Mana Zilnica

2 Octombrie 2025

DOMNUL ESTE APROAPE

Cel semănat pe locurile stâncoase, acesta este cel care aude Cuvântul și îndată îl primește cu bucurie.

Matei 13.20

     Este oare bine ca acest Cuvânt să fie primit cu bucurie? Această primire a Cuvântului poate părea o reacție potrivită înaintea oamenilor. Mulți au gândit așa și au acționat ca atare. Dar aceasta este o eroare nefastă. Solemnitatea mesajului lui Dumnezeu este înțeleasă greșit și astfel starea proprie decăzută va fi interpretată eronat.

În exemplul precedent l-am găsit pe Satan ca împotrivitor. Aici întâlnim carnea în împotrivirea ei față de Cuvânt – este vorba de carne în forma ei cea mai atrăgătoare. Unii oameni au fost imediat gata să se predea cu bucurie Domnului. Dar ei n-au cunoscut niciodată acea stare despre care vorbește Cuvântul lui Dumnezeu, și anume zdrobirea inimii: „Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit. Dumnezeule, Tu nu disprețuiești o inimă zdrobită și smerită!“ (Psalmul 51.17). Când se va turna duh de îndurare și de cerere peste locuitorii Ierusalimului, atunci fiecare generație va boci pentru sine (Zaharia 12.10,12).

Așa este întotdeauna când lucrează Duhul lui Dumnezeu: plugul Cuvântului lui Dumnezeu ară inima omului și îl face conștient de păcatele sale. Acest fapt nu are la început legătură cu bucuria. Când recunoști cu credință că ești un păcătos pierdut, nu ești bucuros, ci te temi și ești necăjit. Desigur, după ce problema păcatului este rezolvată, Domnul dăruiește bucuria mântuirii. Dar „pocăința spre mântuire“ (2 Corinteni 7.10) vine înaintea bucuriei, iar „bocitul“ vine înainte de reabilitare.

Când Cuvântul este primit superficial, „cu bucurie“, aceasta este dovada că nu a existat niciodată o lucrare în profunzime. Plugul lui Dumnezeu nu a putut ara inima și conștiința, iar natura stricată a omului nu a recunoscut niciodată acest plug. Din fire, inima omului este, într-adevăr, o inimă de piatră, când ne gândim la relația omului cu Dumnezeu (Ezechiel 36.26). Judecata de sine este străină omului firesc. Dar această inimă de piatră se poate arăta totuși foarte religioasă și poate fi acoperită cu un strat subțire de pământ. Nu este oare semnul decăderii din zilele din urmă tocmai această „formă de evlavie“, a cărei putere este tăgăduită (2 Timotei 3.5)?

C. Briem

SĂMÂNȚA BUNĂ

Pocăiți-vă deci și întoarceți-vă, ca să vi se șteargă păcatele.

Fapte 3.19

„Momentul Damascului“

Ați auzit vreodată de expresia „a avut momentul Damascului“? Aceasta înseamnă că cineva și-a schimbat atitudinea în mod radical. Acea persoană acceptă ceea ce a negat sau a combătut; este o capitulare, o predare totală. Și, deși acest „moment“ este posibil în multe sfere din viața de zi cu zi, într-un singur aspect al lui este esențial.

Prima persoană care a experimentat acest „moment al Damascului“ în mod literal a fost Saul din Tars. În primul secol d.Hr., el a fost un mare vrăjmaș al credinței creștine. Într-o zi, pe când călătorea spre Damasc pentru a-i persecuta pe creștinii de acolo, a avut o întâlnire neașteptată care i-a schimbat complet viața. Acest Isus, pe care Saul Îl atacase cu atâta violență prin persecutarea creștinilor, i-a apărut într-o lumină din cer „mai strălucitoare decât soarele“ (Fapte 26.13). Isus l-a oprit din drum și l-a întrebat: „Saul, Saul, pentru ce Mă persecuți?“. Întrebarea lui Saul, „Cine ești, Doamne?“, primește răspunsul: „Eu sunt Isus pe care tu Îl persecuți“ (Fapte 9.4,5). Saul și-a dat seama că mergea pe un drum greșit. Din acea zi, el a devenit dintr-un prigonitor un predicator înflăcărat. La fel ca Saul, fiecare dintre noi are nevoie de „momentul Damascului“, de o întâlnire cu Isus Hristos. Oricare ar fi viața ta, cu toții putem găsi iertare de păcate și viață nouă în Hristos. Cu cât ne punem mai repede sub călăuzirea și protecția lui Isus, cu atât mai mult acea nouă viață ne va aduce mai multe bucurii.

