Serviciul de Priveghere – VINERI 22 septembrie 2017, ora 19.00, in Biserica Baptista HARUL Bucuresti, str. Liviu Rebreanu 50-54
Serviciul de Inmormantare – Sambata 23 septembrie 2017, ora 13:00, in Biserica Baptista „HARUL”, Bucuresti, str. Liviu Rebreanu 50-54
Serviciul de Inhumare – va fi in Cimitirul Uzuru
–––––––––––––––––––––––––––
VIATA ofera multe surprize… Nu stii niciodata ce poate aduce o zi…
Patriarhul Iov era cel mai bogat om din zona si …. intr-o singura zi a devenit cel mai NENOROCIT om din zona…. Totusi a terminat acea zi DEZASTRUOASA pentru familia si afacerile sale spunand …. „DOMNUL A DAT, DOMNUL A LUAT, NUMELE LUI FIE BINECUVANTAT!”…
IUBEA PE DOMNUL SI LUCRAREA DOMNULUI…
Era vremea comunismului cand nu aveam carti de cantari pe note la biserica. Am fost binecuvantat sa-mi imprumute cartile lui cu note sa studiez si sa aduc la cor cantarile care le cred eu de cuviinta…
De aceea, fraților, căutați șapte bărbați dintre voi, cu mărturie bună, plini de Duh Sfânt și de înțelepciune… Și au ales pe Ștefan. Fapte 6.3,5
Ca o cometă pe cer, apariția lui Ștefan în Biblie este scurtă, însă strălucitoare. În doar câteva versete, Duhul Sfânt ne oferă o imagine minunată a unui om plin de Duh Sfânt.
Mai întâi, ni se spune despre el că avea o bună mărturie din partea fraților. Când adunarea din Ierusalim a avut nevoie de câțiva bărbați pentru o lucrare importantă, Ștefan a fost unul dintre cei aleși. A fi plin de Duh Sfânt ne aduce, în general, o bună mărturie din partea fraților.
Apoi Scriptura spune că era plin de credință și de putere. El s-a dedicat lucrării Domnului, dincolo de lucrarea pentru care fusese ales. A fost în totul la dispoziția lui Dumnezeu, pentru ca El să lucreze ceea ce voia în el și prin el.
De asemenea, Ștefan a fost sensibil la convingerile celor pe care căuta să-i aducă la Domnul. Ei l-au acuzat de blasfemie împotriva lui Moise, a lui Dumnezeu, a templului și a legii. Atunci când a răspuns, Ștefan a vorbit cu respect și cu putere spirituală despre aceste patru subiecte cu privire la care era acuzat.
Ștefan a fost un om care cunoștea Cuvântul. Cuvântarea lui din Fapte 7 reflectă un studiu atent al Scripturii și o aplicare corectă a ei. El a prezentat cu măiestrie o istorie scurtă a lui Israel, luând elemente din Geneza, Exod și din cărțile lui Samuel, concluzionând cu citate puternice din Deuteronom, Amos și Isaia.
Cel mai important lucru, Ștefan era preocupat cu Hristos. Aceasta este ceea ce înseamnă să fii plin de Duh. Privindu-L pe Fiul Omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu, Ștefan a putut suferi în tăcere mânia și violența celor care respingeau mesajul său și pe Mântuitorul. Apropierea lui de Hristos a atins apogeul în rugăciunea sa: „Doamne, nu le ține în seamă păcatul acesta!”. Facă Domnul să existe cât mai mulți oameni ca Ștefan în Adunarea lui Dumnezeu astăzi!
În cercuri largi ale creștinătății se învață că omul trebuie să contribuie prin faptele sale la primirea mântuirii. Conform acestor învățături, faptele bune ar fi mijlocul prin care s-ar câștiga fericirea veșnică. Cât de mare este numărul celor care, fiind neliniștiți cu privire la mântuirea sufletului, au ajuns la această așa-zisă îndreptățire prin fapte și la o activitate febrilă!
Dar ce spune Biblia? Dumnezeu „ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui” (Tit 3.5). Cei care acceptă voia lui Dumnezeu în viața lor sunt eliberați de învățături greșite cu privire la mântuirea lor veșnică și, ca niște ființe înnoite de Duhul Sfânt, fac fapte prin care Mântuitorul este cinstit. Numai o persoană care Îl are pe Isus ca Mântuitor al lui personal, poate face o faptă bună în Numele Domnului. O astfel de persoană va auzi vocea Mântuitorului prin Scriptură: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori ați făcut aceste lucruri unuia din acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie mi le-ați făcut”. Să reținem: nimeni nu este mântuit pentru faptele făcute în dreptatea proprie. Orice om mântuit care face o faptă bună în Numele Domnului, își va primi răsplătirea din partea Lui, indiferent de părerile oamenilor.
„Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22:39)
Când vorbeși despre dragostea față de ceilalți trebuie să faci două lucruri:
1) Trebuie s-o rostești. Un bătrân pescar care era căsătorit cu răbdătoarea și suferinda lui soție, rareori își lua timp ca să-și exprime afecțiunea. În cele din urmă, frustrată, aceasta i-a zis: „Cum se face că nu-mi spui niciodată că mă iubești?” Fără să clipească, el a declarat: „Ți-am spus că te iubesc când m-am căsătorit cu tine și dacă mă voi răzgândi vreodată îți voi da de știre!” E o istorioară drăguță, dar nu e la fel de drăguță când e realitate. Soțul sau soția ta poate știu că îl/o iubești, dar tot trebuie să te audă spunând. La fel și copiii tăi, prietenii tăi și persoanele din cercul tău de influență. De fapt, tu poți spune „te iubesc” de multe ori dar nimeni nu-ți va spune să te oprești!
2) Trebuie s-o arăți. Toți au nevoie de o bătaie pe umăr. Dr. Dolores Krieger, profesor de asistență medicală la Universitatea din New York, care a desfășurat numeroase studii despre puterea atingerii umane, a descoperit că atât cel care atinge, cât și cel atins experimentează un mare beneficiu fiziologic în urma contactului cu o ființă umană. Funcționează în felul următor: Celulele roșii poartă hemoglobina, o substanță care transportă oxigenul la țesutul corpului. Dr. Krieger a descoperit că atunci când o persoană atinge o altă persoană, nivelul hemoglobinei din fluxul de sânge al ambelor persoane crește. În acel moment, țesuturile din corp primesc mai mult oxigen, ceea ce revigorează corpul și poate contribui la procesul de vindecare. Ceea ce se vede este puterea efectivă a dragostei în acțiune.
Îți face bine să iubești! Nimic nu-ți aduce o răsplată mai mare, nimic nu te mulțumește și nu te încurajează mai mult decât dragostea față de alții prin vorbe și prin fapte.
La Iconia, Cuvântul produce acelaşi dublu efect ca şi în cazul precedent: credinţa, în dreptul unui mare număr, şi împotrivirea, la alţii. În cei priveşte pe apostoli, ei vorbesc cu îndrăzneală; şi care este secretul curajului lor?
Ei se sprijină pe Domnul, care şi lucrează împreună cu ei, întărindule cuvintele prin semne şi minuni (comp. v. 3 cu Marcu 16:20). Vindecarea făcută la Listra după ce apostolii fuseseră izgoniţi din Iconia produce o impresie foarte puternică asupra acestor sărmani păgâni. Ei se pregătesc să se închine ca unor dumnezei în faţa acestor oameni care, cu o zi înainte, în altă parte, erau căutaţi pentru a fi ucişi cu pietre. În ochii apostolilor, aceasta era cum nu se poate mai rău. Îngroziţi, îi invită pe aceşti idolatri să se întoarcă spre Dumnezeul cel viu (comp. cu cap. 12:22-23).
