantă aşa de rară? Pentru că trufia, aroganţa, stau înrădăcinate în firea veche şi sunt alimentate de creşterea personalităţii şi cea a avuţiei personale. Firea (natura) cea nouă doreşte să fie cât mai asemănătoare cu Cristos care a fost blând şi smerit cu inima. Celor smeriţi Domnul Dumnezeu le dă har, dar celor mândri le stă împotrivă. Cum reacţionăm când suntem supuşi criticii? Căutăm imediat să ne îndreptăţim? Critica ridică în noi amărăciune şi împotrivire? Devenim imediat combativi? Astfel de reacţii dovedesc că suntem stăpâniţi de mândrie. Un duh smerit va accepta să fie judecat de oricine şi va scoate din aceasta un profit duhovnicesc.

 

OSWALD CHAMBERS

Bătând la uşa lui Dumnezeu

 

O, Doamne, cât de puţin îmi dau seama ce înseamnă a veghea împreună cu Tine, a rămâne necontenit cu Tine în încercările Tale. Trage-mă mai aproape în dimineaţa asta şi înfăşoară-mă cu marea Ta putere, până voi vorbi şi voi trăi numai pentru Tine.

 

MEDITAŢII ZILNICE

DE WIM MALGO

 

„Aşa că, de acum încolo, nu mai cunoaştem pe nimeni în felul lumii; şi chiar dacă am cunoscut pe Cristos în felul lumii, totuşi, acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta.” 2 corinteni 5,16

Afirm următorul lucru cu toată seriozitatea: pe cât este de adevărat faptul că singurul Fiu al lui Dumnezeu a trebuit să accepte moartea, la fel şi noi, cei ce formăm Biserica lui Isus, trebuie să acceptăm sacrificiul Său suprem, căci este scris: «dacă Unul singur a murit pentru toţi, toţi deci au murit.» (2 Cor, 5,14). Dacă suntem parte integrantă a trupului lui Isus, atunci fiecare în parte, fară nici o excepţie, am trecut prin moartea Sa. Acesta a fost secretul puterii şi impactului extraordinar pe care l-a avut Biserica Primară: toate conflictele şi tensiunile şi-au găsit rezolvarea în identificarea cu moartea lui Isus. De aceea — fizic vorbind – nu mai cunoaştem pe nimeni, căci toţi am murit împreună cu Cristos. Carnea (eul nostru) a fost crucificată. Mielul lui Dumnezeu a murit pe cruce pentru ca tu şi eu – fiinţa, firea noastră veche – să moară împreună cu El. Dacă ne limităm numai la a spune: «Isus a murit pentru păcatele mele», atunci minimalizăm victoria cerească a lui Isus. Motivul principal al morţii lui Isus a fost ca: «Noi, deci, prin botezul în moartea Lui am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Cristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă. În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui» (Rom. 6,4-5). 

 

MEDITAŢII PENTRU FIECARE ZI A ANULUI

DE CHARLES H. SPURGEON


Dimineaţa şi Seara

Dimineaţa

Fără vărsare de sânge nu este iertare.

Acesta este glasul adevărului. Fără vărsare de sânge, nici un păcat nu putea fi îndepărtat în ceremoniile iudeilor. Fără răscumpărare, păcatul nu putea fi îndepărtat în nici un caz, prin nici un alt mijloc. Este clar deci că nu există speranţă pentru mine fără Christos, fiindcă nu există alt sânge care să se poată vărsa ca răscumpărare pentru păcat. Cred eu deci în El? Este sângele jertfei Sale răscumpărare pentru sufletul meu? Toţi oamenii sunt egali în nevoia de El. Chiar dacă suntem generoşi, amabili sau patrioţi, nu se face excepţie de la regulă pentru noi. Păcatul nu acceptă nimic în afară de sângele Celui pe care Dumnezeu L-a desemnat ca jertfă de ispăşire. Ce binecuvântare că există o cale de iertare! De ce să căutăm alta? Persoanele care au O religie formală nu pot înţelege de ce ne bucurăm că păcatele ne sunt iertate de dragul lui Christos. Faptele, rugăciunile şi ceremoniile lor nu le oferă decât puţină mângâiere. E bine că se simt aşa, fiindcă ei neglijează marea mântuire şi vor să fie salvaţi fără sânge. Suflete, ia-ţi timp şi gândeşte-te că dreptatea lui Dumnezeu este obligată să pedepsească păcatul. Priveşte pedeapsa executată asupra Domnului Isus şi prosternează-te în umilă bucurie. Sărută picioarele Celui care ţi-a ispăşit păcatele cu sânge. Este zadarnic să-ţi chinuieşti conştiinţa ca să ai mângâiere; am lăsat asta în Egiptul sclaviei noastre legale. Singura alinare pentru o conştiinţă încărcată este vederea lui Isus suferind pe cruce. „Sângele este viaţă” (Deuteronom 12:23) pune legea levitică; să ne mângâiem cu gândul că este o viaţă de credinţă şi bucurie şi har divin.