Citirea Bibliei: Isaia 33.1-34.17 · Evrei 2.11-18

SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI

de Jean Koechlin

2 Cronici 8:1-18

Solomon îşi întăreşte împărăţia. Construieş­te cetăţi pentru provizii şi fortificaţii. Dintre acestea, Bet-Horonul de sus şi Bet-Horonul de jos (v. 5) ne amintesc de victoria extraordinară a lui Io­sua (sau mai degrabă a Domnului) pe dru­mul de coborâre care separa aceste două cetăţi (Iosua 10.11). Acum toţi canaaniţii care, prin neascultarea poporului fuseseră lăsaţi cu viaţă după cu­ce­rire, sunt supuşi unui tribut. În contrast cu ei, ascultând de Cu­vânt (Levitic 25.42), copiii lui Israel nu sunt supuşi mun­cilor rezervate sclavilor. Împăratul face astfel o dis­tincţie clară între cei care aparţin şi cei care nu aparţin poporului lui Dumnezeu, chiar şi în cazul propriei soţii (v. 11). Să nu uităm niciodată că această distincţie mai există şi astăzi şi se referă la noi.

Este adevărat că noi am fost altădată sclavi ai păca­tului (Romani 6.20), dar acum Fiul ne-a eli­berat; suntem liberi (Ioan 8.36). Liberi pentru a lăuda şi pentru a sluji, „după cum cere datoria fiecărei zile“ (v. 14), dar nu liberi să facem ce vrem. „Nu s-au abătut de la porunca împă­ra­tu­lui“ (v. 15). Versetul 13 menţionează porunca lui Moise, iar v. 14 pe cea a lui David. Adevărata liber­tate pentru cre­dincios constă în a face din dragoste voia Dom­nului.

ELIBERAT DE DRAMA EMOȚIILOR | Fundația S.E.E.R. România

„Să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care le dă adevărul.” (Efeseni 4:24)

Înainte de a fi crucificat, Domnul Isus S-a rugat în grădina Ghetsimani. A simțit emoții intense… „A ajuns într-un chin ca de moarte şi a început să Se roage şi mai fierbinte; şi sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge, care cădeau pe pământ.” (Luca 22:44) Atât de puternice au fost acele trăiri, încât S-a rugat ca paharul răstignirii să se depărteze de la El. Dar în acea noapte, Isus a rupt lanțurile emoțiilor supunându-Se voinței Tatălui Său, când a spus: „Facă-se nu voia Mea, ci a Ta!” (Luca 22:42) Nu numai că emoțiile pot fi stăpânite prin ascultare, dar ele se vor supune credinței. Emoțiile vor face ceea ce noi, prin credință, le ordonăm să facă.

Psalmistul David a exclamat: „Binecuvântează, suflete, pe Domnul şi tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt!” (Psalmul 103:1) David a ordonat sufletului său, centrul emoțiilor sale, să-L binecuvânteze pe Domnul. El credea că sufletul său și tot ceea ce este în el vor face ceea ce el a poruncit. Sentimentele pot fi transformate din dramă în binecuvântare.

Apostolul Pavel credea că emoțiile negative pot și trebuie să fie dezbrăcate, iar emoțiile pozitive – îmbrăcate: „Să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care le dă adevărul.” (Efeseni 4:22-24). Și tot el spune: „Pacea lui Dumnezeu… să stăpânească în inimile voastre…” (Coloseni 3:15) Sfintele Scripturi arată clar că emoțiile pot fi supuse, și că voința poate răspunde puterii lui Dumnezeu și credinței, mai mult decât emoțiilor celor mai dramatice!