Sentimentele mulţimii rezistă însă o nimica toată. Iudeii veniţi din Iconia reuşesc repede să le câştige, astfel că, atunci când aruncă cu pietre în Pavel, o fac în asentimentul tuturor. Păzit de Domnul, slujitorul credincios nu este nici înspăimântat, nici descurajat. Îşi continuă cu calm lucrarea, trecând încă o dată prin cetăţile în care evanghelia fusese deja vestită. Această primă călătorie pentru evanghelie se încheie.
Apostolii sunt gata să istorisească adunării toate lucrările glorioase pe care Dumnezeu le făcuse cu ei.
Ca să nu dăm câștig lui Satan asupra noastră; pentru că nu suntem necunoscători ai planurilor lui.
2 Corinteni 2.11
Când vorbește de Satan, Petru spune: „Fiți treji, vegheați!” (1 Petru 5.8). Cu siguranță, pentru a fi treji este suficient să ni se spună că scopul lui Satan este să ne înghită. El vrea nu numai să ne strice bucuria și să ne împiedice slujirea, ci, dacă ar fi posibil, ar vrea chiar să ne distrugă complet. Bunul Păstor ne asigură însă că el nu va putea face așa ceva. Scopurile dragostei eterne nu pot fi zădărnicite de vrăjmaș!
Diavolul nu poate ști ce este în inima omului – „Tu, numai Tu cunoști inima tuturor fiilor oamenilor” (1 Împărați 8.39). Satan nu are discernământ spiritual și nu poate înțelege scopurile lui Dumnezeu, nici exercițiile spirituale ale sfinților; însă el își poate forma o idee privind la acțiunile oamenilor, de aceea îi urmărește cu atenție. Dacă eșuează în a-l face pe un credincios să-și împlinească poftele cărnii, va încerca să-l înșele făcându-l să se îngâmfe din punct de vedere religios.
Cât este deci de necesar să ne amintim că nici darurile, nici succesul în slujire, nici cunoștința biblică, nici experiența îndelungată și nici toate acestea laolaltă nu pot fi o barieră pentru acțiunile ispititorului. În toate acestea se poate strecura voința proprie, iar unde se strecoară voința proprie, vrăjmașul găsește întotdeauna o ușă deschisă. Iar dacă voința proprie deschide o ușă, încrederea în sine este cea care o ține deschisă. De cealaltă parte, putem avea încrederea că, acolo unde există o ascultare din inimă și o dependență reală, vrăjmașul nu poate face nimic. Ascultarea îi închide ușa, iar dependența o păstrează închisă.
Profesoara și asistenta medicală Clara Barton (1821-1912) s-a oferit să meargă pe front în mod voluntar. Ea a ajuns la spitalul de campanie, unde a început imediat lucrul și nu s-a oprit nici în orele târzii de noapte. Oboseala n-a împiedicat-o de a curăți și pansa rănile unui soldat, în timp ce încuraja pe altul. Nesiguranța vieții n-a înspăimântat-o. Chiar și atunci când un grup de rebeli s-a apropiat de locul unde era spitalul, iar șuieratul gloanțelor din confruntare se auzea tot mai tare, Clara și-a continuat slujba. Ea nu s-a oprit din muncă, atunci când toți ceilalți medici au mers să apere spitalul. Când unul dintre ofițeri a anunțat că spitalul trebuie evacuat, deoarece sunt în nesiguranță, Clara a spus: „Eu pot să călăresc; de aceea voi rămâne încă o oră să pansez rănile celor ce nu se pot deplasa”. Văzând curajul și dedicarea acestei asistente, ofițerul a acceptat, ca ea să mai rămână o oră în plus în urma convoiului care s-a retras. Spirit dinamic, doamna Clara Barton a demonstrat adevărul cuvintelor înțeleptului Solomon: „Cine urmărește binele își câștigă bunăvoință, dar cine urmărește răul este atins de el” (Proverbe 11.27). Ca o răsplată a lucrărilor doamnei Barton, la înființarea Crucii Roșii Americane, ea a fost numită de către oameni primul președinte al organizației.
Una din cele mai bune metode de a-ți păstra perspectiva asupra lucrurilor cu adevărat importante este să incluzi în agenda ta timp de odihnă și de recreere. Cuvântul recreere înseamnă „a re-crea”: a-ți reîncărca bateriile din punct de vedere fizic, spiritual, emoțional și relațional. Odihna și recreerea îți refac creativitatea, îți hrănesc viziunea și aduc echilibru în universul tău.
În realitate, unii dintre cei pe care îi admirăm cel mai mult sunt disfuncționali din perspectivă socială și relațională. De exemplu, dacă le-ai lua amvonul unora dintre predicatori și dacă le-ai lua funcția de directori executivi anumitor persoane, ar fi complet pierduți. Și dacă ești sincer, ai ajunge la concluzia că după toate probabilitățile ei au nevoie de consiliere. Vioara lor are o singură coardă – munca. Fără ea, ei nu știu să trăiască. Biblia spune: „Dumnezeu … S-a odihnit de toată lucrarea Lui” (Geneza 2:2).
Întrucât Dumnezeu nu doarme și nu obosește niciodată, e limpede că El dorea să ne lase un exemplu de urmat. Oamenii conduși de scop pot deveni obsedați de muncă și cred că nu este timp pentru relaxare. Unii creștini consideră chiar că relaxarea este „lumească.” Domnul Isus, însă, le-a spus ucenicilor Săi: „Veniţi singuri la o parte, într-un loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin” (Marcu 6:31).
Dumnezeu, știe că timpul liber e atât de important încât l-a menționat în Biblie. El a spus: „Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea Sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-L, şi dacă-l vei cinsti, neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi nededându-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul” (Isaia 58:13-14).
Așadar, cuvântul pentru tine astăzi este acesta: Păstrează-ți timp pentru odihnă.
Dacă Hristos nu a fost înviat, atunci predicarea noastră este zadarnică, le va scrie apostolul corintenilor (1 Corinteni 15.14). Nu ne miră deci săl auzim insistând atâta asupra învierii Domnului Isus. Iudeilor, această înviere le demonstra că El era chiar Mesia cel promis, Acela despre care vorbeau Psalmul 16 şi alte Scripturi (v. 34,35)! Păgânilor le confirma puterea lui Dumnezeu şi iminenţa judecăţii Sale (cap. 17.31)! Nouă, celor credincioşi, prezenţa în glorie a Mântuitorului nostru viu ne garantează că lucrarea Lui a fost acceptată de Dumnezeu pentru îndreptăţirea noastră (Romani 4.25), că partea noastră este cerească (Coloseni 3.1,2), iar speranţa noastră, sigură şi tare (Evrei 6.18b20).
Ce trist că Evanghelia (v. 32) nu întâmpină din partea iudeilor dispreţuitori decât împotrivire şi batjocură (v. 45)! Atunci, la porunca Domnului, apostolii se întorc în mod solemn spre neamuri, confirmând că iertarea păcatelor este pentru oricine crede (v. 38,39).
Aceşti iudei se judecau nevrednici de viaţa veşnică (v. 46). Aceasta era necredinţă, nicidecum smerenie! Domnul îi încadrase sub imaginea fiului cel mare din parabolă (Luca 15.25) care, prin egoismul său şi prin propria îndreptăţire, se priva pe sine însuşi, în mod conştient şi de bunăvoie, de bucuria din casa tatălui.
Dumnezeu a binecuvântat pe Noe și pe fiii lui și le-a zis: „Fiți roditori și înmulțiți-vă și umpleți pământul”.
Geneza 9.1
Noe a început să cultive pământul și a sădit o vie.
