7 Iulie 2023
Preaiubiților, aceasta este deja a doua epistolă pe care v-o scriu; în amândouă vă trezesc înțelegerea curată, prin aducere-aminte, ca să luați seama la cuvintele vorbite mai înainte prin sfinții profeți și la porunca Domnului și Mântuitorului, prin apostolii voștri.
2 Petru 3.1,2
Patru îndemnuri către „cei preaiubiți” (1) – „Ca să vă amintiți”
Capitolul 3 din cea de-a doua Epistolă a lui Petru conține cele din urmă cuvinte ale sale către cei sfinți. El le spusese deja că avea să fie martirizat în curând (2 Petru 1.14; conform cu Ioan 21.18). De patru ori în acest capitol, apostolul se adresează sfinților cu termenul „preaiubiților” (versetele 1, 8, 14 și 17). Am socotit că ar fi de folos pentru noi să privim la aceste cuvinte de final ale acestui credincios slujitor al Domnului.
Petru a scris această a doua epistolă pentru a readuce în memoria celor credincioși anumite lucruri. Este important să ne aducem întotdeauna aminte de lucrurile pe care le-am auzit. Ei auziseră cuvintele profeților și cele ale Domnului Isus, însă aveau nevoie să le fie reamintite. Creștinii de la început nu aveau biblii personale, așa că era important ca ei să țină în memorie lucrurile pe care le auzeau; acest lucru însă este și pentru noi important astăzi, chiar dacă avem Biblia la dispoziție. Tendința este întotdeauna de a deveni neglijenți și nepăsători, din prea multa familiarizare cu aceste lucruri. Avem deci nevoie să fim mereu conștientizați cu privire la importanța lor.
Petru dorea ca cei preaiubiți să-și aducă aminte că în zilele din urmă vor fi batjocoritori care vor disprețui ideea celei de-a doua veniri a lui Hristos. Noi trăim în aceste zile din urmă, în care auzim des astfel de cuvinte: „Unde este făgăduința venirii Lui?”. Inimile noastre, deși nu vor deveni batjocoritoare, se pot răci și pot deveni indiferente cu privire la acest adevăr. Lumea poate face ca duhul nostru să devină lipsit de entuziasm. Avem nevoie, preaiubiților, să ne aducem aminte de speranța noastră fericită!
B. Reynolds
Ați auzit că s-a zis: „Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”. Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviți celui care vă face rău …, iubiți pe vrăjmașii voștri …, ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri.
Matei 5.38,39,44,45
Nu mai pot merge niciunde niciodată
Evanghelistul Erino Dapozzo sosise acasă dimineața foarte devreme, după o absență de câteva zile. În fața casei lui, câțiva bărbați se grăbeau să-i fure acele scânduri, frumos stivuite, pe care el dorea să le folosească pentru ceva important. Primul său gând a fost să cheme poliția. Apoi Dapozzo s-a gândit: „Acești hoți au un suflet care este mult mai prețios decât aceste scânduri”. Dragostea divină l-a determinat să meargă la acești bărbați și să le ofere ajutorul. Ei nu s-au gândit nici pe departe că el ar putea fi proprietarul și au acceptat mirați ajutorul. Dapozzo le-a dat cele mai frumoase scânduri.
După ce vehiculul a fost umplut la refuz, Dapozzo le-a oferit cel mai bun cidru de mere și l-a servit în cele mai bune pahare. La sfârșit le-a explicat în toată liniștea cine este el și le-a spus despre Mântuitorul său. El i-a invitat să revină pentru a asculta evanghelia.
Șaisprezece ani mai târziu, unul dintre hoți a revenit. El a ascultat evanghelia și a primit vestea despre harul lui Dumnezeu. Dapozzo și-a pierdut scândurile, dar a câștigat un suflet pentru veșnicie.
După un timp, Dapozzo nu mai dispunea de niciun ban, dar trebuia să construiască o casă pentru a-și adăposti familia… Nu mai avea nici materialul de construcție… Atunci un prieten i-a trimis exact scândurile de care avea nevoie. Dumnezeu nu a uitat sacrificiul făcut. Un suflet prețios a fost mântuit și Dapozzo nu a suferit nicio pierdere!