    Ce dulce e să poţi vedea cum curge
    Izvorul dragostei de sus;
    Să ştii că pentru noi se frânge
    Spre pace, trupul Scumpului Isus.

Seara

Aceste lucruri sunt vechi. 1 Cronici 4:22

Aceste lucruri nu sunt atât de vechi ca cele care ne încântă sufletul. Să le rechemăm un moment, numărându-le aşa cum îşi numără un sărac bănuţii. Hotărârea suverană a lui Dumnezeu, prin care ne-a ales pentru viaţă veşnică, înainte „de a fi pământul” (Proverbe 8:23), este o chestiune foarte veche, dintr-un timp pe care oamenii nu îl pot concepe. Am fost aleşi „înainte de întemeierea lumii” (Efeseni 1:4). Dragostea veşnică a făcut alegerea, care nu a fost doar un act al voinţei divine, ci şi unul al afecţiunii divine. Tatăl ne-a iubit din şi de la început. Aceasta este o temă de meditaţie zilnică. Scopul veşnic de a ne răscumpăra de la ruină, de a ne curăţa şi sfinţi, şi de a ne slăvi la sfârşit datează dintr-un timp imemorial; merge mână în mână cu dragostea neclintită şi cu suveranitatea absolută. Legământul este descris întotdeauna ca veşnic şi Isus, a doua parte din el, a fost implicat în mod activ încă de la început. El şi-a întins mâinile cu sfântă siguranţă cu mult înainte ca prima stea să strălucească, şi prin El cei aleşi au fost hirotonisiţi spre viaţă veşnică. Prin îndurarea divină, un legământ mult mai binecuvântat a fost stabilit între Fiul lui Dumnezeu şi poporul Său ales, un legământ care va rămâne în picioare până la încheierea timpului. Nu-i aşa că este bine să vorbeşti despre lucrurile vechi? Nu este o ruşine că sunt neglijate şi chiar respinse de majoritatea credincioşilor? Dacă ar şti mai mult despre păcatul lor, nu ar fi mai pregătiţi să-i slăvească harul uimitor? Să-L lăudăm şi să-L slăvim în seara aceasta, cântând:

    Un legământ de har
    Un păcătos adus lângă altar!
    Şuvoaiele iubirii izvorând
    Din Dumnezeul nostru sfânt;
    In harul Său eu văd mereu
    Iubire pentru ceea ce sunt eu.

 

IZVOARE IN DEŞERT

 

„M-a acoperit cu umbra mâinii Lui şi M-a făcut o săgeată ascuţită, M-a ascuns în tolba Lui cu săgeţi.” Isaia 49:2

„În umbră” – fiecare dintre noi trebuie să meargă acolo câteodată. Lumina orbitoare a soarelui este prea luminoasă, şi ochii noştri sunt vătămaţi. Curând ei devin incapabili să distingă umbrele subtile de culoare sau să deosebească nuanţele neutre, cum ar fi camera umbrită a bolnavului, casa umbrită de jale, sau viaţa umbrită din care lumina soarelui s-a îndepărtat.Dar nu te teme! Este umbra mâinii lui Dumnezeu. El te conduce, şi sunt lecţii care nu pot fi învăţate decât acolo unde te conduce El. Fotografia feţei Lui nu poate fi developată decât în camera obscură. Dar să nu crezi că El te-a dat la o parte. Tu eşti încă „în tolba Lui cu săgeţi”. El nu te-a aruncat cât colo ca pe ceva fără valoare.El doar te ţine pe aproape până vine momentul când te poate trimite repede şi cu toată încrederea într-o misiune care Îi va aduce glorie. O, tu, cel ţinut în umbră, izolat, aminteşte-ţi cât de strâns este legată tolba cu săgeţi de luptător. Este întotdeauna la îndemâna lui şi este protejată cu gelozie.