Geneza 9.20
Izbăvirea lui Noe prin intermediul potopului a demonstrat credința lui în Dumnezeu și este o ilustrație a binecuvântării venite în urma ascultării. Potopul este cea mai puternică dovadă cu privire la judecata asupra întregii lumi, judecată care va avea loc la sfârșitul zilelor. Corabia a fost un adăpost perfect pentru Noe și pentru familia sa, la fel cum Domnul Isus îi mântuiește în mod perfect de mânia lui Dumnezeu pe cei care cred. Noe a adus arderi-de-tot lui Dumnezeu, făcând să se înalțe spre El mireasma plăcută a lucrării perfecte de răscumpărare împlinite de Fiul Său. Aceasta este prima oară când este menționat un altar în Biblie – un răspuns sacru la dreptatea și la harul lui Dumnezeu. El i-a binecuvântat pe Noe și pe familia lui și a stabilit curcubeul ca semn al promisiunilor Sale făcute lor.
Totuși, dreptul Noe, care umblase cu Dumnezeu atunci când era înconjurat de nelegiuire, trebuie să experimenteze acum falimentul propriei sale firi păcătoase. Când violența și corupția îl asaltau, Noe a rezistat prin credință; însă, după ce lumea a fost înnoită, el a trebuit să guste amărăciunea a ceea ce propria sa inimă adusese pe pământul cel nou. Agricultura și cultivarea viei sunt îndeletniciri onorabile, însă Noe a fost biruit de vinul făcut de el și a ajuns să se dezgolească în cortul său.
Aceasta este o lecție pentru noi. Cele mai mari biruințe ale credinței nu ne fac imuni la cădere. Firea noastră păcătoasă rămâne întotdeauna un vrăjmaș și ne va conduce mereu la stări rușinoase. Scriptura ne dezvăluie falimentul lui Noe, însă acest faliment nu mai este niciodată pomenit în altă parte de-a lungul ei, așa că putem fi siguri că Noe și-a recunoscut păcatul, l-a mărturisit și s-a pocăit de el. „Pentru că cel drept cade de șapte ori și iarăși se ridică” (Proverbe 24.16).
În urma unui puternic cutremur de pământ în anul 1989 în Armenia au pierit zeci de mii de oameni. Imediat după cutremur, un tată se îndrepta spre școala unde învăța fiul său. Cu toate că școala era o ruină în urma cutremurului, tatăl nu a încetat să sape printre dărâmături. Lumea îi spunea că este o muncă în zadar. Nu putea să mai găsească supraviețuitori. Nimic și nimeni nu l-au putut opri pe tatăl copilului să sape mai departe și să nu-și piardă speranța. După 38 de ore de muncă continuă, tatăl încă nu încetase să-și strige pe nume copilul. Deodată veni și răspunsul: „Tată, sunt aici!”. Copilul scăpase ca prin minune împreună cu câțiva colegi de clasă. „Le-am spus colegilor mei să nu le fie frică, fiindcă tu vei veni să ne salvezi. Știam că nu vei uita promisiunea care mi-ai făcut-o.”
Tatăl ceresc Își iubește copiii cu o dragoste veșnică. Datorită acestei iubiri infinite și cunoscând cât de mari, cât de multe, cât de variate și cât de nenumărate le sunt încercările, greutățile, durerile și ispitirile în această vale a lacrimilor, Dumnezeu, în harul Său, a pregătit resurse din belșug, a făcut promisiuni scumpe și încurajatoare. Tatăl ceresc nu uită promisiunile pentru aceia care prin credința în Mântuitorul au devenit copiii Săi. Se numără și cititorul printre acești oameni fericiți?
„Îţi pun azi înainte viaţa şi binele” (Deuteronom 30:15)
Dumnezeu a zis poporului Său: „Iată, îţi pun azi înainte viaţa şi binele, moartea şi răul. Căci îţi poruncesc azi să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, să umbli pe căile Lui, şi să păzeşti poruncile Lui, legile Lui şi rânduielile Lui, ca să trăieşti şi să te înmulţeşti, şi ca Domnul, Dumnezeul tău să te binecuvânteze” (v. 15-16). O persoană care are dragostea lui Dumnezeu în inima sa poate îndrepta și schimba lucrurile. John Wilkes Booth a șocat lumea prin asasinarea președintelui Abraham Lincoln.
La vremea aceea, fratele lui Booth, Edwin era considerat unul dintre cei mai mari actori din America. Crezând că numele familiei a fost făcut de rușine pentru totdeauna, el s-a retras din actorie și s-a izolat. Dar această moștenire s-a dovedit a fi una pentru viață și influență. Cu câțiva ani înainte de asasinarea lui Lincoln, Edwin se afla într-o gară din Jersey City, statul New Jersey. Se afla în apropiere când un tânăr s-a împiedicat pe peron și a căzut pe șina trenului pus în mișcare. Fără să ezite, Edwin l-a salvat pe tânăr aplecându-se și trăgându-l de guler.
A existat un scurt schimb de mulțumiri, însă Edwin nu s-a gândit vreodată cât de însemnat va deveni acel moment. După câțiva ani, a primit o scrisoare din partea președintelui Ulysses Grant, mulțumindu-i pentru fapta sa eroică. De ce? Pentru că tânărul pe care l-a salvat era Robert Todd Lincoln, fiul lui Abraham Lincoln.
Edwin Lincoln a dus scrisoarea cu el în mormânt; o aducere aminte a faptului că poate nu vom fi în stare să ne schimbăm trecutul, dar putem cu siguranță să ne schimbăm viitorul. Iar prin Harul lui Dumnezeu îl poți schimba și pe al tău!
Apostolii, continuânduşi călătoria, ajung în Pamfilia. Acolo însă Ioan (numit şi Marcu: cap. 12.12) îi părăseşte şi se întoarce la Ierusalim. Credinţa lui nu era la înălţimea slujbei la care se angajase, nici pe măsura greutăţilor pe care le întrevedea. Nu este suficient să însoţeşti sau să imiţi un slujitor al lui Dumnezeu. Chiar şi întro lucrare comună, fiecare are responsabilitatea sa proprie înaintea Domnului şi nu poate merge decât însoţit de credinţa lui personală.
Adresânduse iudeilor în sinagoga din Antiohia Pisidiei, Pavel, ca şi Ştefan, aminteşte istoria lui Israel şi arată cum Dumnezeu a împlinit, în Isus, promisiunile făcute lui David (Psalmul 132.11). Nu fusese David un antetip preţios al Mântuitorului care trebuia să descindă din el? (v. 23). Pentru că, în antiteză cu Saul, împărat potrivit cărnii, Dumnezeu Îşi alesese în David un om după inima lui Dumnezeu, care împlinea toată voia Lui (v. 22)!
Toate se potriveau de minune pentru aL desemna pe Isus ca Mesia: mărturia lui Ioan după cea a tuturor profeţilor; împlinirea Scripturilor în moartea Sa, deşi nicio vină de moarte nu fusese găsită în El (v. 28; Isaia 53.9) şi, mai presus de toate, învierea Sa (v. 30).
Atunci preoții de seamă și bătrânii poporului s-au adunat în curtea palatului marelui preot care se numea Caiafa; și au ținut sfat împreună, ca să-L prindă pe Isus prin viclenie și să-L omoare. Dar spuneau: „Nu în sărbătoare, ca să nu fie tulburare în popor”.
Matei 26.3-5
Toți mai-marii au ținut sfat pentru a-L da la moarte, însă le-a fost teamă să facă acest lucru în timpul săptămânii, pentru a nu provoca tulburare în popor. Însă, în ciuda acestei intenții a lor, Dumnezeu a făcut ca totul să aibă loc chiar în timpul săptămânii, fiindcă Scriptura trebuia împlinită și, în chiar momentul când israeliții sacrificau mielul pascal, potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, adevăratul Miel pascal a fost jertfit. „Hristos, Paștele nostru, a fost jertfit pentru noi” sunt cuvintele mișcătoare prin care apostolul Pavel descrie acest eveniment (1 Corinteni 5.7).
