11 Noiembrie 2023
Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii.
Apocalipsa 21.3
Scopul lui Dumnezeu întotdeauna a fost să locuiască împreună cu oamenii. Această dorință a Lui s-a văzut în Eden, când Domnul Dumnezeu venea în grădină în răcoarea zilei. Din nefericire însă, păcatul a întinat acea grădină minunată, iar Dumnezeu n-a mai putut fi împreună cu omul. Apoi, pe temeiul răscumpărării, Dumnezeu a locuit într-un cort în mijlocul lui Israel. Însă și Israel a falimentat și n-a umblat într-un fel potrivit cu prezența lui Dumnezeu. Poporul a căzut în idolatrie, L-a respins pe Hristos, iar Domnul a trebuit să spună: „Iată, vi se lasă casa pustie”.
Dumnezeu n-a renunțat însă la scopul Său măreț, căci Adunarea este chemată să fie casa Lui. Totuși, ca în toate celelalte perioade, Adunarea a falimentat și ea, iar căderea ei este cu atât mai cumplită cu cât lumina și privilegiile ei au fost incomparabil mai mari. În cele din urmă, ceea ce mărturisește a fi Adunarea va deveni un loc atât de corupt, încât, în loc să fie „locuința lui Dumnezeu în Duhul” (Efeseni 2.22), ea va fi „locuința demonilor” (Apocalipsa 18.2).
Cât de mângâietor este să vedem că niciun faliment din partea omului nu-L poate împiedica pe Dumnezeu să-Și împlinească scopurile! Astfel că, privind la cerurile noi și la pământul nou vedem cum, în înțelepciunea Sa nespus de felurită, Dumnezeu, în ciuda oricărui faliment al nostru, Își va împlini scopul într-o scenă în care căderea nu va mai putea exista niciodată. Nu va fi o chestiune de domnie, nici de cârmuire și nici de judecată, fiindcă nu va mai exista vreun păcat care să trebuiască pedepsit și niciun vrăjmaș care să trebuiască biruit. „Dumnezeu Însuși va fi cu ei și El va fi Dumnezeul lor” (Apocalipsa 21.3). Mai mult, Dumnezeu va locui cu „oamenii” – nu vor mai exista națiuni. Nicio distincție de ordin național, politic sau social nu va mai exista în această lume nouă. Va fi Dumnezeu Însuși cu oamenii, oamenii vor fi poporul Său, iar El va fi Dumnezeul lor.
H. Smith
Isus le-a vorbit din nou și le-a zis: „Eu sunt Lumina lumii. Cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții”.
Ioan 8.12
Domnul este Lumina mea
În micul sat Viganella din Piemont (Italia), între 11 noiembrie și 2 februarie domnește mereu întunericul. În timpul acestor săptămâni, soarele se ascunde după munții înalți, iar piața satului rămâne în întuneric chiar și la amiază. Dar primarul satului a avut o idee genială: O oglindă dirijată de un computer, cu un mecanism complex de rotire și înclinare, instalată pe unul dintre cei mai înalți munți din jurul satului, aduce soarele în sat iarna! Oglinda are o suprafață de 40 metri pătrați și în zilele cele mai întunecoase ale anului alimentează piața satului cinci ore pe zi cu soare.
Un spațiu inundat de lumină în mijlocul umbrei și al întunericului – cine nu-și dorește așa ceva atât în viața practică, cât și în inima sa? Există undeva un loc unde poți acumula lumină și căldură, chiar dacă totul în jur este întunecos? Mica, un profet din Vechiul Testament, ne confirmă acest lucru: „Chiar dacă stau în întuneric, totuși Domnul este Lumina mea” (Mica 7.8).
Dacă în jurul nostru și în noi este întuneric, atunci putem fi ajutați numai de o lumină din exterior, de lumina lui Dumnezeu! Numai Dumnezeu este Cel care ne dăruiește lumina și căldura Sa în cantitatea necesară pentru întunericul vinovăției noastre. Dumnezeu ne dăruiește zilnic lumina Sa în orice situație, de aceea să-I mulțumim zilnic pentru ea!
Isus Hristos a spus: „Eu am venit ca lumină în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric” (Ioan 12.46).
Citirea Bibliei: 2 Cronici 2.10-18 · 2 Timotei 1.1-8
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI
coordonatori Bob & Debby Gass
REACȚIA POTRIVITĂ | Fundația S.E.E.R. România
„Ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre…” (Romani 5:3)
În cel de-al Doilea Război Mondial, Viktor Frankl a fost trimis într-un lagăr de concentrare. Naziștii i-au luat absolut tot: soția, familia, hainele, până și verigheta. Dar i-a rămas ceva ce nimeni nu i-a putut lua. În cartea sa „Omul în căutarea sensului vieții”, devenită celebră, el a scris: „Totul ne poate fi luat, mai puțin un lucru – ultima dintre libertățile umane: aceea de a alege atitudinea pe care o adoptăm în diferite circumstanțe.” Ei bine, gardienii nu i-au putut lua lui Frankl libertatea de a-și alege atitudinea. Noi nu știm ce se va întâmpla mâine, și nici măcar azi… Nu putem controla împrejurările, dar putem controla modul nostru de a reacționa la ele! Putem controla dacă o experiență ne face mai puternici sau mai slabi, dacă ne poate spori credința sau teama, dacă ne poate face o persoană mai bună sau una mai plină de amărăciune. Există un vechi proverb care spune: „Același soare care topește untul întărește lutul.” Dumnezeu vrea ca luptele pe care le purtăm să ne întărească! Apostolul Pavel scria: „Ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre, căci ştim că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea. Însă nădejdea aceasta nu înşală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.” (Romani 5:3-5) Și încă un gând, foarte important: testele și încercările prin care trecem în această viață ne califică să stăpânim și să domnim cu Hristos în viața de apoi! Când ești convins de lucrul acesta, și ți-l amintești – vei reacționa în mod corespunzător!
de Jean Koechlin
1 Petru 1:13-25
Cât L-a obosit pe Domnul Isus păcatul de care a trebuit să Se ocupe! Acum El Se odihneşte, după ce l-a desfiinţat prin moarte. Tot aşa şi creştinul ar trebui să fi terminat cu poftele omeneşti. Dragi prieteni, nu ne ajunge oare că, înainte de întoarcerea la Dumnezeu, am pierdut timp preţios mergând nebuneşte spre moarte? Să trăim restul timpului nostru „pentru voia lui Dumnezeu”.
Fără-ndoială că noua noastră purtare va contrasta cu cea a lumii din jurul nostru. Şi aceasta va fi mirată că ne abţinem să luăm parte la bucuriile ei tulburate şi înşelătoare. Va face poate glume pe seama noastră şi ne va insulta. De ce? Pentru că lumea se va simţi condamnată prin despărţirea noastră de ea, aşteptând să fie judecată de marele Judecător (v. 5).
Tocmai iminenţa acestei judecăţi ne dictează comportamentul: seriozitate, vigilenţă, rugăciune, dragoste fierbinte (cap. 1.22b). Aceasta se traduce în mai multe moduri: în căutarea restabilirii fraţilor noştri (v. 8b), în practicarea cu bucurie a ospitalităţii şi în folosirea darurilor felurite ale harului lui Dumnezeu în folosul altora. Astfel Isus din cer continuă pe pământ să-L glorifice pe Tatăl (acesta este măreţul Său gând) în viaţa răscumpăraţilor Lui (v. 11; Ioan 17.4,11; 15.8).
Mana Zilnica 