din Hristos în Isaia, de F.B. Meyer

În unele domenii ale naturii, umbrele sau întunericul sunt locurile în care plantele cresc cel mai mult. Frumosul grâu indian niciodată nu creşte mai rapid decât în întunericul unei nopţi calde de vară. Soarele usucă şi răsuceşte frunzele în lumina arzătoare a amiezii, dar odată ce un nor ascunde soarele, ele repede se desfac. Umbrele fac o slujbă pe care lumina soarelui nu o poate face. Frumuseţea cerului înstelat nu poate fi văzută în toată plinătatea ei până când umbrele nopţii nu alunecă pe cer. Ţinuturile cu ceaţă, nori şi umbră sunt pline de verdeaţă. Şi există flori frumoase care înfloresc numai la umbră, şi nu în soare.

Cultivatorii de flori au primula lor de seară precum şi gloria lor de dimineaţă. Primula de seară nu se va deschide în soarele amiezii, ci îşi descoperă frumuseţea numai când umbrele serii încep să se lungească.

 

Dacă toată viaţa ar fi soare,

Faţa noastră ar tânji să primească

Şi să simtă pe ea o dată-n plus

Picătura răcoroasă a ploii.

Henry Jackson Van Dyke

 

SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI

Volumul III

 

 

Iov 33.23-33 si 34.1-15

Versetele 23 şi 24 din cap. 33 ne îndreaptă gândurile spre Mesagerul dragostei divine, spre Isus, Mijlocitorul nostru.(Viaţa Lui:) El a venit pentru a-i arăta omului păcătos calea dreptăţii, pentru a-l ajuta să-şi recunoască starea şi să se judece în lumina divină. Felul Său de a trăi viaţa aici, pe pământ, pune cu atât mai mult în evidenţă adevărata stare a omului. Dar, pentru ca Dumnezeu să poată manifesta îndurare, a fost necesară ispăşirea. Şi soluţia a fost găsită:(Moartea Lui:) Prin jertfa Domnului Isus, noi suntem eliberaţi de groapa pieirii! Şi aceasta nu este totul! Versetele 25 şi 26 vorbesc despre viaţa cea nouă, despre comuniune, despre bucurie, despre îndreptăţire, toate ca fiind partea noastră. Dumnezeu ne-a primit prin har, ne-a făcut plăcuţi în Cel Preaiubit (Efeseni 1.6 notă).(Învierea Lui:) Astăzi noi ne bucurăm de prezenţa unui Mântuitor viu în glorie. El este acolo ca Mijlocitor al nostru. Câte consecinţe binecuvântate decurg din aceasta!Versetele 27 şi 28 vorbesc despre mărturia pe care suntem chemaţi s-o dăm „înaintea oamenilor” cu privire la ce a făcut Dumnezeu pentru noi. Să nu pierdem niciodată din vedere această slujbă, care este partea noastră!În cap. 34, Elihu este obligat să vorbească cu asprime. Căutând să se îndreptăţească, Iov îl acuzase pe Dumnezeu de nedreptate (32.2). Era mult prea grav. Iov se asocia astfel cu cei răi şi de aceea mustrarea trebuia să-i fie făcută răspicat (Romani 9.14).

 

 

PÂINEA CEA DE TOATE ZILELE

 

„…să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul.” 1 Ioan 3:18

O PROBĂ A DRAGOSTEI

Text:Matei 5:38-48

Diferenţa dintre a arăta dragostea şi numai a vorbi despre ea, este foarte sugestiv arătată de o povestire din viaţa unui profesor de psihologie. Omul nu avea copii, şi ori de câte ori vedea vreun vecin pedepsindu-şi copilul pentru relele săvârşite, intervenea şi spunea: „trebuie să-ţi iubeşti copilul şi nu să-l pedepseşti”.