Felul în care totul s-a întâmplat este foarte solemn, fiindcă el arată clar ce poate face inima omenească lăsată la latitudinea ei, deci sub puterea deplină a lui Satan. Domnul este trădat de unul care fusese tovarășul Său vreme de câțiva ani. Nu pot concepe ceva mai dureros pentru Domnul, decât evenimentele care au avut loc în acea noapte. Vedem trei oameni: pe Iuda, pe Petru și pe Domnul Isus. Iuda arată ticăloșia cărnii, Petru arată slăbiciunea cărnii, iar Domnul Isus este exemplul perfect cu privire la cum trebuie să se comporte un om în clipele cele mai dureroase și mai dificile.
Prin urmare, Hristos este Modelul și Exemplul celor ai Săi. Când a fost supus la cea mai mare presiune, s-au manifestat toate perfecțiunile și excelențele naturii Sale sfinte. Cu cât suferințele Sale au fost mai adânci, cu atât s-au manifestat mai mult perfecțiunea și harul Său neschimbător.
Această dorință au avut-o acei greci care veniseră la Ierusalim să se închine. A fost o dorință binecuvântată. De-ar fi mereu și în inimile noastre! Ce ar putea fi mai prețios decât a-L privi pe Isus? Odată Îl vom privi în slavă; astăzi Îl putem vedea numai în duhul, prin credință. În acest sens, autorul Epistolei către Evrei a scris: „Dar pe Acela, care a fost făcut pentru puțină vreme mai prejos decât îngerii, adică pe Isus, Îl vedem încununat cu slavă și cu cinste”. Când ne strângem, avem dorința să-L vedem pe Isus? Sunt pline inimile noastre de Persoana Sa sau ne strângem numai din datorie și din obicei sau pentru liniștirea conștiinței noastre? Vrem să aflăm ceva despre El sau căutăm să savurăm darul deosebit al unui slujitor al Domnului? Dacă ne strângem cu dorința fierbinte să-L vedem pe El, Domnul slavei, care S-a dat pentru noi la moarte, dar care a înviat și este proslăvit, izvorul binecuvântărilor noastre, atunci nu vom fi dezamăgiți niciodată, ci vom fi mereu binecuvântați.
„Du-te cu puterea aceasta pe care o ai … oare nu te trimit Eu?” (Judecători 6:14)
Ghedeon provenea dintr-o familie de oameni săraci, așa că el nu se gândea la un viitor strălucit. Însă Dumnezeu a fost de altă părere. El i-a spus lui Ghedeon: „Du-te cu puterea aceasta pe care o ai, şi izbăveşte pe Israel din mâna lui Madian; oare nu te trimit Eu?” Astăzi, Ghedeon este ținut minte ca unul din cei mai mari lideri din Biblie. E ceea ce se înțelege prin „împuternicire”.
Te îndoiești că o persoană poate schimba ceva? Winston Churchill a convins Anglia că pot supraviețui mașinii de război naziste. Lee Iacocca a răsturnat situația companiei Chrysler, salvând-o. Florence Nightingale a reorganizat sistemul medical prin accentuarea aspectului sanitar și igienic din spitale, practici care au rezistat în timp până în zilele noastre. Rosa Parks, o femeie de culoare a răsturnat două secole de discriminare rasială. Însă nu trebuie să fii un George Washington, un Abraham Lincoln sau o Maica Tereza ca să schimbi ceva. Poate influența ta nu va avea un impact atât de puternic ca al lor, dar „mila începe de acasă”, ceea ce înseamnă că poți crește și te poți dezvolta acolo unde ai fost pus.
În cartea sa: „Un Psalm al vieții,” Henry Wadsworth Longfellow scrie: „Viețile marilor personalități ne aduc aminte că putem face ca viețile noastre să fie sublime; și atunci când vom pleca, să lăsăm după noi urme pe nisipul vremii.” La fel ca și Ghedeon, poate nu vei reuși să schimbi cursul istoriei familiei tale sau să repari greșelile tale din trecut, dar poți învăța din ele, poți crește și poți lăsa o moștenire care strălucește mai tare decât ceea ce ai primit la rândul tău de la înaintași. Nu știi sigur de unde să începi? Dedică-ți viața lui Hristos și începe să calci pe urmele Lui.
Aici începe o nouă diviziune a cărţii Faptele Apostolilor. Adunarea din Antiohia devine punctul de plecare al lucrării care se va împlini printre naţiuni. Barnaba şi Saul sunt chemaţi, puşi deoparte şi pleacă însoţiţi de rugăciunile adunării. Prima lor etapă este insula Cipru, de unde era originar Barnaba (cap. 4.36). Ajungând la Pafos, apostolii sunt convocaţi de proconsulul Sergius Paulus, cel mai înalt funcţionar roman din insulă. Acest om inteligent (v. 7) Îl cunoştea pe Dumnezeul iudeilor şi dorea să audă Cuvântul Său. El însă era sfătuit de un personaj îngrijorător, de Elima, un magician iudeu (practicând deci o activitate detestabilă în ochii lui Dumnezeu: vezi Deuteronom 18.9,10) care profita de nevoile spirituale ale lui Sergius Paulus pentru a exercita asupra lui o influenţă nefastă. Împotrivirea acestui om are ca efect tocmai ceea ce el căuta să împiedice. Ea îi oferă lui Pavel (numit aşa pentru prima dată) ocazia de ai da proconsulului, prin pedepsirea profetului mincinos, o dovadă despre puterea Domnului.
Elima este o imagine a poporului iudeu care, din cauza împotrivirii faţă de Duhul lui Dumnezeu, a fost orbit spiritual până la un timp, în favoarea naţiunilor.
La întâia mea apărare, nimeni n-a stat cu mine, ci toți m-au părăsit. Să nu li se țină în seamă! Dar Domnul a stat lângă mine și m-a întărit, pentru ca, prin mine, să fie împlinită predicarea și toate națiunile să audă; și am fost scăpat din gura leului. Domnul mă va scăpa de orice lucrare rea și mă va păstra pentru Împărăția Sa cerească. A Lui fie gloria în vecii vecilor! Amin.
2 Timotei 4.16-18
Pavel nu și-a petrecut zilele din urmă într-o stare de disperare, în așteptarea martirajului. Nu, ci el i-a încurajat și i-a instruit pe alții și a continuat să citească și să scrie (versetul 13). În această epistolă găsim ultimele sale cuvinte către Timotei, adevăratul său „copil în credință” (1 Timotei 1.2). Această epistolă are un caracter foarte personal și, deși conține instrucțiuni pentru cei așezați în poziții de responsabilitate, lecții pentru tineri credincioși, doxologii și binecuvântări, ea este plină de încurajări, în ciuda situației dificile în care Pavel se afla. El își trăgea puterea din multe resurse divine, întotdeauna aflate la dispoziția credinței. Pavel spune, cu alte cuvinte: «Timotei, mergi înainte! Rămâi credincios, fii tare, veghează și fii cu băgare de seamă!». Pavel i-a cerut lui Timotei să-l viziteze în închisoare, în timpul celei de-a doua întemnițări a lui, însă nu avem dovezi că Timotei ar fi ajuns acolo înainte ca Pavel să fie executat.
Cum stau lucrurile cu noi? Care sunt ultimele cuvinte pe care le-am scrie celor dragi și prietenilor? Cuvintele lui Pavel izvorau dintr-o viață de credință și de adânc devotament față de Domnul său. Ce putem spune noi pentru încurajarea altora? Și am fi fost și noi gata să-l căutăm pe Pavel, așa cum a făcut Onisifor? Sau să stăm împreună cu el, ca Luca? Îndemnurile adresate lui Timotei sunt și pentru noi astăzi. Suntem noi gata să fim instrumente pe care Domnul să le folosească așa cum Îi place?
Într-o seară, celebrul dirijor italian Toscanini a condus Orchestra Simfonică din Philadelphia dirijând simfonia a IX-a de Beethoven. Muzica a fost atât de maiestuoasă, încât publicul a aplaudat în picioare timp de zece minute. Toscanini a spus orchestrei: „Doamnelor și domnilor, eu nu sunt nimic, voi nu sunteți nimic. Beethoven este totul”.
Avem în fața noastră o lecție interesantă. Suntem chemați să învățăm că valoarea cea mai mare o are cel care a creat. Ioan Botezătorul a înțeles bine acest adevăr. De aceea a spus despre Mântuitorul: „Cel ce vine din cer este mai presus de toți”. Ioan Botezătorul putea vorbi despre lucrurile lui Dumnezeu în legătură cu pământul, locul său de origine, în timp ce Mântuitorul, fiind ceresc și veșnic, vorbea din perspectiva cerească. Din firea sa, omul preferă să aibă un univers fără Dumnezeu, și în acest univers să se laude cu lucrările pe care le face. Natura veche a omului se prezintă deseori sub o aparență frumoasă însușindu-și merite care nu sunt ale sale. Însă cine ascultă chemarea Mântuitorului la viața veșnică și se încrede în acest Inițiator al mântuirii, primește o natură nouă care gândește ca și Ioan Botezătorul: Trebuie ca Mântuitorul să crească și eu să mă micșorez. Un astfel de om va spune sincer: Hristos este totul!
„Făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt „da”” (2 Corinteni 1:20)
Noi putm remarca faptul că în Vechiul Testament promisiunile lui Dumnezeu se împlineau cu respectarea anumitor condiții. Cu alte cuvinte, trebuia să faci ceva: „De veţi voi şi veţi asculta, veţi mânca cele mai bune roade ale ţării” (Isaia 1:19). Pentru a beneficia de promisiunea lui Dumnezeu, exista un preț de plătit, condiții de respectat și anumite lucruri care trebuiau făcute de persoana în cauză. Însă toate acestea s-au schimbat la cruce.
Când Domnul Isus a zis: „S-a isprăvit”, textul grecesc s-ar fi putut traduce literal cu „a fost plătit pe de-a-ntregul.” De aceea Pavel scrie: ” În adevăr, făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt „da”; iar atunci când rostim „Amin”, prin El, este spre slava lui Dumnezeu.” Ești tu un copil răscumpărat al lui Dumnezeu? Ești tu „în Hristos”? Atunci Dumnezeu spune: „Da, îți voi împlini nevoile, voi împlini față de tine promisiunile pe care ți le-am făcut.” Așa cum de la bancă ți se va spune că: „întrunești condițiile pentru acordarea creditului”, în calitate de credincios „întrunești condițiile pentru promisiunile pe care Dumnezeu ți le-a făcut în Cuvântul Său.
În legea Vechiului Testament, Dumnezeu a zis: „Dacă.” Însă celor ce sunt în Hristos și care sunt în harul Său, El le spune: „Da.” Care trebuie să fie răspunsul tău? „Amin”, care înseamnă „așa să fie”. Acesta e un adevăr care schimbă vieți! Acum înțelegi de ce Pavel a putut scrie plin de încredere: „Şi Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos” (Filipeni 4:19).
Dumnezeu nu numai că poate să-ți împlinească nevoile, ci El caută și oportunități de-a o face.
Nici lanţurile, nici cei şaisprezece soldaţi, nici intenţiile criminale ale lui Irod nul pot împiedica pe Petru să doarmă liniştit în închisoare. Şi, cu atât mai mult, niciun obstacol nuL împiedică pe Domnul săl elibereze pe slujitorul Său (Psalmul 121.4). Un înger îl trezeşte, apoi îl scoate din închisoare atât cu putere (v. 7 şi 10), cât şi cu o atitudine plină de bunăvoinţă, de atenţie şi de afecţiune (v. 8). Cât de uşor este totul atunci când lucrează Dumnezeu! El cunoştea aşteptarea criminală a poporului iudeilor (v. 11), dar ascultase şi rugăciunile stăruitoare ale adunării pentru Petru (v. 5) şi acestea sunt cele care ies învingătoare. Ce trist de spus, când soseşte împlinirea rugăciunii, cu apostolul în persoană, lipseşte credinţa pentru al recunoaşte! Cât de des se întâmplă să ne rugăm cu buzele, fără să aşteptăm în mod real să primim ceea ce cerem! De câte ori încă ne îndoim, deşi răspunsul este deja la uşă!
Surd faţă de toate avertismentele divine, Irod îşi va pregăti o ureche îngăduitoare faţă de linguşirile celor din Tir şi din Sidon care, din raţiuni politice, caută prietenia acestui ucigaş. El este lovit deodată, înaintea tuturor, de o moarte oribilă, în timp ce Cuvântul Celui împotriva Căruia luptase se răspândeşte mai mult ca niciodată (v. 24).
„Feriți-vă de orice formă a răului.” 1 Tesaloniceni 5.22
„Nu judecați după înfățișare, ci judecați judecată dreaptă.” Ioan 7.24
Trebuie să judecăm natura faptelor noastre după felul cum Dumnezeu le vede, nu după cum le consideră oamenii. Bineînțeles, nu vom dori să nesocotim punctele lor sensibile, însă de multe ori gândirea oamenilor este încețoșată de tradiția religioasă, de interpretarea eronată a Scripturii sau de alți factori. De aceea, în timp ce trebuie să avem grijă să nu rănim conștiința nimănui, principiul care trebuie să ne călăuzească este voia lui Dumnezeu.
Purtarea noastră trebuie să urmeze exemplul Domnului Isus și să fie călăuzită de Cuvânt. Domnul nu a îngăduit niciodată să fie controlat de gândirea religioasă greșită a celor din jurul Lui. Să remarcăm că El a lăsat posibilitatea de a fi acuzat de favorizare a adulterului, atunci când a acționat cu har față de femeia prinsă în acel păcat (Ioan 8.4). De asemenea, El nu a îngăduit ca părerea fariseilor să-L determine să le spună ucenicilor să nu mai facă ceea ce fariseii credeau că nu trebuie făcut în Sabat (Matei 12.1-5).
Criteriul după care trebuie să ne judecăm faptele se găsește în Scriptură: „Și totul, orice faceți în cuvânt sau în faptă, faceți toate în Numele Domnului Isus” (Coloseni 3.17). Dacă aplicăm acest principiu, întrebarea noastră va fi întotdeauna: «Ce crede Domnul despre acest lucru?», nu: «Ce cred semenii mei despre acest lucru?».
Vrăjmașii lui Daniel, deghizați în slujbașii cei mai devotați și interesați de onoarea împăratului lor, s-au prezentat înaintea lui Dariu cerându-i să emită o poruncă prin care să se dea de știre tuturor oamenilor de pe întreg cuprinsul imperiului să înceteze închinarea la orice dumnezeu sau ființă omenească, afară de împăratul Dariu, timp de 30 de zile. Această poruncă era însoțită de amenințarea aruncării în groapa cu lei a oricăruia care ar fi îndrăznit să o încalce. Pentru ca porunca împărătească să fie de neocolit și de neschimbat, acești slujbași vicleni i-au cerut împăratului să iscălească și să sigileze acea poruncă împărătească. Glasul mulțimii conducătorilor a biruit asupra împăratului.
Privind la cele întâmplate cu Mântuitorul, observăm că ura înspăimântătoare, împotrivirea fără margini le-a împins pe căpeteniile poporului să înduplece mulțimea să ceară eliberarea unui criminal, iar pe Isus Hristos să-L răstignească. Nu au putut spune niciun rău despre Mântuitorul, și cu toate acestea i-au cerut moartea. Vrăjmașul omenirii – diavolul – urla prin acei oameni pe care îi manevra cu ușurință. Mulțimea nu se sinchisea de adevăr sau de dreptate. Ei doreau crucificarea. În realitate, era vorba despre adevărul Bibliei, atât în cazul Mântuitorului, cât și în al lui Daniel: „Oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele”.
„Cine îşi face mulţi prieteni, îi face spre nenorocirea lui, dar este un prieten care ţine mai mult la tine decât un frate” (Proverbe 18:24)
Cine sunt adevărații tăi prieteni? Oprește-te și gândește-te o clipă la asta. Câți dintre cei pe care îi consideri prieteni țin cu adevărat la tine? Câți te încurajează în viziunile și visele tale și câți dintre ei îți sunt aproape când te izbești de un zid? Dacă suntem cinstiți, majoritatea dintre noi trebuie să recunoaștem că un număr semnificativ de așa-ziși prieteni și asociați nu ne stau alături la nevoie. În realitate, mulți dintre cei cu care ne petrecem timpul ne irosesc timpul, ne fură energia și ne năruie visele.
În Vechiul Testament, David și Ionatan au fost gata să-și dea viața unul pentru celălalt. Iar Rut i-a spus soacrei ei, Naomi: „Încotro vei merge tu voi merge şi eu” (Rut 1:16).
Ai asemenea prieteni? Dacă nu, petrece-ți timpul cultivând relații cu cei cărora le pasă cu adevărat de tine; cu persoane care nu se simt amenințate de succesul tău și care vor să te vadă reușind. Păstrează astfel de prietenii, dar petrece timp serios cu oameni maturi spiritual care cred în tine și care doresc să-ți atingi potențialul dat de Dumnezeu.
Romanciera Elizabeth Jane Howard a spus: „Numește-o comunitate, legătură frățească, grupare sau familie. Oricum ai numi-o, oricine ai fi, ai nevoie de ea.”
Iată un principiu sigur referitor la cultivarea unei prietenii strânse: Tot ceea ce dorești în propria ta viață trebuie mai întâi să le dăruiești celorlalți. Dacă îți dorești prieteni adevărați, trebuie să fii un prieten adevărat. Dacă îți dorești un seceriș bogat cu binecuvântări în viața ta, aruncă sămânța binecuvântării în viețile altora.
Poarta harului, închisă pentru iudei ca popor al lui Dumnezeu prin moartea lui Ştefan, se afla deschisă pentru naţiuni. Dintre greci se întorc la Domnul în număr mare (v. 20,21). Isus văzuse mai dinainte acest rod al lucrării Sale atunci când nişte greci, în mod deosebit, doriseră săL vadă (Ioan 12:20). La Antiohia se înfiinţează în acest timp o adunare prosperă în care, timp de un an, îşi exercită slujba Barnaba şi Saul. Şi, văzând viaţa acestor credincioşi, li s-a dat numele Domnului lor: pentru prima dată ei sunt numiţi creştini. Este o onoare şi o responsabilitate să porţi chiar numele lui Hristos. Din mulţimea persoanelor botezate care-şi revendică frumosul nume de creştini, câţi sunt oare creştini cu adevărat?
Dragostea de fraţi a acestor credincioşi din Antiohia se exprimă prin darurile trimise spre slujire, fraţilor din Iudeea, care erau pe punctul de a suferi din nou (v. 27-30). Cum Irod Agripa (cap. 12:1) este un demn succesor al lui Irod Antipa (Luca 13:31,32; 23:11 etc.) şi al bunicului său Irod cel Mare (Matei 2), cruzimea şi dorinţa de a fi plăcut (comp. v. 3 cu Marcu 6:26) îl incită la a-l ucide pe Iacov, fratele lui Ioan, apoi la a-l pune pe Petru în închisoare.
Domnul îi avertizase pe ucenici că aveau să fie cernuți de Satan (Luca 22.31). Petru fusese menționat în mod special de Hristos, căci el era ca un lider al ucenicilor, iar Dumnezeu avea lucruri mari de făcut prin el. Însă, din cauza încrederii în sine, el a eșuat în a lua seama la atenționarea Domnului Isus. Cele două cuvinte ale lui Simon Petru, „sunt gata”, reprezintă cheia pentru înțelegerea căderii care a urmat. Aceste cuvinte au venit imediat după ce Domnul îl atenționase că Satan dorea să-l cearnă și au condus la căderea sa.
Simon Petru Îl iubea cu adevărat pe Domnul Isus și cuvintele lui au fost sincere, însă nu avea nicio idee despre slăbiciunea cărnii sale. Trebuia să învețe că în el, adică în carnea lui, nu locuiește nimic bun. Dacă ne lăudăm cu puterea noastră, chiar și cu cea spirituală, și dacă ne încredem în dragostea noastră sau în credincioșia noastră față de Domnul, vom cădea cu siguranță. Apostolul Pavel le-a scris corintenilor, care erau mândri din punct de vedere spiritual și plini de încredere în ei înșiși: „Cel care gândește că stă în picioare să fie atent să nu cadă” (1 Corinteni 10.12). Puterea care se gândește că este puternică este în realitate slăbiciune, iar slăbiciunea care se știe slabă este putere. Dacă cheia căderii lui Petru au fost cuvintele „sunt gata”, cheia pentru păzirea noastră sunt cuvintele Domnului: „Vegheați și rugați-vă, ca să nu intrați în ispită; duhul, într-adevăr, este plin de râvnă, dar carnea, fără putere” (Matei 26.41).
Fără puterea divină nu putem birui puterea lui Satan și nici păcatul. Dacă ne încredem în carne, vom fi cernuți. Petru a trebuit să învețe că nu putea fi susținut de carne în fața morții; însă, cu toate că a căzut, credința lui nu a slăbit – rugăciunea lui Hristos pentru el a primit răspuns (versetul 32). Să ne încredințăm în brațele Celui care poate să ne păzească de orice cădere (Iuda 24)!
În timpul iernii anului 1940, soțul Josephinei Knutz, un zugrav și lucrător de produse textile, a rămas temporar fără lucru. Era un timp deosebit de greu pentru familie, literalmente ei rămânând fără niciun ban. Fiica lor, Rahel, era în convalescență după ce avusese pneumonie. Pentru că era foarte slăbită, doctorul i-a prescris ca în fiecare zi să mănânce un ou fiert. Pentru această familie fără niciun venit, și acest lucru, neînsemnat pentru unii, era imposibil. „De ce nu te rogi pentru un ou pe zi?”, i-a sugerat cineva. Ei mergeau cu regularitate la biserică, dar ideea de a se ruga pentru nevoile lor actuale era ceva ce nu luaseră încă în considerare. Josephine n-a mai pierdut timpul. Plecându-se pe genunchi a cerut, ca Dumnezeu să-i pregătească un ou în fiecare zi pentru fiica ei. Mai târziu în dimineața aceea, Josephine a auzit o cotcodăceală venind din spatele grădinii. De sub niște crengi a apărut o găină. Când s-a uitat sub crengi a găsit un ou. Și lucrurile s-au repetat până când fiica s-a însănătoșit. Dumnezeu a răspuns la rugăciune.
Rugăciunea nu este un fel de hocus-pocus. Rugăciunea este o vorbire sinceră a credinței cu Dumnezeu. Și întotdeauna, rugăciunea credinței primește un rezultat după voia lui Dumnezeu.
„Gura mea va vorbi cuvinte înţelepte” (Psalmul 49:3)
Biblia spune că trebuie să fii înțelept în ceea ce spui. Asta înseamnă că scopul tău în conversație trebuie să fie întotdeauna acela de a aduce la lumină tot ce e mai bun în oameni, nu să-i denigrezi sau să-i reduci la tăcere. O comunicare bună duce la relații de prietenie, așa că, trebuie să fii concis atunci când te referi la limitările tale personale, la convingerile, valorile și dorințele tale. Este posibil ca mai multe probleme să fie uitate decât rezolvate, însă relațiile sănătoase necesită uneori o confruntare sănătoasă. Și există un moment potrivit și o cale potrivită de-a o face.