Citirea Bibliei: Levitic 20.1-27 · Psalmul 68.1-9
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU ASTĂZI
coordonatori Bob & Debby Gass
BINECUVÂNTAREA POCĂINȚEI (1) | Fundația S.E.E.R. România
„Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?” (Romani 2:4)
Când te afli pe un drum greșit, pocăința te ajută să faci o întoarcere de 180 de grade și să te îndrepți în direcția bună. Ce binecuvântare! Pocăința nu sporește aspirația lui Dumnezeu de a fi cu tine, ci mărește dorința ta de a fi cu El. Uneori, credem că trebuie să ne pocăim pentru că Dumnezeu este supărat pe noi și are nevoie de timp să Se liniștească. Sau ne gândim la pocăință ca la o modalitate de a ne pedepsi pentru ca Dumnezeu să fie mai puțin dur cu noi. Asta nu e pocăință, este o stimă de sine scăzută – care te face să crezi că ai atât de puțină valoare, încât reacția ta nu contează. Cu toate acestea, prin pocăință înțelegi că întrucât valorezi atât de mult pentru Dumnezeu, reacția ta este importantă. De aceea, apostolul Pavel scria că „bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă”. Când Îl iubești pe Dumnezeu, cea mai mare îngrijorare a ta nu este că Dumnezeu te va face să suferi, ci că faptele tale Îl vor face pe El să sufere.
Când împăratul David l-a ucis pe Urie, după ce a avut o aventură cu soția lui, a stat o perioadă de timp fără să se pocăiască. Și cred că a trebuit să-și forțeze mintea să nu se gândească la asta. Ce mod nefericit de a trăi! În rugăciunea sa de pocăință, David a spus (Psalmul 51:3): „păcatul meu stă necurmat înaintea mea”. Apoi el s-a prăbușit înaintea lui Dumnezeu și cu lacrimi de pocăință, L-a implorat: „Curăţă-mă cu isop, şi voi fi curat; spală-mă, şi voi fi mai alb decât zăpada… Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule!… Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale!…” (vers. 7, 10, 12). Drept urmare, Dumnezeu l-a iertat și i-a șters vina, iar David a devenit cel mai mare împărat al lui Israel.
Vezi tu, pocăința nu este spre folosul lui Dumnezeu – ci spre folosul tău! Așadar, să ne pocăim de tot ceea ce este rău, ca să putem beneficia de binecuvântările pe care le aduce pocăința!
de Jean Koechlin
Hagai 1:1-15
Cartea lui Ezra ne învaţă cum, la întoarcerea din Babilon, Zorobabel şi însoţitorii lui întreprind reconstrucţia templului, apoi cum încetează lucrul, opriţi de manevrele de intimidare şi de demersurile vrăjmaşilor.
S-au scurs cincisprezece ani de când încetaseră lucrul, iar acele ameninţări nu mai sunt acum decât un fals pretext, astfel că profetul nici măcar nu le mai pomeneşte. El face de ruşine poporul, comparând devastarea casei Domnului cu râvna depusă de fiecare pentru împodobirea propriei locuinţe (Filipeni 2.21). Ce trist egoism şi, de asemeni, ce socoteală greşită! Toată truda lor nu produsese decât risipă (comp. cu Psalmul 127.1,2).
Dragi prieteni creştini, astăzi este „timpul de construire” a casei lui Dumnezeu, Adunarea Dumnezeului celui viu (1 Timotei 3.15). Cum putem lucra pentru aceasta? Ocupându–ne de suflete, de aceste „pietre vii” zidite pe Temelia care este Isus Hristos, având pentru Adunare aceeaşi solicitudine care-l ţinea „asediat” pe apostol în toate zilele, nepărăsind strângerile (1 Corinteni 3.10-17; 2 Corinteni 11.28; Evrei 10.25)!
Din nefericire, de câte ori lipsa de râvnă şi de dragoste pentru Adunare merge însoţită de grija pentru propriul confort.
Să luăm deci bine seama la căile noastre (v. 5, 7)!
Mana Zilnica 