Intr-o vară călduroasă, profesorul îşi repara drumul de beton spre garaj. Obosit după câteva ore de muncă, a pus jos mistria, şi-a şters transpiraţia de pe frunte şi se îndrepta spre casă. Chiar în momentul acela a văzut cu coada ochiului cum un băieţel neastâmpărat tocmai călca în betonul proaspăt turnat. A alergat după el, l-a înşfăcat şi când era gata să-l pocnească, a auzit cum fereastra unui vecin s-a deschis şi o voce i-a strigat: „Hei, profesore! Ai uitat? Trebuie să iubeşti copilul!” La aceasta profesorul a replicat: „Il iubesc în abstract, dar nu la concret!” (în limba engleză, cuvântul pentru concret este identic cu cel pentru beton, n.tr.) Cât de uşor este să vorbeşti sentimental despre dragoste ca despre ceva intangibil! Dar este mult mai dificil să o pui în practică, în situaţiile vieţii reale. Isus a spus aceasta deosebit de clar în predica de pe munte, dându-ne o modalitate de-a ne pune dragostea la încercare. Fără să minimalizeze importanţa pedepsirii răufăcătorului, El ne-a poruncit să ne arătăm amabilitatea şi bunătatea, ba chiar să ne rugăm pentru cei ce ne tratează rău sau îşi arată răutatea faţă de noi.Atingem noi acest standard? Ai făcut vreodată o faptă bună unuia dintre duşmanii tăi? încearcă. Este o probă a dragostei adevărate. H.G.B.

    Nu căuta o cale de-a scuza
    Tumultul urii-nrobitoare.

    Iubirea trece peste moartea sa

    S-aducă dulcea vindecare.    – D.J.D.

A întoarce bine pentru bine, este omeneşte; a întoarce bine pentru rău e dumnezeieşte.

 

CUVÂNTUL Lui DUMNEZEU pentru astăzi

 

„El ne-a făcut, ai Lui suntem” (Psalmul 100:3)

Astăzi ai nevoie de motivare? Să ne uităm la palmieri. 1) Îi poţi tăia. Însă nu-i poţi ucide! Mineralele şi substanţele nutritive de care au nevoie majoritatea copacilor se găsesc la suprafaţă, chiar sub scoarţă, deci când îi tai, ei mor. Dar nu şi palmierii. Viaţa lor vine din interior, aşa că ei se dezvoltă chiar şi când sunt atacaţi. Să citim: „Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut” (2 Corinteni 4:7). Ce minunat; chiar dacă învelişul pământesc din afară poate fi tăiat şi rănit, comoara din interior se află la loc sigur, ferit de duşmani! 2) Se pot îndoi, dar nu se rup. Vânturile tropicale pot smulge din rădăcină majoritatea copacilor, dar nu şi palmierii. Cu cât este mai puternic vântul, cu atât se apleacă mai tare, uneori până la pământ. Cu toate acestea, când încetează furtuna, ei se îndreaptă la loc şi devin mai puternici în locul în care s-au îndoit. Ce imagine! Noi am fost creaţi ca să ne plecăm, dar nu sâ ne frângem, pentru că Dumnezeu ne dăruieşte „toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui, pentru orice răbdare şi îndelungă răbdare, cu bucurie” (Coloseni 1:11). 3) Adâncimea rădăcinilor este întotdeauna mai mare decât înălţimea copacului! Dacă rădăcinile plantelor obişnuite merg numai câţiva metri sub pământ, rădăcinile palmierilor pot ajunge la câţiva zeci de metri adâncime în căutarea apei. David a spus: „Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu” (Psalmul 42:1). Sapă adânc, lucrează la relaţia ta cu Dumnezeu şi nu vei fi niciodată dezrădăcinat sau neroditor şi nu vei fi niciodată nimicit de furtună!