Când ai de-a face cu o situație dificilă, roagă-te și crede acest verset: „Gura mea va vorbi cuvinte înţelepte …”
Cuvintele tale sunt un vehicul prin care sunt redate gândurile tale, iar limba ta este șoferul. Dacă nu vrei să ajungi pe un drum greșit sau să eșuezi, roagă-te: „Doamne, dă-mi cuvinte înțelepte. Ajută-mă să spun ceea ce trebuie, așa cum trebuie și la momentul care trebuie.”
Duhul Sfânt este un instructor foarte bun! El te va călăuzi, te va instrui și va lucra în viața ta până când ajungi pe drumul bun. El te va ajuta să crești în har până ajungi la maturitatea de a putea spune: „Toate cuvintele gurii mele sunt drepte, n-au nimic neadevărat nici sucit în ele. Toate sunt lămurite pentru cel priceput, şi drepte pentru cei ce au găsit ştiinţa” (Proverbe 8:8-9).
Când poți spune lucrul acesta, știi că ai făcut progrese.
Să nu judecăm niciodată după aparenţe, nici după împrejurările pe care nu le cunoaştem decât parţial!
Un creştin care ne-a surprins prin comportamentul său se poate totuşi să fi acţionat în ascultare de Domnul. Aşa era cu Petru atunci când intrase la Corneliu şi mâncase cu el. Aceste detalii erau tot ce voiseră să reţină cei din circumcizie (v. 2), deşi în casă se petrecuseră evenimente extraordinare, pe care apostolul le va relata acum.
Mântuirea naţiunilor fusese vestită încă din Vechiul Testament (de exemplu, Isaia 49:6; 65:1). Petru însuşi făcuse referire la aceasta în prima lui cuvântare (cap. 2:21,39). Cu toate acestea, pentru a înlătura prejudecăţile fraţilor de la Ierusalim, trebuiau dovezi categorice. Ele le sunt aduse prin această istorisire a lui Petru, confirmată de alţi şase martori care l-au însoţit. Aflând cum a fost luminat apostolul şi condus la Corneliu şi mai ales cum Duhul Sfânt a coborât peste cei dintre naţiuni, toţi recunosc voia lui Dumnezeu şi Îi dau glorie. Să ne bucurăm de această favoare care s-a extins până la noi şi, dacă nu am făcut-o până acum, să ne grăbim să primim şi noi pocăinţa spre viaţă (v. 18).
Fiți tari și curajoși! Nu vă temeți și nu vă înspăimântați înaintea împăratului Asiriei, nici de toată mulțimea care este cu el; pentru că mai mulți sunt cu noi decât cu el! Cu el este un braț de carne, dar cu noi este Domnul Dumnezeul nostru, ca să ne ajute și să lupte luptele noastre.
2 Cronici 32.7,8
Acesta era un timp de mare încercare pentru poporul lui Dumnezeu. Sanherib, cu oastea lui numeroasă, începuse să asedieze Ierusalimul. Apărătorii cetății, omenește vorbind, nu puteau face față armatei superioare a asirienilor, însă Ezechia i-a îmbărbătat, în spiritul cuvintelor din Psalmul 46.1,2: „Dumnezeu este adăpostul și tăria noastră, un ajutor în necazuri, întotdeauna ușor de găsit. De aceea nu ne vom teme, chiar dacă s-ar răsturna pământul și s-ar clătina munții în inima mărilor”. Aceste cuvinte au fost adevărate pentru ei și sunt la fel de adevărate și pentru noi, creștinii.
Cum stau lucrurile cu noi? Poate că umblăm pe un drum plin de dificultăți, care parcă nu se mai termină, iar paharul nostru pare extrem de amar. Să fim încurajați de faptul că același Dumnezeu care a spulberat armata imensă a asirienilor, în zilele lui Ezechia, Își are ochii îndreptați asupra noastră. El ne va izbăvi cu siguranță, chiar dacă nu într-un mod la fel de miraculos cum a făcut-o atunci (2 Cronici 32.21).
Nu suntem întotdeauna scutiți de luptă și poate simțim că nu mai putem rezista mult, însă promisiunile lui Dumnezeu rămân sigure! Dacă suntem copii ai lui Dumnezeu, atunci același Dumnezeu care i-a iubit și care i-a izbăvit pe iudei în acea zi de încercare Își are ochii asupra noastră și ne spune: „Opriți-vă, și să știți că Eu sunt Dumnezeu” (Psalmul 46.10). Încercarea poate fi grea, însă putem fi liniștiți chiar și în cele mai dificile timpuri, știind că „Domnul Oștirilor este cu noi” (Psalmul 46.11). Cel care domnește peste tot pământul este Acela care ne însoțește în orice necaz al nostru.
Într-un sat, trei femei au venit la o fântână după apă. În apropiere era și un bătrân care auzea cum cele trei femei își lăudau copiii. „Fiul meu este așa de inteligent, încât îi lasă în urmă pe toți ceilalți”, zise prima femeie. „Fiul meu”, zise a doua femeie, „cântă așa de frumos, ca o privighetoare”. — „Dar tu nu-ți lauzi copilul?”, o întrebă una dintre cele două femei. „Fiul meu nu are nimic deosebit în el; nu l-aș putea lăuda pentru ceva. El nu-i decât un băiat obișnuit ca toți ceilalți.”
Femeile își umplură gălețile și plecară spre casă. Bătrânul merse încet după ele. Gălețile fiind grele, femeile făceau din loc în loc câte o pauză. Deodată apărură copiii în întâmpinarea mamelor. Primul făcu o săritură și merse pe mâini câțiva pași. Mama a zis: „Ce băiat deștept!”. Al doilea începu să cânte ca o privighetoare și femeile îl ascultară cu entuziasm. Al treilea copil veni repede la mama sa, îi luă găleata din mână și plecă spre casă. Atunci, femeile îl întrebară pe bătrân: „Ce spui despre fiii noștri?”. — „Unde sunt fiii voștri?”, zise bătrânul. „Eu văd numai un singur fiu.”
Învățătura acestei întâmplări este simplă; să luăm seama la ea cu luare aminte!
„Să nu păcătuiesc cu limba; îmi voi pune frâu gurii” (Psalmul 39:1)
Un poet anonim a scris: „Un cuvânt pripit poate aprinde o ceartă; o vorbă tăioasă poate distruge o viață. O vorbă amară poate insufla ură; un cuvânt brutal poate nimici și ucide. O vorbă bună poate netezi cărarea; un cuvânt plin de bucurie poate lumina ziua. Un cuvânt spus la timp poate micșora stresul; un cuvânt plin de dragoste poate vindeca și poate aduce binecuvântare.”
Biblia spune: „Limba nici un om n-o poate îmblânzi” (Iacov 3:8). „Dacă nu se poate îmblânzi”, spui tu „cum pot eu s-o îmblânzesc?” Făcând o pauză înainte de a vorbi, cultivându-ți sensibilitatea față de călăuzirea Duhului Sfânt din tine și primind din puterea Sa. Aducându-ți aminte că odată ce o vorbă ți-a ieșit de pe buze, ea nu mai poate fi luată înapoi și că toate părerile de rău din lume nu pot schimba lucrul acesta.
Psalmistul, care în mod evident a făcut greșeala de a vorbi înainte de a asculta, a scris: „Voi veghea asupra căilor mele, ca să nu păcătuiesc cu limba; îmi voi pune frâu gurii.” În Biblie, abținerea de la mâncare o perioadă de timp se numește „post”.
Postul are un efect spiritual de curățire. Prin post, ne apropiem de Dumnezeu, ne întărim și devenim mai iscusiți. Iată, deci, o idee pentru tine: Cum ar fi să ții post de la vorbire în următoarele treizeci de zile? Cel puțin parțial. Isaia a spus: „Domnul Dumnezeu Mi-a dat o limbă iscusită, ca să ştiu să înviorez cu vorba pe cel doborât de întristare” (Isaia 50:4).
Așa că, nu-i da voie limbii să te conducă și cere întotdeauna călăuzirea Duhului Sfânt peste vorbele tale.
Dumnezeu foloseşte mijloace diferite pentru a aduce sufletele la a-L cunoaşte pe El; convertirea etiopianului (cap. 8), a lui Saul (cap. 9) şi a lui Corneliu (cap. 10) nu se aseamănă deloc între ele. În aceşti trei oameni îi putem recunoaşte pe descendenţii celor trei fii ai lui Noe: din Ham, popoarele africane şi asiatice; din Sem, Israel şi unele popoare orientale, iar din Iafet, naţiunile Nordului şi ale Occidentului. Oricine crede în Isus Hristos primeşte iertarea păcatelor: acesta este de acum înainte mesajul universal, adresat către orice seminţie şi limbă şi popor şi naţiune (v. 43; Apocalipsa 5:9). În persoana lui Corneliu, cei de departe (Efeseni 2:17) aud deci, la rândul lor, Evanghelia păcii prin Isus Hristos (v. 36; cap. 2:39; Efeseni 2:17).
Ce glorioase vizite, într-adevăr, pentru această casă până atunci păgână! Un înger (v. 3); Petru şi fraţii care-l însoţesc, aducând mesajul evangheliei; de asemenea, şi mai presus de toate, Duhul Sfânt care tocmai îşi va pune pecetea pe aceşti noi convertiţi, mărturisind credinţa şi calitatea lor de copii ai lui Dumnezeu! Cum să nu fie recunoscută prin acest semn public voia harului lui Dumnezeu?
Petru nu poate decât să o confirme prin semnul botezului creştin (v. 48).
Preaiubiților, vă îndemn, ca străini și călători, să vă feriți de poftele carnale ca de unele care se războiesc împotriva sufletului.
1 Petru 2.11
Remarcați că Petru nu spune „vă poruncesc”, ci „vă îndemn”, căutând astfel un răspuns de bunăvoie din inimile noastre. Apoi, el se adresează celor credincioși, numindu-i „străini și călători”. După ce au fost mântuiți și au primit o moștenire în cer, ei sunt numiți „străini” fiindcă nu mai aparțin acestei lumi. Dumnezeu le-a dat o nădejde cerească și un cămin ceresc, așa că aici ei sunt doar „călători”.
Lumea nu este casa noastră – este foarte important să înțelegem bine acest lucru. Omul nemântuit se simte acasă în această lume, iar dacă ar fi dus în cer, ar vrea să plece de acolo numaidecât.
Pentru creștini, lucrurile stau exact invers. Ei sunt străini aici; casa lor este în cer și ei abia așteaptă să ajungă acolo. Șederea lor aici este doar temporară.
Petru ne îndeamnă să ne ferim de poftele carnale. De ce? Fiindcă ele se războiesc cu sufletul. Este important să facem diferența dintre nevoile trupești și poftele carnale. Trupul are nevoie de hrană și de băutură, însă îmbuibarea și beția înseamnă împlinirea poftelor carnale. Căsătoria este o legătură onorabilă, însă curvia și adulterul sunt pofte carnale în care oamenii se complac (Evrei 13.4). Viețile unor credincioși au fost distruse din cauză că aceștia s-au jucat cu poftele carnale. Viața Domnului Isus a fost fără pată, și acesta este standardul după care trebuie să trăiască toți cei credincioși. Felul nostru de viețuire ar trebui să fie de așa fel încât să nu existe nimic de care să fim acuzați pe drept.
… niciunul nu zice: „Unde este Dumnezeu, Făcătorul meu … care ne învață mai mult decât pe dobitoacele pământului și ne dă mai multă pricepere decât păsărilor cerului?”.
Iov 35.10-11
În întâmplarea de ieri l-am văzut pe proprietarul hotelului refuzând să plece din fața pericolului. A fost necredință sau încăpățânare? Credem că amândouă.
Tot așa stau lucrurile și în domeniul spiritual. Dumnezeu avertizează pe orice suflet prin Cuvântul Său de pericolul pierzării veșnice. Câți iau seama? Ce prăbușire va fi pentru sufletul care s-a încăpățânat să asculte chemarea Domnului! Din cauza necredinței, acel suflet se va scufunda sub valurile judecății, cu toate că a avut, probabil, o formă de religie construită pe nisipul propriilor gânduri. Nu putem să-L înșelăm pe Dumnezeu! El vrea realitatea credinței în viața noastră. Nu putem să fim și „da”, și „nu”! Dumnezeu vrea să ne avertizeze chiar acum, prin aceste rânduri, că este un mare pericol să auzim și să nu împlinim Cuvântul Său.
Să nu disprețuim avertizările lui Dumnezeu! În curând, acest timp de har se va termina. Cataclismele, nenorocirile nu sunt nimic în comparație cu groaznicele judecăți, care se vor abate asupra celor care au refuzat dragostea adevărului mântuirii prin credința în Hristos. Astăzi, mântuirea se mai poate primi.
„Cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă” (1 Corinteni 10:12)
Scriind despre greșelile pe care unii oameni ai lui Dumnezeu le-au săvârșit în trecut, apostolul Pavel a așternut pe hârtie următoarele cuvinte: „Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor. Astfel, deci, cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă. Nu v-a ajuns nici o ispită, care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.” (v. 11-13).
Aici Pavel se adresează celor două categorii de oameni care sunt în special expuși riscului:
1) Cei ce au impresia că nu pot cădea. „Tu nu ești scutit. Ai putea fi trântit la pământ la fel de ușor ca oricine altcineva. Uită de încrederea în sine; e zadarnică. Cultivă încrederea în Dumnezeu.”
2) Cei ce cred că nu se vor mai putea ridica niciodată. „Dumnezeu nu te va abandona niciodată; El nu te va lăsa niciodată să fii împins dincolo de limitele tale; El va fi întotdeauna gata să te ajute s-o scoți la capăt.” Nu-i așa că e o veste nemaipomenită?
Dumnezeu nu numai că-ți înțelege zbaterea, dar El îți promite și o strategie de scăpare: o cale prin care să depășești situația. Așadar, iată cuvântul pentru tine astăzi: Apropie-te de Dumnezeu și rămâi acolo!
Acest capitol are o importanţă deosebită pentru noi, care aparţinem naţiunilor. Întradevăr, vedem aici cum Petru le deschide naţiunilor porţile Împărăţiei cerurilor (Matei 16.19). Trebuie remarcat cu câtă grijă şi cu cât har ia pregătit Dumnezeu pe de o parte pe slujitorul Lui, iar pe de altă parte pe Corneliu, pentru întâlnirea care avea să aibă consecinţe atât de binecuvântate pentru Corneliu, ca şi pentru noi. Revelaţia de la Dumnezeu îi găseşte şi pe unul şi pe celălalt în aceeaşi fericită ocupaţie: rugăciunea. Reţinerile lui Petru de a mânca însă din conţinutul acelei mari pânze coborâte din cer ne ajută să înţelegem câte prejudecăţi iudaice erau înrădăcinate chiar şi în ucenici şi cât de superior se credea un israelit faţă de un păgân. Prin această viziune, Dumnezeu voia săi spună slujitorului Său să nu mai facă discriminare între un popor curat şi naţiuni necurate. Toţi, iudei şi naţiuni, sunt păcătoşi întinaţi închişi în necredinţă (sau în neascultare) pentru a deveni obiecte ale aceleiaşi îndurări (Romani 10.12; 11.3032). Să ne păzească Dumnezeu de a fi părtinitori (v. 34), considerândui pe unii ca fiind mai puţin vrednici decât alţii să primească evanghelia! Noi nu avem de ales, ci de ascultat.
Mana Zilnica 