 

DOMNUL ESTE APROAPE – GBV

 

 „Dar Iona sa ridicat ca să fugă la Tarsis, departe de fața Domnului; şi a coborât la Iafo şi a găsit o corabie care mergea la Tarsis; şi a plătit costul călătoriei şi a coborât în ea ca să meargă cu ei la Tarsis, departe de fața Domnului.” Iona 1.3

În 2 Împărați 14.25 citim despre granița lui Israel că a fost restabilită potrivit cuvântului Domnului, „pe carel spusese prin robul Său, Iona, profetul”. Cât de solemn este faptul că cel care era gura lui Dumnezeu sa dovedit neascultător atunci când cuvântul Lui a venit la el (Iona 1.1,2)! Dacă Tarsisul era în sudvestul Spaniei, aşa cum susțin unii, înseamnă că acest loc era în direcția opusă drumului către Ninive. Iona încerca să fugă din prezența Domnului, în ciuda cuvintelor lui David: „Unde să mă duc de la Duhul Tău şi unde să fug de la fața Ta?” (Psalmul 139.7). La început, călătoria părea să meargă aşa cum plănuise Iona: a găsit o corabie, a putut plăti biletul, a găsit un loc unde să doarmă. Împrejurările însă pot fi înşelătoare. Să remarcăm cuvântul „jos”, folosit de două ori pentru a descrie drumul pe care el îl luase. Era un drum în jos, atât geografic, cât şi spiritual, căci lea spus celor din echipaj – în mod evident, păgâni (Iona 1.5) – că fugea de fața Domnului (Iona 1.10). Ce ocară adusă Dumnezeului lui Israel!

Totuşi, atributele divine pe care Iona avea să le tăgăduiască pentru niniviteni, anume harul, îndurarea, răbdarea şi bunătatea (Iona 4.2), aveau săi fie alături în adâncul mării şi în pântecele peştelui. Insensibil la pericolul la care el şi echipajul erau expuşi, Iona se trezeşte la realitate şi înțelege că nu poate să I se împotrivească lui Dumnezeu şi că trebuie să se plece înaintea dorinței Lui de a binecuvânta (Iona 2.9). Apostolul Pavel rosteşte şi el, întro altă formă, cuvintele căpitanului corăbiei: „Trezeştete tu, care dormi, şi ridicăte dintre cei morți şi Hristos va străluci peste tine”. Fie ca şi noi să umblăm „nu ca neînțelepți, ci ca înțelepți, răscumpărând timpul, pentru că zilele sunt rele … înțelegând care este voia Domnului” (Efeseni 5.1417). S. Attwood

 

Sămânţa Bună

„Fiule, dă-mi inima ta și să găsească plăcere ochii tăi în căile Mele.” Proverbe 23.26

Plăcere în căile Mântuitorului

Viața fiecărui om este plină de planuri, de hotărâri și neliniște; și uneori chiar cu urmări foarte grele. Astfel de situații duc sufletul în încercări, în suferințe, în nopți nedormite. Dar cât de fericit devine un om, când vede că hotărârea luată a avut un sfârșit bun! Însă cea mai importantă hotărâre este aceea de a-L urma pe Mântuitorul. De aceea El spune: „Fiule, dă-mi inima ta”. Inima noastră este locașul sentimentelor umane. Dacă predăm inima noastră în mâinile atotputernice ale Mântuitorului, vom fi în siguranță, fericiți atât aici pe pământ, cât și în veșnicie. Adeseori, omul dă un ban pentru săraci, pentru biserică, pentru o faptă bună – toate acestea sunt frumoase, dar mai întâi trebuie să-i dăm inima noastră Domnului. Acesta este cel mai important lucru.Mântuitorul Și-a dat viața la crucea de pe Golgota pentru toți care își predau inima lor Lui. El vrea să ne facă fericiți, vrea să ne călăuzească pe calea vieții, vrea să ne ocrotească de orice rău. Dar pentru aceasta trebuie să aparținem de El, să ne încredințăm gândurile, planurile, hotărârile noastre în mâinile Sale străpunse la cruce pentru noi. Astăzi putem ieși din întunericul necredinței și să ne hotărâm pentru Hristos. Așa vom găsi plăcere în căile Mântuitorului.

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: